Tipuri de rationament inductiv

Tipuri de rationament inductiv

Rationamentul, numit adesea si inferenta, este o procedura prin care se obtin informatii noi prin combinarea celor deja existente.

Rationamentul inductiv consta in producerea unei ipoteze generale pe baza unor date

particulare si a unor cunostinte (tacite).

In functie de obiectul inductiei, adica ceea ce se induce, avem trei tipuri de rationament:

• de inducere a unei proprietati;
• de inducere a unei reguli;
• de inducere a unei structuri

Inducerea unei proprietati

Rationamentul de inducere a unei proprietati consta in inducerea sau generalizarea unei caracteristici constatata la cativa dintre membrii unei categorii, pentru toti membrii categoriei. De pilda, daca constatam ca, de fiecare data cand vedem un corb, el are penajul negru, vom generaliza spunand ca toti corbii sunt negri.

Concluzia unui rationament inductiv nu este necesar-valida. Ea ramane sub un anume provizorat, putand exista elemente ale categoriei respective care nu impartasesc proprietatea indusa. De aici caracterul ei ipotetic. Desi nu este logic necesara, inductia are o valoare pragmatica, permitand adaptarea noastra la un mediu dinamic, in conditii de economie de timp. Capacitatea noastra de investigare a mediului este limitata, nu numai a resurselor interne, cat si de timpul de care dispunem pentru a investiga mediul. De regula, nu putem investiga decat un esantion, o parte a extensiunii unei categorii. Pe baza acestei investigatii facem rationamente inductive.

Una dintre cunostintele tacite care stau la baza inferentei inductive, semnalata de Mill, este convingerea noastra despre uniformitatea sau omogenitatea lumii in care traim: elementele unei categorii tind sa-si mentina aceleasi proprietati, in orice cadru spatio-temporal.

Schema generala a unei proprietati cuprinde urmatoarele elemente:

a.       O multime de constari particulare, exprimate in propozitii automate;

b.      O multime de cunostinte tacite, generale sau specifice despre clasa asupra careia poarta inductia;

c.       O concluzie generala, non-necesara logic, dar plauzibila.

Obiectul inductiei poate fi format dintr-o singura proprietate, dintr-o conjunctie de proprietati sau dintr-o disjunctie logica a acestora.

Inducerea unei reguli

Se da de pilda seria: ABMCDMEFMGHMI Si se cere subiectilor sa precizeze care litera ar putea ocupa urmatoarea pozitie in serie. Raspunsul corect va fi obtinut daca, din examinarea seriei, subiectul induce regula: "Dupa fiecare doua litere consecutive din alfabet, urmeaza litera M".

Inductia unei reguli permite generarea unui numar nelimitat de combinatii care satisfac regula respectiva. Aceste reguli pot fi induse explicit, constient, sau implicit, inconstient.

Regulile de producere si utilizare a limbajului natural sunt, in mare masura, rodul unor inductii inconstiente.

Erorile cele mai frecvente care apar in cazul inductiei de reguli se datoreaza faptului ca subiectul tinde sa ignore informatia care contravine ipotezei sale. Dupa investigarea catorva cazuri, el face o ipoteza despre regula subiacenta cazurilor respective, apoi tinde sa aplice fara sa mai ia in seama contraexemplele.

Inducerea unei structuri

Inducerea unei structuri este cea mai dificila forma de inductie. Ea nu presupune doar luarea in considerare a unei trasaturi sau a unei reguli, ci se bazeaza pe descoperirea unei retele constante de conexiuni intre elementele unei multimi. Aceasta structura este apoi aplicata la o noua situatie.

Ex: Avocatul este pentru clientul sau ceea ce medicul este pentru: (a) bolnav, (b) medicina.

Sarcina consta in a stabili care dintre cele doua alternative e corecta.

Rezolvarea acestei probleme este posibila daca subiectul reuseste sa descopere relatiile dintre primii doi termeni si apoi sa o induca asupra urmatorilor termeni. Daca descompunem rationamentul din aceasta sarcina in componente, atunci inductia pune in joc sapte componente: codarea, inferenta, punerea in corespondenta, aplicarea structurii descoperite, compararea, justificarea, raspunsul.