Teorii psihologice privind devianta

Teorii psihologice privind devianta

Teoriile psihologice privind geneza deviantei incrimineaza rolul personalitatii dizarmonice, dependenta la randul ei de mediu.

Pentru Mailloux exista doua momente esentiale in dezvoltarea personalitatii, si anume aparitia identitatii, Eu-lui si rolul familiei ce influenteaza decisiv motivatiile ulterioare ale individului.[1] Se admite ca si excesul de gratificatii (societatea de consum) poate aliena individul si poate favoriza dezvoltarea unor trasaturi egofilice (narcisiste) si distructive (impulsive). Astfel, personalitatea devianta se focalizeaza in jurul acestor trasaturi de egofilie, impulsivitate, insensibilitate si imaturitate psihica, astfel incat s-au elaborat multiple variante ale teoriilor psihologice.

Teoria psihomorala a lui Etienne de Greef (teoria instinctelor) admite ca Eul infractorului ajunge la o asa regresiune morala incat nu resimte crima ca pe un act de gravitate.[2] Personalitatea devianta, ca si personalitatea umana, in general, este determinata de instincte. Instinctele insa, pe de o parte, nu se opun inteligentei si nu pot fi separate de aceasta. Pe de alta parte nu se pot identifica la om o manifestare instinctuala pura, in sensul ca, de fapt, mai multe instincte, mai multe tendinte, actioneaza si isi produc efectele asupra conduitei umane in acelasi timp: acest ansamblu de tendinte instinctive organizate intre ele tinand cont de viitor, adica potrivit preocuparilor inteligentei, formeaza structura afectiva. In cadrul acestei structuri afective se pot distinge doua grupe fundamentale de instincte: instinctele de aparare si instinctele de simpatie. Instinctele de aparare contribuie la conservarea Eului, functioneaza sub semnul sentimentului de justitie si de responsabilitate a "celuilalt", au la baza agresivitatea, tind spre o reducere progresiva a individului la o entitate abstracta, supusa legilor morale concepute mecanic. Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, functioneaza sub semnul abandonului de sine si acceptarea totala a "celuilalt", au la baza subordonarea si devotamentul fata de celalalt, tind spre o valorizare a celuilalt.

Viata psihica se desfasoara sub semnul conflictului permanent intre structurile afective si in tot acest conflict se creaza un echilibru precar, in aceste conditii tulburarile de caracter si insuficientele inteligentei vor favoriza trecerea la actul criminal.[4]

Teoria personalitatii criminale a lui Jean Pinatel se bazeaza pe conceptia starii de periculozitate psihica, pe potentialul de periculozitate psihica a delincventului, care impun astfel un diagnostic criminologic delincventului, un diagnostic de capacitate penala si de inadaptare sociala, un diagnostic de stare periculoasa si un pronostic social, ca si o atitudine de tratament (liber, semiliber, institutional).

Notiunea de personalitate criminala nu trebuie inteleasa ca un tip antropologic, o varietate a speciei umane. Ea este un "instrument clinic, o unealta de lucru, un concept operational".[5] Pinatel considera inutila incercarea de a separa oamenii in oameni buni si rai; nu exista o diferenta de natura intre oameni cu privire la actul deviant. Inexistenta unei diferente de natura intre oameni nu exclude insa existenta unor diferente graduale in privinta pragului lor delictual. Unii indivizi au nevoie de instigari exterioare grave iar altii de instigari lejere pentru a prezenta reactii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Aceasta diferenta graduala este data de anumite trasaturi psihologice care alcatuiesc "nucleul central al personalitatii criminale". Aceste componente sunt: egocentrismul , labilitatea , agresivitatea , indiferenta afectiva .

Teoria frustratiei, ca obstacol in calea unor aspiratii, este o alta teorie psihologica de nuanta psihanalitica, frustrarea excesiva capatand un rol negativ si determinand motivatii inadaptative primare (agresive) sau secundare (de indiferenta sau lasitate). Frustrarea moderata are un rol pozitiv in depasirea unor obstacole din cale aspiratiilor, dar frustrarea excesiva, repetata prin discordanta dintre dorintele legitime ale subiectului si posibilitatile de realizare poate duce la inadaptare si devianta. Daca societatea nu favorizeaza aceste aspiratii sau, din contra, permite exteriorizarea unor comportamente agresive, altfel refulate, genereaza lipsa sentimentului de culpa privind incalcarea valorilor sociale si consituirea unor personalitati dizarmonice caracterizate prin pastrarea functiilor de cunoastere, in contrast cu agnezia sentimentelor moral-sociale. O asemenea personalitate se caracterizeaza prin egocentrism si egoism, inafectivitate si fragilitate psihica, lipsa inhibitiilor si agresivitate. Teoria frustratiei este consecinta nerespectarii piramidei motivatiei umane, frustrarea unei motivatii inferioare nu va permite realizarea unor moivatii superioare si va genera revolta psihica si inadaptare sociala.[10]

Varianta psihanalitica a teoriei frustrarii este Teoria complexului de inferioritate a lui Adler conform careia individul frustrat cauta sa-si compenseze sentimentele de inferioritate prin acte agresive, in scopul de a-si depasi conditia proprie de frustrare, insatisfactie si inferioritate. Ca si frustratia, lipsa rezistentei la frustratie si sentimentul de inferioritate scad imaginea favorabila a subiectului despre sine, comportamentul de inferioritate nu mai poate fi interiorizat si inhibat prin scaderea tolerantei sale la factori frustranti de mediu extern, deci prin complexe de inferioritate, genereaza conduite deviante, aberante.

Teoria constructelor se bazeaza pe specificul de anticipare a consecintelor comportamentului uman si afirma ca omul opereaza permanent cu modele de interpretare a realitatii exterioare si a situatiilor de viata, stucturandu-si conduita dupa imaginea despre cum este si cum ar dori sa fie la un moment dat. Cu asemenea modele de conduita, omul formeaza modele anticipative, creative ori conformiste, iar cand aceste modele lipsesc isi creaza conduite delincvente sau deviante.[11]

Teoria conflictelor psihologice admite tipuri de conflicte intrasubiective,[12] intersubiective, biologice, psihologice sau sociale care duc, in momentul in care conflictul depaseste o limita admisa (conflictul fiind inerent existentei umane, dar mai umana fiind rezilierea lui prin mijloace uman admise), la inadaptare si devinata. Conflictul dintre natura omului si cultura a creat respectul, admiratia si creatia valorilor umane, omul iesind din natura prin cultura si astfel dezvoltandu-si personalitatea culturala bazata pe respectul pentru valori, pe adaptare valsorca si deci creatoare de mediu, drept consecinta a incorporarii permanente a valorilor sociale in personalitatea sa. Astfel, ori de cate ori omul nu a reusit sa incorporeze asemnea valori sau a incorporat in personalitate valori negative, omul a fost victima genezei unei personalitati aculturale, fertila in conduite deviante, anti- si asociale

Conform Teoriei caracteriopatiei (a tulburarii de caracter) caracterul face legatura dintre trasaturile constitutionale si mediu, astfel ca factorii psihofiziologici ce favorizeaza sau determina crima vor fi de natura constitutionala, patologica sau morala.

De asemenea, se poate spune ca actele omului sunt determinate nu numai de consecintele lor ci si de ordinea producerii lor, in sensul ca intai isi satisface dorinta si apoi se gandeste la consecinte (conform Teoriei secventelor temporare).

O alta teorie de natura psihologica este Teoria etologicacare re aduce intr-o lumina stiintifica rolul agresivitatii in lumea animala pana la om, considerand ca agresivitatea este un fenomen individual cu consecinte sociale, spre deosebire de violenta care este un fenomen social cu consecinte individuale.[16]

Daca normalitatea psihica si implicit cea comportamentala implica o homeostrazie individ-grup social prin subiectivarea adecvata a conditiilor de mediu si a normelor relationale, cu exprimarea lor in scheme de comportament cu valoare anticipativa (de integrare a normelor, a modelelor de conduita si a valorilor moral-sociale in personalitate) rezulta ca normalitatea umana implica factori ontologice favorabili (dezvoltare din copilarie), factori antropologico-culturali persuasivi (de dezvoltare a sensibilitatii umane), sanatate biopsihologica, mediu axiologic de dezvoltare si afirmare si climat normativ de receptionare permanenta a normelor sociale si juridice, astfel in ciuda pulsiunilor ancestrale, omul este capabil sa constientizeze autonomia pe care o detine, are atat capacitatea de a confrunta permanent conduitele sale posibile cu valorile sociale, cat si de a decide si a actiona liber.

Agresivitatea prin instinctele de reproducere si conservare se afla in serviciul speciei, dar si a individului. Spre deosebire de comportamentul instinctiv, filogenetic, rigid, stereotipic si automatic care este inscris in genom, comportamentul ontogenetic, achizitionat prin invatare (socializare), este elastic, reflexiv, anticipativ si inscris in structurile felxibile ale creierului, acesta dezvoltandu-se pe baza celui filogenetic, atat timp cat atasamentul copilului de parinti este un comportament programat genetic, universal si reprezinta baza dezvoltarii sale ontogenetice ulterioare.[17]

In lipsa sublimarii culturii si a moralei, pulsiunea psihica, instinctul, se poate intoarce impotriva omului, deoarece supraeul s-a nascut cu simtul moral, dar refuleaza mereu in inconstient, istoria individului fiind un eveniment traumatic, refulat si proiectat apoi abuziv in constiinta.

Teorii comprehensive ale deviantei

Pin definitie, devianta este faptul unui numar infim de membri ai grupului social si de indata ce consideram abaterea de la o norma sociala sau legala drept un act pe care putini indivizi il indeplinesc, se ridica intrebarea de ce acestia nu poseda ca toti ceilalti oameni dispozitiile care i-ar opri de la comiterea de infractiuni. Primul raspuns la care ne gandim este ca incalcarea se naste dintr-un fel de disfunctie a mecanismelor de refulare, de canalizare sau de control al acestor forte obscure care l-ar impinge pe om sa vrea sa-si satisfaca dorintele contrar interdictiilor.

Ca o teorie cauzala nu poate furniza o explicatie a fenomenului deviantei, pentru unii, sta in insasi natura stiintelor sociale, in incapacitatea lor de a supune conduitele umane obiectivitatii (Granger, 1993)[18]. Sarcina sociologiei comprehensive consta in a intelege retiunile care ordoneaza desfasurerea unei activitati sociale si aceste ratiuni trebuie gasite printr-o dubla analiza: cea a sensului pe care indivizii il atribuie actiunii lor sau a altora si cea a tipului de activitate in al carui cadru se inscriu aceste atributii. Motivele actiunii se raporteaza mai putin la o intentie ce emana dintr-o constiinta libera decat la obligatiile continute intr-un tip de activitate pe care individul trebuie sa le respectedaca vrea sa mentina inteligibilitatea si rationalitatea lumii in care traieste. O teorie comprehensiva nu se limiteaza la relatarea comentariilor indivizilor in legatura cu ceea ce fac. Ea renunta la ambitia de a explica cauza conduitelor umane, deoarece o substituie cu o interpretare cauzala a motivelor pe care le putem invoca pentru a explica o activitate sociala. Acest gen de perceptie se staduiesc teoriile de acest tip sa-l propuna in cazul fenomenului deviantei.

Inadaptarea

Notiunea de societate evoca, in versiunea sa cea mai rudimentara, gruparea indivizilor legati intre ei prin institutii (familie, religie, scoala, munca, etc) care garanteaza respectarea obligatiilor ce fac posibila o viata in colectiv. Ordinea sociala este direct legata de legitimitatea si de autoritatea pe care aceste institutii reusesc sa o castige si sa o mentina. Procedurile care asigura permanenta grupului social compun o cultura care, depozitata intr-o traditie, se transmite din generatie in generatie stabilind o congruenta absoluta intre identitatea individului si statutul care ii revine in distribuirea drepturilor, datoriilor si puterilor care prevaleaza in sanul unei societati. Notiunea de cultura contine ideea de apartenenta la un grup social, implica pentru fiecare dintre membrii sai sa posede obisnuintele ei si manierele ei de a vedea lumea pe care le mosteneste si care il definesc integral. Daca un comportament este larg intalnit intr-un grup, se trage concluzia ca acolo exista o traditie, astfel ei ajung sa considere crima sau saracia ca pe o cultura sau cum o numesc altii sub-cultura (notiunea de cultura fiind folosita pentru sistemul de valori globale care include aceste grupuri specifice). Consecintele acestei inversiuni constau in dotarea deviantului cu o serie de trasaturi distinctive (comportamente deviante) care pentru ca se transmit, devin atribute permanente ce formeaza un stereotip (o natura de criminal sau de asistat social).

Familia si comunitatea sunt doua grupuri primare care modeleaza atitudinile unui individ inoculandu-i un sistem de valori definit. Pentru idealul culturalist, familia si comunitatea constituie un ansamblu armonios, care impune norme identice de conduita si in care individul nu are alte aspiratii decat cele pe care le poate concepe sub autoritatea traditiei, insa traditiile cele mai inradacinate se pot eroda[20]. Pe masura ce contactele cu un univers exterior se multiplica, aspiratiile individuale se transforma, astfel producand destramarea grupurilor primare. Insa, grupurile primare sunt prin, prin constructie, eterne. In acest sens, etapa dezorganizarii succeda in mod necesar celei de reorganizare. Fermentul esential al acestei miscari, care repune sub semnul intrebarii valorile vehiculate de traditie instituind altele noi, este individul sau mai exact, progresul individualizarii care insoteste instaurarea modernitatii.

Devianta se naste deci din schimbarea sociala sau mai exact din decalajul dintre sistemele de valori pe care le induce ea. Din acest punct de vedere, delincventa poate fi usor conceputa ca o cale pe care se angajeaza cei care constata ca prescriptiile impuse de grupul lor primar sunt in contradictie cu cele ale societatii globale.

Asocierea diferentiala

Prima teorie asupra deviantei ca invatare este cea pe care o propune in 1939 Edwin Sutherland.[21] Ea porneste de la un postulat: inclinatia spre infractiune nu este nici innascuta si nici nu rezulta din dispozitiile psihologice dobandite, comportamentul deviant, cel criminal in principal se invata prin asociere (cu cei care considera favorabil ca atare comportament) si prin repudiere si izolare (cand subiectul se asociaza cu cei ce depreciaza un atare comportament). Teoria asociatiei diferentiale considera crima ca fiind un fenomen socio-cultural, comportamentul deviant fiind invatat in familie si in microgrupul deviant.

Datorita organizarii diferentiale a grupurilor sociale, indivizii se vor asocia in grupuri conformiste sau nonconformiste. Comunicand in cadrul grupului, subiectii se asociaza si in acelasi timp se izoleaza de cei care le depreciaza conduita. Cu cat invatarea comportamentului delincvent va fi mai precoce, cu atat asocierea delincventa va fi mai facila. Comportamentul delincvent este expresia socilaizarii negative in personalitate, expresia unei stagnari a evolutiei comportamentului uman catre formele sale specifice umane de comportament ierarhizat, reflectat, anticipat si corelat permanent prin feedback. In asocierile delincvente, un rol negativ il au si modelele parentale patogene, mass-media prin extinderea scenelor deviante si prin grupul delincvent.

Teoria anomiei

Intr-un articol publicat in anul 1938, Robert Merton[22] formuleaza principiul unei explicatii a delincventei pe baza unei interpretari originale a notiunii de anomie a lui Durkeim. Merton observa ca pentru cel care crede in existenta unei ordini sociale perfecte, neconformitatea conduitei apare intotdeauna ca fapt al unei persoane apropiate de starea naturala. Respingand aceasta conceptie a anormalitatii ca fiind o carenta de socializare, el postuleaza ca neconformitatea este ea insasi un fenomen social.

Starea de anomie are aptitudinea de a dezvolta o personalitate anomica, incarcata de consecinte antisociale. Anomia masoara gradul de dezintegrare a grupului social si se manifesta prin conflincte, tensiuni si dezordine sociala motivate de o diminuare a normelor morale, sociale si legale, ea este un vid moral si normativ ce duce la un deficit de integrare socioprofesionala. Din perspectiva lui Durkheim, fenomenele normale sunt destinate sa devina mai mult sau mai putin patologice, in timp ce fenomenele patologice sunt condamnate sa dispara de indata ce cauzele anomiei sunt depistate si tratate, adica atunci can formele moderne ale sanctiunii retaureaza, in mod acceptat si automat, o constrangere a comportamentelor sociale.[23] Starea de integrare sociala a unui grup depinde de intensitatea vietii colective ce circula in el, ori de cate ori personalitatea colectiva si viata comunictara scad, exista riscul ca partea neacoperita social sa fie expusa unor manifestari patologice. Anomia produce un deficit de solidaritate umana cu dezintegrare si dezordine sociala generatoare de greve, coruptie, crima, suicid, devianta. Normalul si patologicul sunt astfel cele doua fete ale unui complex functional care explica procesul schimbarii sociale, si Durkheim, afirmand ca "nu poate exista o societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv", atribuie o functie importanta deviantei in acest proces, ea fiind cea care produce adaptarea.

Merton concepe sistemul social ca pe un echilibru intre o structura culturala si o structura sociala. El face distinctie intre cinci moduri de adaptare a individului la situatie, fiecare dintre ele putand genera conduite conforme sau neconforme.

Primul mod de adaptare este conformitatea, aceasta asigura stabilitatea pe care o putem estima in mod rezonabil ca fiind starea obisnuita a societatii. In cazul inovatiei (al doilea mod de adaptare) devinata provine dintr-un dezechilibru care se naste din intaietatea acordata scopurilor (indivizii admit valorile generale ale societatii dar se afla la marginea ei, fie pentru ca incearca sa le modifice pentru a le ameliora, fie pentru ca recurg la mijloace ilegitime pentru a obtine ceea ce-si doresc toti); in ritualism devianta este creata de sacralizarea exagerata a mijloacelor (atasamentul prea zelos fata de norme ii face pe indivizi sa nu priveasca existenta lor decat in cadrul restrans pe care aceste norme le fixeaza). Evaziunea trebuie considerat drept cel mai putin raspandit , este cel pe care-l adopta bolnavii mintal, lunaticii, toxicomanii, etc. In cele din urma, rebeliunea este o forma de reactie care, deoarece vizeaza inlocuirea ordinii sociale existente cu o alta, cu greu poate fi considerata un mod de adaptare.[25]

Normalitatea este o situatie in care scopurile social aprobate sunt efectiv realizate recurgandu-se la mijloace legitim prevazute. Anomia este considerata drept cauza aparitiei obisnuintelor care contravin moralei admise, si in consecinta, cauza evolutiei conduitelor anormale. Anumite deviate trebuie percepute ca o reactie provocata structural de un tip de organizare sociala in care indivizii care apartin unor grupuri specifice de populatie sunt plasati, in maniera defensiva, in situatia contradictorie de a avea aceleasi scopuri ca si ceilalti membri ai societatii, in timp ce mijloacele legitime pentru a le atinge nu le sunt disponibile.

Sub-culturile deviante

Contestand faptul ca devianta s-ar putea explica recurgand la notiunea de dezorganizare sociala, Cohen gaseste alt raspuns la intrebarea de ce delincventa se dezvolta preferential printre membrii calselor devaforizate.[26] Raspunsul pe care-l propune, dupa analizarea naturii si formei criminalitatii specifice bandelor de tineri, este notiunea de sub-cultura delincventa.

Studierea delincventei juvenile pe care o intreprinde Cohen[27] se construieste pe trei principii: semnificatia acordata actelor deviante se manifesta in interactiune; ea poate vari o data cu conceptiile pe care membrii unui grup social le au despre infractiune, despre cel care se deda infractiunii si despre maniera in care o face; conceptiile de acest tip se elaboreaza in cadrul "sub-culturilor" care se constituie pentru a raspunde constrangerilor specifice pe care ordinea sociala le exercita asupra fiecaruia dintre aceste grupuri.

Notiunea de sub-cultura desemneaza faptul ca un ansamblu de indivizi impartasesc o aceiasi lume de valori, care modeleaza normele care permit interpretarea lucrurile si a evenimentelorcare permit sa instaureze intre ei o comunicarece asigura o buna desfasurare a interactiunii; ea nu trimite la ideea pe care culturalistii si-o fac despre cultura, pentru care valorile unui grup se formeaza in mod endogen, se transmit prin traditie si se prezinta ca suport al unei identitati.

Pentru Cohen sub-cultura delincventa proprie bandelor de tineri prezinta trei caracteristici esentiale: este neutilitarista (activitatea criminala nu urmareste in mos necesar un obiectiv instrumental, cum ar fi sa fure pentru a poseda sau a se bucura de un bun altfel inaccesibil), rau intentionata (infractiunile sunt adesea comise din pura sfidare sau cu scopul de a strica si de a face sa sufere pe altul in mod gratuit) si negativa (conduitele se supun principiului de opozitie sistematica fata de normele stabilite). Exista trei proprietati care determina atitudinile proprii sub-culturii delincvente: versalitatea obiectivelor delictului; valorizarea unui hedonism imdiat si autonomia grupului.

Diferite lumi ale valorilor coexista in sanul aceleiasi societati si normele de conduita specifice fiecareia pot intra in conflict.

Cloward si Ohlin (1960)[28] identifica trei forme ale sub-culturii. Prima forma este reprezentata de sub-cultura criminala care are patru caracteristici: socializarea la crima se face prin contactul cu semenii care au reusit deja in lumea delincventei si care propun mijloace de reusita sociala admirata; adeziunea la lumea delincventei se face printr-un neincetat proces de invatare si evolueaza in ritmul responsabilitatilor pe care un nou venit le primeste; definirea rolului de criminal cere existentaunor relatii codificate intre lumile legalitatii si ilegalitatii; organizarea sociala a criminalitatii asigura conformitatea conduitelor membrilor sai.

A doua forma de delincventa este sub-cultura conflictuala, care regrupeaza conduitele dezordonate, agresive si periculoase, considerate in general specifice infractiunilor comise de populatiile cele mai defavorizate.

A treia forma pe care o ia sub-cultura delincventa este o sub-cultura de evaziune, al carei model este toxicomania si desemneaza modul se adaptare pe care il adopta in mod specific indivizii care trebuie sa faca fata unui dublu esec: dorind sa obtina bunuri pe care oricine pare sa trebuie sa le posede, ei nu au posibilitatea sa o faca nici prin mijloace legitime, dar nu sunt nici in masura sa ajunga la aceasta nici prin mijloace ilegitime intrucat au esuat in integrarea in ierarhiile criminalitatii.

Subcultura este o rectie de protest, ce duce la contracultura delincventa, banda fiind atat un mod de supravietuire, cat si de organizare sociala.

Terorii etichetarii

Conform acestei teorii, delincventa este o contrareactie comportamentala de asumare a rolului (etichetei) conferit de societate si justitie. Eticheta de delincvent, infractor o poate da familia, grupul sau societatea, de unde constatarea ca toate aceste institutii pot crea devianta.[29] Etichetarea poate creste recidiva prin asumarea unor riscuri consecutiv unor astfel de etichetari, de aceea pe recidivistii ce poarta o asemenea eticheta nicio pedeapsa nu-i mai afecteaza. Aceasta etichetare poate opera la nivel macrosocial, microsocial sau individual.

Teoria etichetarii ii confera delincventului un statut social particular, apt sa genereze o devianta secundara, consecutiv constrangerii subiectului in aceasta directie, prin marginalizare si asociere delincventa. Cand eticheta este data de justitie, aceasta in loc sa combata delincvente, dimpotriva, contribuie la producerea ei, mai ales in cazul celor ce traiesc in medii cultural-delincvente.

Etichetarea este o dovada in plus despre ontogeneza comportamentului, individul fiind scos in afara inflentei grupului prin stigmatizare fizica, morala sau de grup. Eticheta exclude social si determina o adaptare la eticheta transformand devianta in delincventa.

In conceptia clasica a etichetarii, infractiunea este un comportament care provoaca o reactie sociala care il califica ca atare. Din acest punct de vedere, un fenomen este determinant: formarea judecatii care transforma un act in incalcarea unei norme; analiza are in vedere natura schimburilor intre normali si devianti, punand in evidenta modalitatile de invatare a unui rol, strategiile de control al informatiei care decurg de aici sau negocieri asupra efectelor scontate ale etichetarii.

Construire sociala a infractiunii

Pentru Aaron Cicourel etichetarea nu este o procedura care opune doua entitati: individul caruia ii este atribuit un rol deviant si societatea care ar fi responsabila de aceasta atribuire.[30] Pentru ca isi imagineaza cu greu ce acopera acest tip de raport, sociologul american reduce etichetarea la dimensiunea sa practica. El postuleaza ca aceasta se naste in cursul unei relatii sociale care se dezvolta intr-un complex particular: activitatea represiva a politiei si justitiei. Astfel el percepe etichetarea ca pe o decizie luata in cadrul activitatii cotidiene a unui agent al controlului social.

Exista o legatura cauzationala intre crima si modalitatile de organizare a activitatilor represive. Infractiunea nu se deduce din natura actului comis, ea este o constructie sociala, adica se defineste in activitatea practica ce are drept scop perceperea ei li se prezinta ca o acumulare de elemente provenind din interpretari divergente.

Putem spune ca devianta nu are niste cauze precise, aceste fiind de fapt, interactiunea dintre mai multi factori: personalitatea deviantului, mediul din care provine, societatea, agentii statului,etc, aceste teorii reusind sa descrie fiecare cate un aspect particular particular al influentelor complexe care au drept finalitate comportamentul deviant.

Factorii sociali se afla indiscutabil la originea deviantei, cum ar fi factorii economici (somajul, crizele economice, pauperizarea nivelului de viata, marginalizarea si sentimentul inutilitatii sociale), factorii demografici (migratia populatiei), factorii socio-familiali (stare civila, copil nedorit, familie descompusa, mass-media), factorii situationali (accesul la droguri), factorii de frustrare si dezorganizare sociala (anomia macrosociala, microsociala si institutionala), desacralizarea vietii sociale sau accesul facil la arme ale violentei.[31]

Toate aceste teorii atesta faptul ca devianta este un fenomen social, iar societatii ii revine sarcina de a o reduce, in acest proces nivelul uman de viata socioeconomica si culturala prevaland asupra mijloacelor represive.

Consumul de drog este, in cele mai multe cazuri, un comportament deviant si de fiecare data o maladie sociala, deoarece el modifca echilibrul vietii sociale astfel:

a)      In modul cel mai evident , toxicomania, ca boala, se manifesta la nivelul individului, provocandu-i acestuia afectiuni ale ficatului, stomacului si bineinteles a sistemului nervos, acestea avand o influenta asupra societatii in ansamblu (in cadrul afectarii sistemului nervos observandu-se comportamnete antisociale, cele mai multe de tipul heteroagresivitatii marcate care de multe ori duce pana la comiterea de infractiuni grave)

b)      Diminuarea si chiar pierderea obisnuintelor de autocontrol si incapacitatea de a se abtine de la consumul de drog

c)      Predispozitie pentru dependenta si comportamente specifice toxicomaniei.

Inegal raspandita in lume, in continua dezvoltare, in stransa dependenta de conditiile sociale si economice ale fiecarei societati, toxicomania constituie un factor insemnat in risipirea de resurse umane si materiale, prin deteriorarea de bunuri sau cheltuieli sociale costisitoare prin intretinerea in spitale si asezaminte a milioane de persoane cu probleme si dizabilitati datorate toxicomaniei, internarea unor bolnavi in urma excesului de tip toxicoman, prin intretinerea unei rate ridicate a criminalitatii sau delincventei ascunse, prin mortalitatea directa sau indirecta pe care o determina.