TEORII ALE INVATARII COMPORTAMENTULUI

TEORII ALE INVATARII COMPORTAMENTULUI

Aceste teorii vad fiinta umana ca fiind un organism care a invatat sa se comporte intr-un mod unic. Nou nascutul este vazut ca fiind un receptor maleabil la stimularile mediului, pregatit sa reactioneze la o stimulare din jurul sau dar cu foarte putine structuri personale. Cea mai mare parte a fiintei sale ulterioare este o consecinta a experientelor si invatarii sale. iar invatarea incepe inca din uter. Desi ideea ca oamenii dobadesc multe dintre caracteristicile lor prin invatare a mai fost enuntata de filosofi cum ar fi Aristotel sau Locke. teoriile formale ale invatarii isi au originile la debutul acestui secol. Pana in acel moment psihologia era inca dominata de ideea ca scopul ei este studiul mintii iar metoda optima de studiu ar fi introspectia competenta.

Spre 1920. John B. Watson a afirmat ca psihologii trebuie sa se concentreze asupra relatiilor dintre stimulii din mediu si comportamentele umane si nu asupra fenomenelor intrapsihice. Nu trebuie intrebati oamenii la ce se gandesc, ci ei trebuiesc priiti ce fac. impreuna cu Rosalie Ra-ner (1920). el a organizat un studiu clasic prin care un baietel. Albert. a invatat sa se teama de un soarece alb (auzea un zgomot puternic de fiecare data cand se juca cu acesta). Albert. nu numai ca se temea de soarecele alb dar si de orice fel de obiect alb cu blana, intr-un experiment ulterior Man Cover Jones (1924). Ajutata de Watson a lucrat cu un baietel de trei ani numit Peter care se temea de un iepuras alb, dar a carui frica a fost eliminata atunci cand a inceput sa asocieze acest iepuras cu experiente placute.

Desi spre sfarsit Watson a devenit mai putin sigur pe afirmatiile sale din tinerete (cand s-a oferit sa ia un copil si sa-1 transforme in orice i s-ar cere de catre un adversar al teoriei sale), demersul sau a avut o influenta considerabila asupra psihologiei. Ideile sale ar putea fi interpretate ca exprimand posibilitatea modelarii nelimitate a comportamentelor umane, fiintele umane putand fi ameliorate in orice directie dorita.

Tipuri de conditionare

Peste ani sustinatorii teoriilor invatarii au ajuns la concluzia ca exista cel putin doua tipuri majore de procese in intelegerea invatarii. Unul dintre procese este numit conditionare clasica, fiind cel subliniat si de Watson. Celalalt proces se numeste conditionare operanta, fiind descris de B.F.Skinner (1938).

Conditionarea clasica. Studiile privind conditionarea clasica isi au baza in lucrarile lui Ivan Petrovici Pavlov (1927) in Rusia. Pavlov a demonstrat ca anumite comportamente reprezinta raspunsuri la stimuli externi, constituind asa numitele reflexe. Exista doua feluri de reflexe: conditionate si neconditionate. Reflexele neconditionate sunt raspunsuri ale unei persoane - inaintea oricarei invatari - la anumiti stimuli (de exemplu clipitul la o lumina puternica, sau salh'area la plasarea unui aliment in gura). Reflexele conditionate se stabilesc atunci cand cineva asociaza un stimul neutru (cum ar fi un clopotel sau o lumina) cu un stimul neconditionat Daca stimulul conditionat apare in mod repetat exact inaintea stimulului neconditionat persoana ajunge sa raspunda la stimulul conditionat la fel cum o facea la stimulul neconditionat

Emotiile sunt indeosebi supuse acestei conditionari, dupa cum a aratat-o Watson. Parintii au observat lucruri similare (de exemplu copilul incepe sa planga atunci cand vede un medic, dupa ce acesta i-a facut injectii; un copil care a fost muscat de un caine poate ajunge sa se teama de casa respectiva sau chiar de cartierul respectiv). Chiar mai mult copilul poate sa generalizeze frica (vezi cazul Albert). Copilul care se teme de medic poate ajunge sa se teama de toti cei in halate albe.

Conditionare operanta Procesul de invatare care descrie efectele recompenselor si pedepselor este denumit conditionare operanta sau instrumentala, in cadrul acestui tip de conditionare (asociata cu numele lui Skinner) frecventa unui raspuns se modifica in urma unei intariri. De exemplu, atunci cand un copil primeste o rasplata (o bomboana sau o aprobare sociala) imediat dupa ce a raspuns intr-un anumit mod, el va repeta acest raspuns. Bomboana sau lauda actioneaza ca intarire.

Daca el nu primeste o recompensa sau este pedepsit el nu va mai repeta acest rapuns la fel de des. Raspunsurile care nu sunt intarite scad in frecventa putand fi chiar eliminate (se sting). Raspunsurile pedepsite par sa se stinga dar de fapt ele sunt doar suprimate; odata ce pedeapsa dispare, raspunsul poate sa reapara.

De exemplu, un tata care vrea ca fata lui sa nu-si mai roada unghiile poate folosi conditionarea operanta. El poate scadea frecventa comportamentului laudand fata atunci cand aceasta rezista fara sa-si roada unghiile timp de 10 minute, in mod gradat pe perioade din ce in ce mai lungi, laudele vor fi oferite obtinandu-se efectul scontat. El poate de asemeni sa ignore comportamentul fiicei sale pentru a permite comportamentului sa se stinga. Nu trebuie insa sa o pedepseasca pentru ca aceasta ar duce doar la evitarea roaderii unghiilor in prezenta parintilor, in schimb comportamentul ar reaparea in absenta acestora.

Aplicarea principiilor conditionarii operante a avut un succes remarcabil in corectarea a numeroase tipuri de comportamente, cum ar fi supraalimentarea, tulburarea linistii clasei, sau invatare corecta a cititului. Psihologii din domeniul dezvoltarii care doresc sa utilizeze aceasta tehnica urmaresc relatia care exista intre raspunsuri si stimuli (inclusiv intaririle). Ei se concentreaza de asemeni pe felul in care diferite moduri de a oferi intaririle schimba frecventa raspunsurilor.

Exista asa numitele scheme de intarire. Un copil trebuie mai intai sa primeasca o intarire pentru fiecare raspuns corect dar odata comportamentul fixat aceasta schema nu mai este necesara. Studiile au aratat ca un om isi mentine raspunsurile la fel de eficace prin intarirea primului raspuns dupa o perioada anume de timp sau prin oferirea unei intariri dupa un anumit numar de raspunsuri corecte.

Un alt aspect important al conditionarii operante se refera la dezvoltarea unui nou comportament. Unele raspunsuri sunt foarte rare. Totusi, recompensand aproximari succesive, adica acele comportamente ce se aseamana din ce in ce mai mult cu cel dorit se poate cizela comportamentul. Folosind astfel de tehnici s-a ajuns sa fie invatati porumbeii sa joace ping-pong sau sa ghideze rachete (Skinner. 1960) sau sa fie invatate numeroase abilitati cognitive sociale sau lingvistice de catre copii si adulti (Semb. 1972).

Invatarea sociala

Teoria invatarii sociale s-a dezvoltat din baze behavioriste. Sustinatorii ei au considerat behaviorismul drept prea restrans si inflexibil. Ei considerau ca doar o parte din dezvoltarea comportamentului poate fi explicata prin conditionarea clasica si operanta, subliniind ca multe comportamente nu sunt invatate gradat prin intariri, ci prin simpla observatie.

Astfel, conceptul de imitatie a jucat un rol cheie in perspectiva invatarii sociale.Multe studii au demonstrat asemanarea crescanda a comportamentului social al copilului cu cel al adultului. Unii cercetatori au descoperit ca daca un copil este recompensai pentru ca a imitat un model el va continua sa imite modelul chiar si fara sa fie recompensat. (Bandura, 1969). Daca el observa cum modelul este recompensat pentru actiunile sale. va incerca sa-i copie comportamentul.

De-a lungul anilor au fost mai multe interpretari privind rolul si importanta imitatiei. Neal Miller si John Dollard au sustinut ca ingrijirea de catre parinti devine forta motivanta pentru imitatiile copilului. Astfel un parinte care satisface nevoile unui eonii de hrana, caldura si afectiune este asociat cu satisfacerea acestor nevoi dobandind proprietati de intarire prin el insusi, intrucat comportamentele parintilor au valoare de intarire, copilul le imita pentru a se recompensa singur. Jerome Kagan (1958) si John Whiting (1960) au aratat ca parintii au mai multa putere si mai multe bunuri iar copiii le invidiaza statutul si de aceea ii copie in speranta de a dobandi o influenta si un statut similar. Mai recent Albert Bandura si Richard Walters (1963) au subliniat modul cum copiii pot invata raspunsuri noi prin simpla privire a unui model, copilul fiind tentat sa imite orice fel de comportament pe care il vede rasplatit.

In ultimii ani, schimbarile gradate dar radicale in teoriile invatarii sociale au continuat. Lucrarile lui Bandura si colegii sai sunt reprezentative in acest sens iar Bandura a reformulat multe dintre aspectele invatarii si motivatiei umane in termeni de procese cognitive. Conform lui Bandura, procesele cognitive ale individului au un rol central in reglarea invatarii. Ele regleaza ceea ce copilul descrie sau gandeste despre ceea ce vede, si modul in care el repeta un lucru sau il stocheaza in memorie. Scurte experiente cotidiene pot avea efecte de durata, intrucat ele sunt retinute in memorie intr-o forma simbolica, invatarea dupa un model nu mai este o simpla problema de imitatie. Atunci cand copiii sau adultii ii privesc pe ceilalti, ei isi formeaza anumite conceptii despre comportamentele posibile care ii vor ghida ulterior in actiunile lor. La fel se intampla daca isi observa actiunile si consecintele acestora, ei isi pot schimba conceptiile si actioneaza in mod diferit. Sa presupunem ca un baietel si-a vazut fratele mai mare batandu-se si imingandu-si adversarul, intrucat baiatul isi admira fratele el va ajunge sa considere bataia ca pe un comportament posibil. Sa presupunem insa ca baiatul se implica intr-o lupta si este batut, in aceasta situatie, baietelul va decide ca bataia nu este o solutie, sau ca este doar atunci cand esti sigur de victorie sau ca aceasta infrangere a fost un accident ce nu se va mai repeta. Comportamentul sau ulterior depinde de conceptiile pe care si le va forma ca rezultat al observarii fratelui sau victorios (el fiind insa infrant).

In aceasta lumina, considerarea stimulilor drept simple evenimente fizice externe care controleaza comportamentul trebuieste inlocuita cu ideea de stimuli ca semnale care il ajuta pe om sa decida. Nu stimulul in sine ci conceptia persoanei despre stimul este cea care ii regleaza comportamentul.

Teoreticienii invatarii sociale cognitive insista asupra faptului ca oamenii proceseaza si sintetizeaza informatiile adunate prin experientele avute perioade indelungate, ceea ce inseamna ca ei nu mai sunt legati de ceea ce se intampla aici si acum. Pe baza experientei acmulate anterior ei decid care comportament este eficace sau nu. Pe masura ce se dezvolta, fiintele umane isi construiesc si reconstruiesc asteptarile lor despre evenimentele viitoare. Ei estimeaza consecintele pozitive si negative ale diverselor actiuni. Pentru a face aceasta ei isi stabilesc standarde proprii pe care le folosesc pentru a-si evalua performanta, pentru a-si rasplati actiunile si pentru a-si oferi o motivatie.

Noii teoreticieni ai invatarii sociale au progresat mult fata de alte puncte de vedere. Ei acorda gandirii si cunostintelor umane o importanta centrala in explicarea dezvoltarii comportamentului uman. Individul tinde spre explorare, evitand lucrurile care i se par prea stressante sau dincolo de capacitatile sale. Oamenii din jur joaca un rol fundamental in dezvoltare. Ceea ce ei fac sau spun, modul in care se comporta, devine sursa de informatii care sunt utilizate in elaborarea unor judecati si in crearea asteptarilor despre sine si lume.