Teorii actuale asupra stresului psihic

Teorii actuale asupra stresului psihic

Datele din literatura de specialitate subliniaza coexistenta mai multor modele ale stresului psihic [14, p. 27] (teoria evenimentelor stresante de viata, teoria cognitiva a stresului (modelul interactionist), teoria vulnerabilitatii individuale (tip A, grad de nevrotism), modelul ecologic, modelul cultural etc.), modelul propus de Lazarus fiind mentionat de catre cercetatori ca fiind baza metodologica cea mai adecvata pentru studiu, la care noi am adauga si modelul propus de Holmes si Rahe.

Teoria evenimentelor de viata. Suportul social

Inceputul cercetarilor evenimentelor de viata se leaga de publicarea in 1967 a metodelor de cuantificare a actiunii acestor evenimente prin scalele de evenimente de viata ale lui Holmes si Rahe, care afirma ca cele mai diverse schimbari de viata (respectiv moartea partenerului, mutarea, schimbarea locului de munca, divortul etc.) implica aceeasi incarcatura, readaptare si consecinta, ideea de baza constand in aprecierea situationala a stresului, procesele mijlocitoare intre stimulul stresant si reactia de stres ramanand ignorate [[21]; ]. Indiferent de semnificatia idiografica, frecventa diverselor evenimente de viata stresante (respectiv moartea partenerului, mutarea, schimbarea locului de munca etc.)  atrage dupa sine importante reactii de adaptare ale individului. Daca acestea nu se declanseaza, deoarece cerintele depasesc resursele obiective si/sau subiective ale individului, pot aparea ca urmare decompensari psihice si/sau fizice.

Critica conceptului de evenimente de viata (Filipp, 1981; Katsching, 1980) se refera la insuficienta evaluare a calitatii emotionale a acestora, plasarea lor deficitara in biografie si in contextul individului afectat si omisiunea perceptiei, evaluarii si prelucrarii specifice persoanei. In plus, considera Petermann (1981), evaluarea retrospectiva a evenimentelor de viata nu permite o apreciere conditionala si cauzala a relatiilor dintre eveniment si consecintele sale. Datorita faptului ca evenimentele de viata au calitatea specifica si efectul lor exclusiv prin perceptia, evaluarea si prelucrarea lor intrapsihica, ele nu trebuie neaparat sa aiba numai o actiune patogena, ci pot avea si o contributie la dezvoltarea personalitatii (Baltes, 1979; Filipp si colab., 1980).

Rezultatele unor cercetari, precum cele ale lui Olinger, Kuiper & Shaw (1987), Kuiper si Olinger (1986) s.a. studii, evidentiaza ca o actiune patogena a schimbarilor de viata nu trebuie gandita in mod liniar, ci probabil necesita o mijlocire multidimensionala si o optica tranzactionista asa cum este realizata de teoria cognitiva a stresului a lui Lazarus si Launier (1978). Resursele si competentele individuale (comportamentul de coping) decid asupra faptului daca o interactiune intre organism si agentii stresori duc la consecinte patologice.

Totodata, Moss (1990) considera ca nu se diferentiaza in mod satisfacator intre evenimentele negative de viata si circumstantele stresante curente de viata (probleme de sanatate, conflictele de familie etc.).

Intr-o serie de lucrari (Brown & Harris, 1978; Brown & Prudo, 1981; Costello, 1982; Roy, 1978; Solomon & Bromet, 1982 etc.) se poate evidentia o schimbare de accent care se indeparteaza de la orientarea asupra actiunilor negative ale evenimentelor de viata spre focalizarea asupra relatiei dintre suportul social deficitar si sanatate,  (Fiedler, 1991). Au fost formulate doua ipoteze:

1. Ipoteza efectului principal sustine ca impovararile sociale, precum si conditiile deficitare ale suportului social functioneaza ca stresori si influenteaza sanatatea psihica direct si independent sau interactioneaza impreuna.

2. Ipoteza tamponului implica faptul ca suportul social reduce stresul social. In consecinta, persoanele cu suport social mai amplu au o tendinta mai scazuta spre decompensare psihica la aparitia unor greutati existentiale comparativ cu persoanele cu un grad mai redus al integrarii sociale si suportului social.

Din numeroasele teme de cercetare consacrate depresiei Fiedler (1991) desprinde patru domenii:

1) stresul social si suportul social ca antecedente ale tulburarilor depresive;

2) stresul social si suportul social ca urmare a tulburarilor psihice depresive;

3) efectul moderator, protectiv al resurselor personale si comportamentul de coping;

4) semnificatia moderatoare a variabilelor personale.

Dar, dupa cum afirma Schwartzer & Leppin (1989) in urma unei meta-analize a 70 de studii empirice, interdependentele sustinute intre valorile unor tulburari apreciate ca consecinte ale SP si variabilele suportului social pot fi numai partial intrevazute deoarece ele apar ca inconsistente.

De diferentiat de constructul 'suport social' este reteaua sociala. Aceasta ar fi inteleasa ca un model al relatiilor sociale si poate fi descrisa mai exact cu trasaturi precum marime, densitate, durabilitate sau omogenitate (Sommer & Fydrich, 1989), fiind apreciat ca concept mai mult orientat sociologic. Suportul social este mai degraba orientat psihologic si el ar fi rezultatul interactiunilor sociale si prelucrarea lor de catre individ. Se reunesc aici trasaturile structurale ale retelei sociale, trasaturile interactiunilor sociale ca si caracteristicile persoanei. Pentru unii autori (Sommer & Fydrich 1989; Cohen & Syme, 1985) componentele de continut ale suportului social sunt: suportul emotional (de exemplu, apropiere, incredere, acceptare); suportul informational (de exemplu, informatiile relevante pentru actiune); suportul practic si/sau material (suport financiar, sprijin material, etc.); integrarea sociala (insertie in reteaua interactiunilor sociale, acord asupra valorilor si conceptiilor).

Barrera (1986) propune o alta analiza a perspectivei suportului social: structural - persoane care intr-o anumita situatie ajuta sau ar ajuta; cognitiv - perceptia suportului ca si a certitudinii sau a constiintei sprijinului social (suportul social perceput ca si cognitie sociala); interactiv - suportul actiune.

Dupa cum afirma G. Richter (1996), deficitele indivizilor obiectivate si reflectate in reteaua sociala pot fi mai degraba clarificate prin semnificatia lor idiografica, prin prelucrarile cognitive si strategiile de coping ale subiectului sau perceperea subiectiva de catre acesta a suportului social.

Teoria cognitiva

Conform fondatorilor acestei teorii (Lazarus, McGrath, Sells, Kasl, French, Cobb, Caplan, cit. [14, p. 95-100]) stresul psihic apare ca un dezechilibru intens, perceput subiectiv, dintre solicitarile impuse organismului si capacitatea sa de raspuns.

Pentru a descrie SP, Lazarus introduce urmatoarele concepte: amenintarea (treath), evaluarea (appraisal) si ajustarea (coping).

Amenintarea este definita prin trei caracteristici de baza:

a) anticipeaza confruntarea cu o situatie periculoasa sau cu o traire negativa;

b) orienteaza conduita in viitor;

c) este dependenta de procesele cognitive (perceptie, gandire, memorie, invatare).

Se arata ca SP se produce atunci cand se anticipeaza amenintari, reale sau imaginate, asupra: integritatii fizice; a starii psihice pozitive si a relatiilor interpersonale si sociale . De asemeni, se face distinctia dintre anticiparea amenintarii, ce are un caracter subiectiv, si confruntare, ca fenomen obiectiv. Studiile realizate conchid ca anticiparea este mai intensa in reactii psihofiziologice decat confruntarea . Acolo unde nu exista momentul anticipativ, reactiile psihofiziologice pot sa apara dupa confruntare. Uneori sursele amenintarii rezida in dinamica intrapsihica a individului si sunt constientizate numai manifestarile pe care le provoaca (anxietate, neliniste, depresie etc.)

Stimulii rezultati din anticiparea amenintarii sunt apreciati de individ ca nocivi, neutri sau benefici prin procese cognitive de evaluare, inteleasa ca activitate mentala ce implica judecati, rationamente, deductii, discriminari, optiuni prin care datele sunt asimilate intr-un anumit cadru cognitiv. Lazarus distinge trei momente ale evaluarii:

1. Evaluarea primara - prin care situatia este definita ca daunatoare sau nu, finalizandu-se printr-un sentiment de incredere in fortele proprii sau, dimpotriva, de neputinta.

2. Evaluarea secundara - prin care subiectul trebuie sa aleaga din alternativele adaptative avute la indemana.

3. Reevaluarea, care se refera la schimbarea perceptiei initiale din benigna in nociva, sau invers, ca rezultat al noilor informatii, inclusiv succesul sau esecul primelor tentative adaptative.

Caracterul stresant al stimulului este determinat de doua categorii mari de factori:

1. Factori externi ce tin de configuratia stimulilor, de ambiguitatea indicatorilor privind natura confruntarii provenita din lipsa de informatii sau din date contradictorii, de balanta dintre stimulii care produc amenintare si resursele individuale si ale mediului.

2. Factori interni, ce depind de structura psihica a individului: ansamblul de motive, sistemul de convingeri, credinte si atitudini constituite fata de diversele aspecte din mediu si fata de propria persoana, resursele intelectuale si educatia.

Daca stimulul este evaluat ca amenintator se declanseaza procesele ce vizeaza reducerea sau eliminarea lui, numite procese de ajustare (coping).

Ajustarea, considerata un concept cheie in intelegerea stresului psihic, este definita ca efort cognitiv si comportamental al organismului de reducere, tolerare sau stapanire a cerintelor mediului ce depasesc resursele individului (autoevaluate) [[23]]. Este subliniata distinctia intre adaptare, ce desemneaza de cele mai multe ori raspunsuri automate, bine stabilite, mai ales biologice si senzoriale, si ajustare ce intervine cand adaptarea nu mai este valabila, fiind necesar un efort ce implica strategii cognitive si comportamentale .

Lazarus  si Miller  disting doua categorii in strategiile de ajustare: actiuni directe, dirijate spre modificarea intensitatii sau eliminarea stresorilor (intarirea resurselor individuale, atacul, evitarea, blocarea); si actiuni indirecte ce au ca scop controlarea raspunsurilor emotionale la stresori (strategiile 'paleative' si mecanismele inconstiente de aparare psihologica); la care Pearlin  adauga si 'modificarea modului de a privi problema intr-o maniera ce reduce amenintarea'.

S-a aratat ca strategiile de ajustare au ca scop urmatoarele: mentinerea distresului in limite tolerabile; mentinerea stimei de sine; prezervarea relatiilor interpersonale; plasarea situatiei in alte circumstante .

Pentru realizarea acestor obiective, individul poate folosi multiple strategii de ajustare (Lazarus identifica un numar de 68 de forme) simultan sau secvential, cu diferite nivele de constiinta.

Trasatura centrala a teoriei SP a lui Lazarus si colab.  consta in relevarea factorului cognitiv in evaluarea situatiilor, in determinarea configuratiei raspunsurilor cat si in alegerea modalitatilor de ajustare