Teoriile cu privire la organizatii

In timp au fost emise foarte multe conceptii cu privire la organizatii. Ele s‑au inchegat intr‑o serie de modele explicativ‑interpretative. Exista o serie de aspecte importante ale tuturor teoriilor:

Fiecare teorie porneste de la o serie de elemente componente, pe care le interpreteaza li carora le acorda o anumita pondere; in functie de accent sau de pondere se vor diferentia teoriile cu privire la organizatii. Exemple de elemente: organizatia, omul (ca element component al organizatiei), tehnica (tehnologia propriu‑zisa a organizatiei respective), structura organizatorica etc;

Problemele majore la care acea teorie urmeaza sa formuleze raspunsuri ("pilonii" teoriei): problema eficientei, problema autoritatii sau puterii, problema formei sau a formelor de organizare, problema forme de control etc;

Scopul sau finalitatea urmarita prin formularea acelei teorii; exista scopuri de natura obiectiva (de exemplu, cresterea productivitatii muncii) si scopuri de natura subiectiva (obtinerea unor efecte favorabile in plan subiectiv: satisfactie, calitatea vietii membrilor).

Principalele grupe de teorii, dupa criteriul istoric

A. Teoriile clasice. Sunt primele din punct de vedere istoric si sunt elaborate incepind cu 1900‑1910. In aceasta categorie se integreaza: teoria fiziologica a organizatiilor, teoria gestionarii sau conducerii administrative, teoria managementului stiintific. Indiferent de aceste denumiri particulare, ele se subordoneaza acelorasi puncte de vedere, conceptii, solutii la chestiunile de mai sus.

B. Teoriile neoclasice. Apar indeosebi in perioada anilor '20 spre sfirsit, anii '30 si putin spre inceputul anilor '40. Pornesc de la cele clasice, nu cu intentia de a le nega, ci pentru a le revedea si ameliora. Mai sunt cunoscute si sub denumirea "teoriile relatiilor umane". Concentrarea asupra relatiilor umane a determinat la inceput aparitia unei miscari si ulterior a unei teorii cu privire la organizatii.

C. Teoriile moderne. Se contureaza spre sfirsitul anilor '50 si in anii '60; aduc o perspectiva si paradigme noi in interpretarea organizatiilor. In interiorul teoriilor moderne au aparut trei orientari:

Orientarea tehnologica (sau "sociologia organizatiilor"), aparuta cu intentia testarii unor afirmatii si concluzii facute de teoriile clasice;

Orientarea psihologica apare in prelungirea teoriilor neo‑clasice insa aduce modificari foarte importante si introduce probleme absolut noi;

Orientarea psiho‑tehnologica incearca sa le echilibreze pe celelalte doua; se mai numeste si orientarea socio‑tehnica.

A. Teoriile clasice. Reprezentantii cei mai de seama sunt americanul Taylor si francezul Fayolle; nici unul dintre ei nu aveau pregatire in domeniul stiintelor umane, ci erau de formatie ingineri.

Idei importante sustinute de Taylor:

‑ Taylor este preocupat de obtinerea eficientei maxime. Pentru a o obtine, dintre toate elementele componente ale organizatiilor, el pune accent pe factorul tehnic. Numai printr‑o ameliorare a factorilor de natura tehnica s‑ar putea obtine eficienta maxima. Taylor compara masina si omul si ajunge la concluzia ca omul este inferior. Solutia gasita de el este ca munca omului sa fie simplificata si standardizata, astfel incit sa semene cit mai mult cu munca masinii. Ca urmare, a divizat munca in miscari elementare, a cronometrat fiecare miscare executata de muncitor si intervalele dintre miscari. A constatat ca muncitorii fac miscari prea lungi, miscari de prisos etc. Astfel a ajuns la simplificarea muncii, solutia gasita de el pentru a obtine eficienta maxima. Fireste ca factorul uman in sine era total desconsiderat, exploatat la maxim. S‑a ajuns aici si datorita conceptiei foarte primitive a lui Taylor cu privire la natura umana.

‑ Principiul autoritatii afirma ca muncitorul trebuie sa fie instruit de un om mai inteligent decit el. Se creeaza astfel o dihotomie intre executant si conducator, executantii fiind considerati o turma care trebuie instruita, supravegheaza, controlata. Principiul autoritatii este aplicat foarte dur si se inspira din modul de organizare al organizatiilor militare.

‑ In 1911, Taylor publica "Principiile managementului stiintific". Militeaza pentru ideea ca activitatile dintr‑o organizatie sa depaseasca stadiul empiric si sa se ajunga la utilizarea unor metode cit mai stiintifice si la formularea unor principii care sa ghideze activitatea in cadrul organizatiilor. In aceasta lucrare, Taylor expune urmatoarele principii:

Principiul dezvoltarii stiintei: adunarea si sistematizarea tuturor cunostintelor obtinute de muncitori si convertirea lor intr‑o serie de reguli, legi, formule matematice. Prin principiul dezvoltarii stiintei se incearca depasirea unei analize empirice, intuitive a activitatii de munca.

Principiul selectiei si dezvoltarii progresive a muncitorilor. Se porneste de la premisa ca muncitorii ar trebui sa aiba o serie de insusiri fizice si psihice cerute de munca pe care o desfasoara.

Principiul apropierii dintre stiinta si muncitorul selectionat si instruit. Acest lucru ar trebui realizat prin oferirea unor stimulente.

Principiul diviziunii muncii, cunoscut si sub denumirea de "principiul cooperarii constante si strinse dintre conducere si muncitori".

Aceste principii reprezinta contributia importanta a lui Taylor; ulterior au fost preluate si dezvoltate de alti autori.

Teoriile clasice sunt valoroase deoarece militeaza pentru organizarea stiintifica a muncii, pentru introducerea unor principii stiintifice referitoare la modul de organizare a activitatii si chiar avanseaza ideea ca o anumita forma de organizare, de structurare a organizatiei ar putea constitui factorul de eficienta.

Dar teoriile clasice au si o serie de limite, surprinse chiar de psiho‑sociologii americani, Mc Gregor in special:

multe din prezumtiile de la care pornesc teoriile clasice sunt prea generale, fara ca aceasta generalitate sa fi fost extrasa din investigatii empirice; o singura prezumtie eronata (cea referitoare la principiul autoritatii) ar putea conduce la sfarimarea intregului edificiu;

au preluat mai mult sau mai putin necritic o serie de principii specifice altor organizatii (militare, religioase) pe care le‑au introdus fortat.

Datorita acestor limite, teoriile clasice au esuat din punct de vedere teoretic, dar au avut o mare audienta practica, pentru ca au corespuns unui anumit stadiu de dezvoltare a societatii. Au fost preluate si aplicate in mai toate organizatiile.

B. Teoriile neoclasice. Isi au originea in conceptia lui Mayo si a celor doi colaboratori ai sai; ele aduc urmatoarele modificari:

Ø      Sunt si ele interesate de eficienta, insa pun accentul pe factorul uman, muta accentul de pe tehnic pe psihologic, pe nevoia de a considera trebuintele, aspiratiile, nevoia de stima si statut etc. Ele pun accentul nu doar pe psihologia individuala, ci si pe psihologia colectiva, sociala, interactionala - toate fenomenele care apar ca urmare a relatiilor dintre persoane;

Ø      Introduc punctul de vedere interactionist in interpretarea organizatiilor.

Ø      In teoriile clasice, organizatia reprezenta un instrument in mina patronilor; in teoriile neoclasice, organizatia reprezinta instrumentul aflat in mina membrilor ei, in sensul ca muncitorii, prin organizatie, isi pot satisface o serie de scopuri proprii. Acest fapt are o semnificatie majora; organizatia nu e interesata decit de scopurile productive, insa oamenii au si scopuri neproductive, dar umane. Concomitent cu realizarea scopurilor productive, oamenii isi realizeaza si propriile scopuri. Se ajunge la o umanizare a organizatiilor;

Cea mai importanta contributie a teoriilor neoclasice este aceea ca introduc stiinta comportamentului in interpretarea organizatiilor.

Si teoriile neoclasice au o serie de limite:

accentuarea excesiva a rolului factorilor de natura psihologica, ducind la o psihologizare a organizatiilor;

au fost concepute tot in favoarea patronilor.

C. Teoriile moderne. Aduc o schimbare de paradigma: organizatiile sunt interpretate ca sisteme (inainte erau interpretate cel mult ca structuri), avind toate caracteristicile pe care le are un sistem. Principalele obiective pentru teoreticieni:

de a preciza elementele componente ale sistemului: oamenii, scopurile, relatiile, statutele, rolurile etc;

de a stabili relatiile, interactiunile, interdependentele intre aceste componente, deoarece ele genereaza o serie de configuratii specifice, distincte de la o organizatie la alta sau in cadrul aceleiasi organizatii, in momente de timp diferite;

de a stabili procesele prin intermediul carora se realizeaza orice interactiune si interdependenta (procese de comunicare, de influenta, de decizie, de participare etc);

de a stabili finalitatea (spre ce tinde organizatia).

Idei specifice pentru teoriile moderne:

Pun accent pe interactiunea elementelor, sustinind ca dereglarea unui element poate antrena dereglarea altuia sau a intregului sistem.

Organizatiile ca sisteme dispun de o serie de scopuri numite existentiale; satisfacerea lor conduce la succesul organizational, iar nesatisfacerea lor conduce la esecul organizational.

Scopurile existentiale dispun de capacitatea de a se satisface prin propriile mecanisme structural‑functionale ale organizatiei. Astfel se subliniaza caracterul autoreglator al sistemelor.

Buna functionare a acestor mecanisme asigura eficienta.

In concluzie, in cadrul teoriilor moderne accentul cade nu atit pe scop, cit pe mecanismele de autoreglare care asigura realizarea scopului. Problema fundamentala a organizatiilor interpretate ca sisteme este problema rationalitatii sistemului respectiv si a modului cum se poate ajunge la ea.

Constatari generale asupra teoriilor organizatiilor

1. Ele se opresc, pe rind, asupra unor functii ale omului. Cele clasice interpreteaza omul ca agent de executie, cele neoclasice - ca fiinta umana cu motivatie, sentimente etc, iar cele moderne considera omul ca fiinta rationala, capabila de a lua decizii, de a‑si perfectiona propriile comportamente.

2. Nici una din aceste teorii, luata in sine, nu este pe deplin satisfacatoare. De aceea, probabil ca sinteza lor sau elaborarea unor alternative ar putea constitui o solutie mai adecvata.

3. Se remarca progresul realizat prin trecerea de la un grup de teorii la altul: daca in teoriile clasice organizatia aparea ca fiind prin excelenta o realitate tehnica, in cele neoclasice apare ca o realitate naturala, umana, socio‑psihica, pentru ca in teoriile moderne sa se incerce depasirea acestor doua perspective printr‑o sinteza superioara a lor.

4. Cele trei mari categorii de teorii pun in evidenta trecerea de la concomitenta elementelor la contingenta lor.

5. Nici una dintre cele trei grupe de teorii nu a anulat eforturile precedentelor, ci le‑a integrat intr‑o conceptie teoretica mai cuprinzatoare, progresul fiind explicat atit de progresul organizatiilor, cit si de cel al societatii in general.

6. Aceste teorii nu au numai limite temporale, pe care le are orice cunoastere la un moment dat, ci au si importante limite de ordin social. Ele pornesc de la ideea unui sistem social dat si care trebuie doar ameliorat, in nici un caz schimbat. Ameliorarea se incearca a se obtine preponderent prin mijloace de natura psihologica. Lipseste in general dimensiunea sociologica.

Clasificarea organizatiilor

In clasificarea organizatiilor se utilizeaza diferite criterii.

1. Cel mai simplu criteriu il reprezinta elementul sau variabila de la care se porneste in clasificarea organizatiilor: tehnologia, structura, puterea etc. Din corelarea acestor variabile pot sa apara diferite tipuri de organizatii. Nu este un criteriu operational.

2. Blau si Scott efectueaza o clasificare in functie de un criteriu pe care ei l‑au numit criteriul primului beneficiar. Astfel se delimiteaza:

organizatii reciproc avantajoase, in care primul beneficiar este chiar membrul organizatiei (ex: partidele politice, sindicatele, sectele religioase);

organizatii de afaceri, in care primul beneficiar este patronul (ex: firme industriale, comerciale, banci etc);

organizatii de tip service, in care primul beneficiar este clientul (ex: spitale, scoli etc);

organizatiile nationale, in care primul beneficiar este publicul, luat in acceptiunea lui foarte larga (ex: armata, politia).

3. Ed. Zioni clasifica organizatiile in functie de tipul de putere. Se disting:

organizatii coercitive: scolile de corectie, spitalele de boli nervoase etc;

organizatiile utilitare: firmele, oficiile, fabricile etc;

organizatiile normative: bisericile, partidele politice.

Autorul recurge si la stabilirea unor organizatii cu o structura dualista. Exista organizatii: normativ‑coercitive (cele militare), utilitar‑normative (sindicatele), utilitar‑coercitive (administratiile oraselor).

4. Criteriul cel mai raspindit si mai corespunzator este natura sau specificul scopului. Se disting:

scopuri productive (bunuri, servicii), in cazul organizatiilor economice sau industriale;

scopuri formative, in cazul organizatiilor scolare, educationale;

scopuri combative, in cazul organizatilor militare;

scopuri recreativ‑distractive, in cazul organizatiilor cultural‑artistice etc.