TITLUL I

CERCETAREA CRIMINOLOGICA

1.Explicatii introductive

Este stabilit faptul ca criminologia, ca stiinta, analizeaza si explica etiologia criminalitatii relevate sau aparente, ocupandu-se prioritar de stabilirea metodelor si mijloacelor prin care se poate realiza o preventie reala contra fenomenului criminal, dar aceasta nu ar avea suportul social si nici sustinerea legala daca societatea nu ar simti nevoia unor asemenea preocupari.

Pentru stabilirea metodelor si mijloacelor prin care se poate realiza preventia contra fenomenului criminal, criminologia trebuie deci sa stabileasca mai intai care sunt factorii ce duc la declansarea comportamentului criminal, pentru a-i putea inlatura sau controla. In scopul identificarii acestor factori, criminologia si-a largit mereu orizontul de cercetare, apreciindu-se acum ca obiectul de studiu al criminologiei este criminalitatea ca fenomen social, fapta penala comisa, faptuitorul, victima si reactia sociala impotriva criminalitatii.

2. Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea este constituita din ansamblul infractiunilor care se produc intr-o anumita perioada de timp si intru-un spatiu bine determinat.

Majoritatea metodelor permit cunoasterea criminalitatii legale; ele pot sa releve o criminalitate aparenta, evident mult mai ampla, dar care nu permite apropierea decat de departe de criminalitatea reala cand este vorba de criminalitatea globala. Cifra neagra insa exista si o mare parte a criminalitatii reale scapa cercetarilor, privand cercetarea de un volum foarte mare de cunostinte (informatii).

Dupa cum se poate vedea, criminalitatea are trei componente:

a) Criminalitatea legala-numarul faptelor ce privesc incalcarea legii penale si unde hotararile de condamnare au ramas definitive. Aceasta cuprinde, asadar, doar acele infractiuni care au fost determinate printr-o condamnare data de tribunal. Pentru cercetatori, doar autorii acestor infractiuni, considerati autori identificati, pot fi analizati ca tinand cont de sex, varsta, nationalitate, domiciliu, activitatea social-economica etc. Se poate intampla ca unele dintre infractiunile care nu apar in statisticile criminalitatii legale, sa figureze in acelea ale criminalitatii aparente, fiindca exista multe cazuri in care infractiuni nu au dat niciodata loc unei condamnari, fie ca pluralitatea infractiunilor determina o condamnare unica, fie ca infractiunea nu a fost descoperita sau chiar a beneficiat de o impunitate ori actiunea a incetat prin amnistie, prescriptie sau decesul autorului; fie ca autorul lor nu a putut fi identificat.

b) Criminalitatea aparenta-cuprinde toate acele fapte care par sa constituie infractiuni si care au fost aduse la cunostinta puterii publice, fiind inregistrate ca atare. Sunt multe cazuri in care nu intervin condamnari, cu toate ca existenta infractiunii este incontestabila. Principalul decalaj intre criminalitatea aparenta si criminalitatea legala provine din aceea ca autorii unui important numar de infractiuni constatate nu au putut fi identificati. Statisticile politiei cuprind intre 50% si 60% infractiuni in care infractorii nu au fost descoperiti, aceasta proportie fiind in continua crestere si nu diminuare. Anchetele deschise dupa descoperirea sau denuntarea faptelor nu ajung la condamnare si uneori se ajunge la concluzia ca faptele antisociale semnalate nu reprezinta un delict; altadata, examenul volitional la autor nu a putut fi stabilit sau exista in favoarea sa o clauza de neimpunitate sau o imunitate. Trebuie adaugat ca in toate aceste ipoteze urmarirea penala nu se poate declansa si totul se termina cu o ordonanta de clasare sau o decizie de achitare.

c) Cifra neagra - este diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta. Ea se refera la acea proportie considerabila de infractiuni care, din diferite motive, ramane necunoscuta. Imposibilitatea de a evalua cifra neagra, certitudinea ca ea nu este constanta de la o perioada la alta, fie in mod global, fie intr-un anumit sector al delincventei, influenteaza asupra studiilor intreprinse pentru a cunoaste volumul, formele si localizarea criminalitatii. Acest handicap apasa greu asupra cercetarii cauzelor criminalitatii, mai ales daca nu se clarifica cum si de ce au fost comise faptele antisociale sau aspectele determinate de personalitatea autorilor (varsta, sex, nationalitate, mediu etc.)

Delincventii cei mai periculosi sunt aceia care au reusit sa-si ca opere faptele, iar dupa acestia urmeaza aceia ale caror fapte au fost descoperite, dar a caror identitate nu a putut fi stabilita(cel putin modul lor de operare figureaza in criminalitatea aparenta). De asemenea, o alta cauza de decalaj intre criminalitatea aparenta si cea reala tine si de ineficienta activitatii organelor de politie pe de o parte, iar pe de alta parte, din cauza neglijentei sau reticentei victimelor care, dintr-un motiv sau altul, nu sesizeaza organele abilitate de lege sa efectueze cercetari, iar impotriva denuntatorului exista o adevarata prejudecata sociala.

Obiectul criminologiei are in vedere, in principal, criminalitatea reala, dar trebuie sa arat ca pentru a studia rolul factorilor biologici in declansarea comportamentului criminal, avem ca obiect de studiu numai faptuitorul infractiunilor ce fac parte din criminalitatea legala.

3. Scopul criminologiei

In ansamblul preocuparilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea unei politici eficiente de lupta impotriva criminalitatii, care sa apere valorile fundamentale ale societatii, sa previna fenomenul infractional,iar atunci cand s-a comis o infractiune, cei vinovati sa fie trasi la raspundere penala. Asadar scopul general al criminologiei este acela al fundamentarii unei politici penale eficiente, care sa fie capabila sa descifreze masurile cele mai adecvate de prevenire si combatere a criminalitatii.

4. Functiile criminologiei

Pentru a atinge scopurile sale, criminologia trebuie sa indeplineasca anumite functii. Unii autori considera ca doua sunt cele mai importante functii ale criminologiei si anume: functia teoretico-explicativa si functia aplicativa si prospectiva. In primul caz demersul stiintific al criminologiei este acela de a investiga criminalitatea ca un fenomen social uman, cu toate sensibilitatile sale de identificare privind cauzele care l-au determinat si stabilirea celor mai eficiente masuri de combatere a fenomenului infractional. In cel de-al doilea caz se urmareste identificarea modelelor de actiune prin care interventiile preventiv-educative stabilite in primul caz sa fie dirijate de catre factorii de decizie abilitati de lege sa dispuna masuri care sa duca la stoparea si combaterea criminalitatii.

Alte opinii ale specialistilor romani se opresc asupra unui numar dublu de functii ale criminologiei si anume: functia descriptiva, functia explicativa, functia predictiva si functia profilactica. Acestea reprezinta insa, inr-un mod mai detaliat, prima opinie. Ceea ce se completeaza in acest caz sunt indeosebi sursele bibliografice care aduc o nota de documentare in plus, atunci cand cele doua functii sunt despartite in patru.

TITLUL II

TEORII BAZATE PE CARACTERISTICI FIZICE

1.Teoriile tipurilor fizice

1.1. Introducere

De-a lungul istoriei s-a considerat ca o varietate de caracteristici fizice si anomalii ale fetei caracterizeaza persoanele cu inclinatii criminale. In cele mai vechi cautari a legaturii dintre caracteristicile fizice si comportament, un specialist grec l-a examinat pe Socrate si a apreciat ca fata inteleptului il descria ca fiind brutal si inclinat spre bautura. De altfel, Socrate a admis ca acestea erau intradevar inclinatiile sale naturale, dar ca invatase sa depaseasca aceste tendinte. Grecii si romanii antici considerau parul rosu un semn atat de sigur ca in persoana respectiva nu trebuie sa se aiba incredere, incat actorii care jucau roluri negative purtau peruci rosii. De-a lungul secolelor, schilozii, cei ce purtau parul lung, persoane desfigurate si multi altii la fel, erau priviti cu suspiciune. Intr-adevar, in Evul Mediu, unele legi aratau ca daca doua persoane erau suspectate de comiterea unei crime, cel mai urat era cel mai probabil vinovatul.

Convingerea ca criminalii se nasc, nu devin criminali, si ca ei pot fi identificati dupa o varietate de caracteristici fizice se reflecta nu numai in operele stiintifice, dar si in literatura, dupa cum putem vedea in multe lucrari, cum ar fi Homer care il descria in ,,Iliada'' pe dispretuitul Thesites sau cea a lui Shakespeare (cand Julius Caesar vorbeste despre Cassius: ,,Yond Cassius has a lean and hungry look; He thinks too much: such men are dangerous.'').

Cu toate ca radacinile sale pot fi urmarite pana in vremurile antice, abia in secolul al saisprezecelea doctorul italian Giambattista della Porta(1535-1615) a fondat scoala fizionomiei umane, studiul formelor fetei si relatia lor cu comportamentul uman. Potrivit lui Porta, de exemplu, un hot ar avea buzele lungi si privirea ascutita.Doua secole mai tarziu, eforturile lui Porta erau reluate de un teolog elvetian, John Caspar Lovater(1741-1801). Acesta a publicat la Zurich, in 1775, o lucrare in patru volume despre fizionomie, intitulata ,,Fragmente fizionomice''. Lovater a sintetizat in lucrarea sa mai multe observatii cunoscute si a facut presupuneri ce s-au dovedit a fii extravagante, despre pretinsa legatura care ar exista intre particularitatile fetei si conduita umana. De exemplu, trasatura-indicator a omului span sau a femeii cu barba, erau considerate ca semnificative.

Cu toate ca aportul obiectiv, practic al acestor lucrari nu a fost cel urmarit, meritul studiilor despre fizionomie a constat in aceea ca au dat un impuls unei viziuni cu mult mai bine organizata, mai bine fundamentata si mai impresionanta, care avea sa fie conoscuta sub denumirea de frenologie.

1.2. Franz Joseph Gall (1758-1828)

Teoreticienii frenologi au preluat ideea lui Aristotel, potrivit careia organul mintii este creierul. La baza teoriei lor au stat trei principii: 1.exteriorul craniului se conformeaza interiorului si formei creierului; 2.,,mintea'' consta in facultati si functii; 3.asa cum creierul este ,,organul mintii'', diferitele malformatii ale fetei sau craniului sunt indiciile ,,organelor'' cu facultati speciale.

Franz Joseph Gall(1758-1828) a studiat medicina la Strasbourg si Viena, fiind preocupat in principal de problemele legate de anatomia creierului. Intre anii 1810-1819 apar cele patru volume ale celei mai importante dintre lucrarile sale: ,,Anatomia si fiziologia sistemului nervos in general si a creierului in particular''. Gall formuleaza o teorie a tendintelor umane potrivit careia comportamentul omului este reglat prin ,,jocul'' unor tendinte(sau facultati) care isi gasesc fiecare ,,conditia materiala de posibilitate'' intr-o portiune a cortexului. Portiunea este proeminenta daca tendinta este dezvoltata si, respectiv, atrofica daca tendinta este redusa, rezultand o adevarata ,,cartografie corticala''. Admitand ca oasele boltei craniene se muleaza deasupra cortexului, in asa fel incat, acolo unde cortexul este dezvoltat, se constituie o proieminenta osoasa iar acolo unde cortexul este atrofic se formeaza o adancitura, rezulta ca printr-o simpla palpare exterioara a craniului se poate observa gradul de dezvoltare al fiecarei tendinte; aceasta tehnica a fost denumita de Gall: ,,cranioscopie''. Potrivit afirmatiilor lui Gall ar exista, in principiu, trei zone care ar putea interesa fenomenul criminal si care ar putea fi sondate printr-o ,,cranioscopie abila'': prima se situeaza in spatele canalului audutiv extern si corespunde instinctului de aparare; cea de-a doua se plaseaza deasupra canalului auditiv si ar corespunde unor tendinte de omor; a treia se situeaza in partea mijlocie a arcului frontal, la nivelul arcadei sprancenoase si corespunde instinctului de proprietate si tendintei spre furt. Gall a intocmit o schita a craniului omului, pe care a desenat locul din craniu corespunzator fiecarei facultati. Astfel el a enumerat 26 de facultati speciale ale creierului.

John Gaspar Spurzheim (1776-1832) a ridicat numarul acestor facultati la 35. Acesta a fost studebtul lui Gall si apoi un colaborator apropiat al fostului sau profesor. Cei doi au scris impreuna despre cercetarile lor asupra sistemului nervos, studiile si concluziile la care au ajuns fiind pretioase pentru antropologie.

2.Teoriile antropologiei criminale

2.1.Cesare Lombroso(1835-1909)

Este un reprezentant de frunte al Scolii pozitiviste. Marvin Wolgfang scria: ,,in istoria criminologiei nici un nume nu a fost, probabil, atat de mult elogiat sau contestat ca acela al lui Cesare Lombroso''. El a adoptat ca explicatie determinista a crimei modelul biologic. In concordanta cu ideile evlutioniste ale timpului, care considerau comportamentul uman ca expresie a instinctelor biologice, Lombroso a elaborat teoria ,,criminalului inascut'', care a promovat teza tendintei inascute spre crima a indivizilor caracterizati de un profil biologic distinct. Acest profil este definit, sublinia Lombroso, de multiple ,,stigmate'' fizice, denumite semne ale ,,degenerescentei'', adica anomalii sau deficiente cu caracter anatomo-fiziologic, cum sunt: asimetrie craniana sau faciala, frunte tesita, maxilare proieminente, nas plat, urechi mari, sensibilitate scazuta la durere etc. Cu alte cuvinte,in conceptia lui Lombroso, constitutionalitatea individului il obliga sa savarseasca, in mod constant, crime.

Influentat puternic de curentul pozitivist, alaturi de care unii autori adauga si ura lui de o viata fata de ,,idealism'', reprezentat, in conceptia sa de acele opinii ce explicau comportamentul uman prin referire la factorii spirituali, in 1876 Lombroso publica principala sa lucrare L'uomo delinquente. In primele editii ale acestei lucrari, extinde conceptia lui Gall cu privire la corelatia dintre anomaliile cutiei craniene si functiile creierului si la alte trasaturi al individului.

Pe baza examenului antropometric biologic, medical si psihologic a 5907 delincventi, el formuleaza ipoteza atavismului evolutionist, potrivit careia caracterele omului primitiv si al animalelelor inferioare pot apare la anumiti indivizi sub forma unor ,,stigmate anatomice''(malformatii ale scheletului si cutiei craniene, asimetrie bilaterala, dezvoltarea masiva a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mainilor, picioarelor, degetelor), ipoteza pe care Lombroso o largeste ulterior incluzand si degenerescenta datorata epilepsiei. Aceste anomalii(la care ulterior adauga si altele de natura fiziologica, constitutionala sau psihologica) ar deveni semnificative prin numarul lor. Cand la un criminal sunt intrunite mai multe anomalii, mai ales de natura atavica, acesta este, dupa parerea lui Lombroso, un criminal inascut, prin care se intelege un individ cu puternice inclinatii criminogene ce nu pot fi neutralizate prin influenta pozitiva a mediului. Anomaliile respective nu ar fii prin ele insele generatoare de acte criminale, ci ar permite numai identificarea unor predispozitii pentru comiterea unor atare acte.

Ideea ca anumiti indivizi ar fi putut sa fie ramasitele unui stadiu timpuriu de dezvoltare a fost initial sugerata de Darwin, care spunea: ,,Barbatii cu niste inclinatii negative, care isi fac ocazional aparitia in familii fara o cauza observabila, pot fi ramasite ale unei stari primitive, din care ei nu au progresat vreme de generatii''.

La baza formularii tezei atavismului a stat teoria recapitulatiei sau legea biogenetica a lui Ernest Haeckel, fost profesor la universitatea din Jena. El si-a dezvoltat teoria pe ideea ca dezvoltarea individului o recapituleaza pe cea a speciei, adica ontogeneza este o repetare scurta si rapida a filogenezei.,, Dezvoltarea individului repeta pe cea a speciei, formele succesive pe care le imbraca embrionul nefiind altceva decat imaginea, mai mult sau mai putin stearsa, a formelor ancestrale sub care specia s-a dezvoltat in timp. Tot astfel si dupa nastere, dezvoltarea omului o recapituleaza pe cea a speciei sale. Urmarind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul salbatic si copilul (in care vedea un mic primitiv). El a cercetat, de asemenea, unele anomalii ale creierului, ale scheletului si ale unor organe interne (inima, ficat). O constatare interesanta pe care o face este in legatura cu lipsa durerii (analgezia), care il apropie si ea pe criminal de omul salbatic.

Din examinarea a 383 de criminali italieni, Lombroso a stabilit ca 21% prezinta o asemenea anomalie, in timp ce 43% au 5 sau chiar mai multe. Plecand de la aceasta constatare, a afirmat ca prezenta a 5 sau mai multe anomalii ne indica faptul ca individul este un ,,criminal nascut''.

O a doua faza a studiilor lombrosiene se refera la unele malformatii morfo-functionale de natura degenerativa; cercetarile s-au axat in special asupra componentei psihice. Lombroso se ocupa de ,,nebunia morala'' care fusese tratata de Morel drept un aspect degenerativ.

In sfarsit, intr-o ultima etapa, Lombroso se concentreaza asupra studierii epilepsiei, pe care o considera, alaturi de atavism, un factor cheie in etiologia criminala. Mai mult, el vede in epilepsie o punte de legatura intre omul criminal, criminalul nebun si nebunul moral, considerand epilepsia atat drept ,,una din psihozele cele mai atavice'' cat si ,,nucleul tuturor degenerescentelor.

In ultima sa carte, ,,Crima-cauzele acesteia si remediile'', Lombroso face un sumar al muncii sale de-o viata, destinata special cauzei justitiei si, indeosebi, prevenirii fenomenului criminal. Mult mai matur in gandire, de data aceasta a inclus si alti factori, pe langa cei fizici si antropologici, sustinand ca exista trei mari clase de criminali: 1.criminali nascuti-intelesi ca ramasite atavistice ale unei forme de evolutie inapoiata, ei constituind doar o treime din numarul total de agrsori; 2.criminalii bolnavi-adica idiotii, imbecilii, paranoicii, melancolicii, alcoolicii, epilepticii sau istericii; 3.criminoloizii-o clasa larga, fara caracteristici fizice speciale, care nu sunt afectati de boli mintale dar al caror sistem emotional si mental conduce, in anumite circumstante, la comportamente criminale.

Un lucru mai putin amintit in doctrina este faptul ca Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat si de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credinta si practica religioasa, literatura criminalilor etc.

2.2. Charles Goring

Teoria lui Lombroso a avut o audienta foarte scazuta in Anglia. Nu intamlator de aici vor veni si cele mai serioase critici, care vor lansa insa si o noua ipoteza referitoare la geneza criminalitatii. Aceasta apartine lui Charles Goring, care o expune in cartea sa ,,The English Convict: A Statistical Study (1913) si priveste rolul erditatii. Asa cum arata Karl Pearson ,,lucrarea lui Goring ocupa un loc aparte in istoria criminologiei. nu este prea mult sa spunem ca Goring inlatura in primele capitole ale sale, pentru totdeauna incalcitele si exuberantele productii lombrosiene''.

Studiul avea sa-l inceapa in 1901, prin masurarea comparativa a 3000 de condamnati englezi cu un mare numar de necriminali englezi si s-a intins pe o perioada de 8 ani. La realizarea lui a primit ajutorul a mai multor persoane, cum ar fi: doctori ai inchisorilor, gardieni si alt personal specializat. Printre cei care l-au sprijinit a fost si expertul statistician Karl Peasron, atat in executarea unor calcule complexe, cat si in interpretarea datelor obtinute. Studiul a fost definitivat in 1913. Condamnatii care au fost studiati erau toti recidivisti, presupunandu-se ca ei constituie o buna reprezentativitate pentru tipul de persoana criminala, fiind comparati cu studenti din anii terminali, pacienti ai unor spitale si ofiteri sau specialisti din armata britanica. Goring a parcurs trei faze: o analiza statistica pe un esantion de condamnati care sa confirme prezenta a 37 de trasaturi lombrosiene, o comparatie intre datele obtinute in prima faza cu trasaturile unui esantion de control de noncriminali (el a comparat dealtfel si alte caracteristici, cum ar fi: conturul nazal, culoarea ochilor, culoarea parului, stangacia), format din persoane enumerate anterior si in sfatsit o analiza generala a trasaturilor fizice ale criminalilor.

La capatul acestei cercetari Goring nu a descoperit nici o diferenta semnificativa intre trasaturile fizice ale criminalilor in raport cu grupul de control (sustinatorii lui Lombroso au afirmat ca, de fapt, Goring gasise diferente semnificative intre grupurile criminale si cele necriminale, insa a minimalizat diferentele, falsificand datele originale; altii au sustinut ca, intr-adevar, prin teoriile sale, Goring a creat un suport si mai solid afirmatiilor lombrosiene). El constata insa o anumita inferioritate de ordin fizic in randul infractorilor(infractorii erau mai scunzi decat cealalta categorie si cantareau cu 5-10 kg mai putin), pe care o pune insa pe seama ereditatii, idee care coincidea cu teza lui generala despre inferioritatea ereditara, ca baza a conduitei criminale. Comportamentul social este considerat astfel, in opinia lui Goring, un comportament mostenit. Cei care mostenesc predispozitii deviante vor fi incapabili sa se adapteze la o viata sociala normala. Insistand asupra rolului ereditatii, el considera ca un procent de 68% din urmasii infractorilor devin ei insisi infractori, minimalizand sau chiar negand rolul familiei ca si influenta mediului social. Goring propune ca remediu impotriva crimei eugenia(modificarea tendintelor criminale, izolarea si supravegherea celor predispusi a comite crime pentru a limita ocaziile favorabile, reglementari speciale privind procrearea in cazul debililor mentali si epilepticilor).

In ciuda numeroaselor eforturi de a arata ca criminalii sunt diferiti fizic de necriminali, marea parte a expertilor si a opiniei publice informate au respins afirmatiile lui Lombroso. Concluziile generale ale lui Goring in materie au fost acceptate de catre cei mai moderni criminologi, opinia sa inevitabila fiind ca ,,nu exista tipul fizic criminal''.

2.3. Ernest A. Hooton(1887-1954)

Concluziile lui Goring nu au fost contrazise pana cand Ernest A. Hooton (1887-1954) un antropolog de la Harvard, a reluat o cercetare asupra tipului fizic, ajungand la concluzii diferite. El a reanalizat munca lui Goring si a criticat metodologia si concluziile la care acesta ajunsese. In lucrarea ,,Criminalul american: un studiu antropologic'', Hooton spunea: ,,criminalii sunt inferiori organic, crima este rezultatul impactului mediului asupra organismului uman neevoluat. Aceasta presupune ca eliminarea crimei poate fi efectuata numai prin extirparea neconcordantelor fizice, morale si mentale sau segregarea lor completa intr-un mediu social aseptic''.

Subiectii folositi de Hooton au fost in numar de peste 17000. Din 10 state si aproximativ 14000 au fost detinuti, iar restul l-a constituit grupul de control de necriminali. Iata cateva din concluziile cele mai reprezentative la care a ajuns acesta: la 19 masuratori din 33 s-a gasit ,,o diferenta semnificativa intre criminali si noncriminali''; criminalii sunt inferiori necriminalilor, in aproape toate masuratorile corporale; inferioritatea fizica este semnificativa deoarece este asociata cu inferioritatea mentala; tatuajul este mai des intalnit la criminali; fruntile joase si inclinate, lungi, gaturile subtiri, umerii inclinati in exces la criminali fata de cealalta categorie; cauza de baza a inferioritatii este datorata ereditatii; frunti cazute, radacinile nasului inalt situate, deformari nazale variind pe ambele extreme, excesul defectelor nazale, fete compresate si falci proeminente intregesc imaginea inferioritatii constitutiei generale; ochii inchisi si albastrii sunt rar intalniti la criminali, in timp ce ochii albastrii-gri si amestecati sunt in exces. De asemenea sunt in exces ridurile ochilor, sprancenele subtiri si foarte subtiri; buzele subtiri si falcile proeminente sunt intalnite mai frecvent la criminali; urechile criminalului au o tendinta de usoara deplasare si au punctul lui Darwin mult mai perceptibil. Hooton si-a axat o mare parte din studiul sau pe compararea unui grup de criminali cu un altul, pe baza tipului de agresiune folosit. Plecand de aici, el descrie in detaliu antropologia caracteristicilor diferitelor tipuri de criminali, cum ar fi: asasinii, hotii, talharii si violatorii. El concluzioneaza ca oamenii inalti si slabi au tendinta de a fi asasini si talhari, iar cei inalti si grasi, pe langa tendinta de a fi asasini, sunt si tentati in a produce fraude financiare; oamenii mici (subdimensionati) pot fi hoti si spargatori, iar oamenii mici si grasi comit violuri, in timp ce indivizii cu un fizic ,,mediocru'' sunt tentati de a comite crime, fara o inclinare anume.

Hooton a afirmat ca inferioritatea fizica este mostenita, dar nu a prezentat nici o dovada, cat de mica, a ceea ce a sustinut. Se stie foarte bine ca stadiul de dezvoltare fizica este intr-o mare masura influentat de conditiile de hrana si de mediu. Din aceste motive, diferenta de cateva kilograme pe care a gasit-o intre criminali si noncriminali nu poate fi luata in considerare decat in conditiile unei diete standardizate, aplicate intocmai ambilor subiecti. El a mai ignorat si faptul ca cel putin jumatate din detinutii folositi au mai fost in inchisoare, ca multi dintre acestia mai fusesera condamnati pentru alte tipuri de fapte decat cele care faceau obiectul preocuparilor sale.

3.Teoriile tipurilor de corp

3.1. Ernest Kretschmer(1888-1964)

O incercare interesanta de a raporta comportamentul criminal la caracteristicile fizice sunt si asa-numitele teorii ale tipurilor de corp.

Ernest Kretschmer(1888-1964), psihiatru german, a observat existenta unei relatii precise intre unele tipuri morfologice si anume tulburari psihice. Pornind de la aceasta observatie, el a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer, ce intereseaza criminologia, a fost ,,Structura corpului si caracterul''(,,Korperbau und Character''). Desi in lucrarea sa avea un capitol intitulat ,,Tipurile constitutionale si crima'', totusi, afirmatiile sale erau facute sub forma unor generalizari, neprezentand nici o analiza statistica.

In acest capitol, Kretschmer afirma doar ca exista o preponderenta a tipului atletic indeosebi la faptele comise cu violenta. Despre tipul astenic face afirmatia ca este predispus la furturi marunte, iar despre indivizii care apartin tipului pycnic-ca au tendinte spre depresiuni nervoase. Cat priveste tipul dysplastic (combinat, metis), afirma ca are tendinte spre agresiune impotriva decentei si moralitatii si ca acest tip de individ poate fi amestecat si in comiterea unor fapte violente.

Kretschmer considera ca, in functie de constitutia corporala, se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie avand o inclinasie mai puternica spre comiterea unor infractiuni specifice:

1)Tipul pycnicomorf (sau pycnic): indivizi corpolenti (chiar grasi), scunzi, cu extremitati scurte, fata rotunda, calvitie, adeseori inteligenti si expansivi; ei se caracterizeaza printr-o criminalitate tardiva si vicleana (inselaciune, frauda).

2)Tipul leptomorf (sau astenic): intra in aceasta categorie indivizi inalti, slabi, cu chipul prelung; ei sunt dotati invers din punct de vedere intelectual, sunt interiorizati si, de regula, adaptarea sociala este precara; se caracterizeaza printr-o criminalitate precoce si o tendinta spre recidiva; infractiunile comise sunt, de regula, patrimoniale: furt, abuz de incredere etc.

3)Tipul atletomorf (sau atletic): se evidentiaza printr-un sistem osteomuscular puternic; oscileaza intre sentimentalism si brutalitate; se caracterizeaza printr-o criminalitate brutala (omoruri, talharii) si o tendinta spre recidiva, indiferent de varsta.

4)Tipul displastic: cuprinde indivizi inapoiati in plan psihic si morfologic, cel mai adesea foarte slabi, cu deficiente ale caracterelor sexuale ori cu malformatii corporale; din punct de vedere psiho-medical, regasim in aceasta categorie debili mintali si schizofreni; displasticii comit de regula delicte sexuale (dar nu numai), opereaza intr-un mod neasteptat (uneori stupid, alteori salbatic), isi incep cariera criminala de regula dupa 18 ani si sunt expusi recidivei.

Kretschmer nu a facut, insa, comparari cu esantioane de populatie necriminala sau cu persoane aflate sub tratament datorita unor boli mentale. De aceea, este practic imposibil sa determini care sunt diferentele sau particularitatile unui anumit tip de criminali.

3.2. William Sheldon

De o mai mare influenta in randul criminologilor s-a bucurat tipologia lui William Sheldon. El si-a extras ideile de baza si terminologia tipurilor din explicarea ca viata umana incepe ca un embrion si care, in esenta, este un tub facut din trei straturi diferite de tesut: primul este un strat intern (sau endodermul), al doilea este stratul mijlociu (sau mesodermul) si al treilea este stratul de suprafata (sau ectodermul). Apoi, Sheldon a construit o tipologie fizica si mentala continand fapte cunoscute din embrionologie si fiziologia dezvoltarii.

Cercetand un numar de 200 de delincventi juvenili, in varsta de 15-21 ani, internati intr-un institut de reeducare, a evidentiat trei tipuri de corp (somato-tipuri sau tipuri somatice):

1)endomorfic- din punct de vedere fizic, dezvoltare relativ mare a viscerelor, tendinte de ingrasare, rotunjimi domoale in diferite parti ale corpului, extremitati scurte si subtiri, oase mici, piele neteda si catifelata; din punct de vedere temperamental, viscerotonic, relaxare generala a corpului, persoana confortabila, iubeste luxul, un rafinat dar inca in esenta un extrovertit.

2)mezomorfic- fizic, predominare relativ mare a muschilor, oaselor si organelor motorii ale corpului, piept puternic, maini mari si incheieturi puternice; temperamental, somatotonic, persoana activa, dinamica, merge, vorbeste si gesticuleaza convingator, se comporta agresiv.

3)ectomorfic-fizic, dominanta relativa a pielii si a pilozitatilor, a sistemului nervos, corp fragil si delicat, oase mici si delicate, umeri ingusti, fata mica, nas bine conturat, par fin, corp cu masa relativ mica si cu o mare suprafata; temperamental, cerebrotonic, un introvertit, sufera de afectiuni functionale, alergii, sensibilitati ale pielii, oboseala cronica, insomnie, sensibil la zgomot si la distractii, se fereste de aglomeratii.

Fiecare persoana, intr-o masura mai mare sau mai mica, poseda caracteristicile acestor trei tipuri. Sheldon a folosit, de aceea, 3 numere ca sa indice prezenta caracteristicilor cuprinse in cele trei tipuri intr-un anume individ. Deoarece aceste numere nu exista in stare pura, ci in forme intermediare, Sheldon a dezvoltat un sistem de masurare, prin care un individ poate fi exprimat prin trei cifre. Aceste cifre reprezinta gradul de mezomorfism, endomorfism sau ectomorfism al unui individ pe o scara de la 0 la7, 0 reprezentand lipsa completa a trasaturilor unui anumit tip somatic. Mezomorful pur are, de exemplu, numarul 171, endomorful pur are cifra 711, iar ectomorful pur are cifra 117. Cifra 444 caracterizeaza tipul intermediar, echilibrat. Masuratorile facute au aratat ca barbatii americani au in medie cifra 4-4-3,5, iar femeile americane au in medie cifra 5-3-3,5. Pornind de la acest sistem de masurare, Sheldon a pus in evidenta stransa asociatie intre tendinta spre criminalitate si indivizii definiti de caractere predominant mezomorfice, a caror constitutionalitate specifica ii predispune spre agresiune, violenta si delincventa. Pentru Sheldon, cei mai periculosi delincventi sunt caracterizati de o structura constitutionala mezomorfic-endomorfica, care determina o vitalitate puternica si absenta inhibitiei.

Sheldon vorbeste despre ,,delincventa biologica'', ,,delicventa mentala'' si ,,criminalitatea primara'' nu ca aspecte ale unui comportament ce apartine unui criminal, ci ca factori de masurat, atunci cand avem in atentie un comportament observat al unui individ caruia se presupune ca i-ar apartine.

Un studiu ulterior al celor 200 de tineri, 30 de ani mai tarziu, a identificat 14 ,,criminali primari'', indivizi care au suferit condamnari in perioada urmatoare, cand au devenit adulti. Acestia care au recidivat erau relativ mesomorfici, in comparatie cu ceilalti.

3.3. S.Glueck si E.Glueck

Concluziile cercetarilor lui William Sheldon au fost confirmate de sotii Glueck care, fara a sustine ca structura mezomorfica a corpului este o cauza directa a tendintei spre criminalitate, au ajuns la concluzia ca acest tip somatic predispune la un anumit tip de personalitate, cum sunt lipsa de sensibilitate in raporturile cu ceilalti si tendinta de a actiona agresiv la frustrare. Sotii Glueck, care au incercat sa elaboreze tabele de predictie a comportamentului delincvent, au pus in evidenta corelatia dintre biotipuri si importanta mediului social, considerand ca tinerii caracterizati de trasaturi mezomorfice beneficiaza de mai putina afectiune si intelegere din partea parintilor sau a fratilor si surorilor.

Pe baza clasificarii lui Sheldon, sotii Glueck au comparat constitutia fizica a unui esantion de 500 de delincventi cu constitutia fizica a unui grup de control format din 500 de indivizi care nu au comis infractiuni. Cele doua grupuri se asemanau in ceea ce priveste varsta, inteligenta generala, provenienta etnica si zona de domiciliu. Fotografiile baietilor au fost amestecate impreuna si apoi extrase vizual dupa tipul de corp predominant. Aceasta procedura este descrisa de S.Glueck si E.Glueck in ,,Rezolvarea delincventei juvenile'', aparuta in 1990. Prin aceasta metoda, 60,1% dintre delincventi si doar 30,7% dintre nedelincventi au fost gasiti mezomorfi. Analiza a inclus studierea a 67 de trasaturi specifice personalitatii si a 42 de factori socioculturali, in scopul de a determina care dintre acestea erau asociate cu delincventa. Glueck a stabilit ca mezomorfii ,,sunt caracterizati mai mult de trasaturi particulare susceptibile la comiterea actelor de agresiune (putere fizica, energie, insensibilitate, tendinta de a incerca eliberarea de stari tensionale si de frustrare prin folosirea fortei, impreuna cu o libertate relativa de la interdictiile sociale, marcati de lipsa autoritatii, instabilitate emotionala). Ei au observat ca acei mezomorfi care devin delincventi sunt caracterizati de un numar mare de trasaturi de personalitate care sunt anormale, susceptibile la boli avute in copilarie, distructive, sentimente de neadecvare, instabilitate si conflicte emotionale. In plus, trei factori socioculturali erau strans asociati cu delincventa si mezomorfismul: lipsa unei supravegheri parintesti, lipsa unei familii si lipsa unor facilitati in cadrul familiei.

Toate cercetarile mentionate au stabilit numai legatura de asociere intre tipul de constitutionalitate si criminalitate, dar nu au putut pune in evidenta raportul cauzal dintre acestea. O asemenea asociere nu se poate reduce, insa, la interpretari strict biologice, ci impune luarea in considerare si a mediului social. De exemplu, tinerii caracterizati de o musculatura puternica si caractere atletice tind sa fie mai brutali sau mai agresivi decat ceilalti, motiv pentru care acestia din urma ii trateaza in functie de aceste tendinte. Acest tratament poate determina, la randul sau, o intensificare a relatiilor tinerilor in conformitate cu conceptia celorlalti despre ei. Aceasta explicatie reprezinta o imbinare intre interpretarea biotipologica si teoria etichetarii.

Studiul lui Glueck a fost criticat, deoarece nu ofera o solutie unui control pentru rapidele schimbari ale corpului ce apar in adolescenta, metoda folosita se bazeaza doar pe aprecieri vizuale si nu pe masuratori de precizie, iar subiectii folositi erau numai delincventi aflati sub supraveghere in institutii speciale.

3.4. Juan B.Cortes

In incercarea de a depasi aceste probleme, Juan B.Cortes a folosit o tehnica a masurarii precise a somatotipului a 100 de delincventi, dintre care 70 se aflau in executare in institutii speciale, iar 30 aveau suspendata executarea pedepsei. De asemenea a mai cercetat 100 de elevi adolescenti ai unei scoli private, care nu au avut vreodata probleme de incalcare a legii si a 20 de infractori adulti inchisi. Cu aceasta ocazie a stabilit ca 57% dintre delincventi aveau valori mari ale mezomorfiei, iar dintre persoanele nedelincvente, numai 19% .

In scopul de a descoperi daca tipul corpului este asociat cu temperamentul, Cortes a facut un experiment pe 73 de baieti, 100 de fete de colegiu si 20 de infractoare adulte, stabilind ca fizicul este asociat in mod clar cu autodescrierea temperamentului. In final, folosind testul lui McClelland pentru ,,Nevoia de realizare'', Cortes a stabilit ca mezomorfismul era asociat cu nevoia de realizare si cu nevoia de putere.

Diferentele in mezomorfie dintre grupurile supuse acestui studiu pot sa reflecte mai degraba diferentele in clasa socio-economica decat in criminalitate, deoarece grupul nedelincvent provenea de la o renumita scoala particulara si aceasa, probabil, din clasele superioare, in timp ce criminalii si grupurile delincvente predominau dintr-o clasa de inferioritate sociala.

Desi modelul biologic explicativ al deviatiei nu a reusit sa ofere dovezi convingatoare in sprijinul validitatii sale, el continua sa fie aplicat si azi, atat in interpretarea criminalitatii, cat si in cea a prostitutiei, homosexualitatii, alcoolismului, consumului de droguri etc.

4.Teoriile bioconstitutionale

Criminologul suedez Olof Kinberg este fondatorul teoriei inadaptarii biologice, teorie expusa pe larg in lucrarea sa ,,Basic problems of criminology'' aparuta la Copenhaga in 1935.

Pentru a descoperii cauzele care determina savarsirea unei infractiuni este necesar sa se studieze, arata Kinberg, personalitatea individului. Locul central in cadrul acestui studiu este conferit conceptului de constitutie biopsihologica, prin care Kinberg intelege dispozitiile ereditare normale care se gasesc in fiecare dintre noi, ca si caracterele fenotipice rezultate din acestea, cu conditia ca factorii mezologici ce actioneaza asupra individului in timpul dezvoltarii sale fetale si postfetale sa nu difere sensibil de aceia care sunt considerati normali, in sensul biologic si statistic al termenului, specific omului in general. Criminologul suedez considera ca omul este o fiinta biologica, psihologica si sociala caracterizata prin ,,plasticitate''. Delictul reprezinta o forma speciala de manifestare a plasticitatii, o reactie particulara a individului la diversi stimuli. Cum insa orice individ reactioneaza in functie de propria sa structura bio-psihica, pentru stabilirea cauzelor crimei este necesara studierea tocmai a acestei structuri, cu alte cuvinte, a personalitatii individului.

Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de structura biologica actuala, prin care intelege modalitatile prin care partile unui intreg sunt combinate pentru a realiza functia. Kinberg precizeaza astfel ca structura, in aceasta semnificatie, nu vizeaza numai trasaturile anatomice mai mult sau mai putin statice, ci se refera la toate procesele biologice, termenul avand astfel o conotatie atat statica cat si dinamica, anatomica si fiziologica.

Structura biopsihologica este compusa din doua grupe de trasaturi. Una este constituita din trasaturile ereditare normale determinate de genele care se gasesc la toti indivizii in cantitate variata si diferit grupate. Genele normale si manifestarile lor fenotipice formeaza nucleul constitutional, care, din punct de vedere dinamic, prezinta suma tendintelor reactionale ale individului. O a doua grupa cuprinde trasaturile ereditare patologice. Exista, in opinia lui Kinberg, doua elemente ce trebuie avute in vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul constitutional, care reprezinta ,,suma tendintelor reactionale ale individului'' si functia morala, adica ,,modalitatea si profunzimea asimilarii valorilor morale, ce compun atmosfera morala unde subiectul a trait ori traieste''. Din combinatia dintre un anumit tip de nucleu constitutional si o anumita configuratie a functiei morale, rezulta indivizi neadaptati care, la anumiti stimuli vor reactiona in contradictie cu legea penala.

Teoria criminologica a lui Kinberg are astfel doua variante: varianta constitutionala si varianta patologica.

Varianta constitutionala se bazeaza pe lucrarile psihiatrului suedez H. Sjobring. Potrivit acestuia, factorii fundamentali ai constitutiei biopsihologice sunt in numar de patru: capacitatea (nivelul maxim care poate sa-l atinga inteligenta unui individ sub influenta unor conditii mezologice optime); validitate (cantitatea de energie cerebrala de care dispune un individ); stabilitatea (facultatea proceselor cerebrale de a mentine si a restabili cu usurinta echilibrul emotional); soliditatea (relatiile intre elementele constelatiilor nervoase la un anumit moment, tendinte de integrare sau, dimpotriva, de disociere).

Pentru a desemna rolul acestor trasaturi in structura de personalitate, Kinberg a utilizat denumirea de ,,radicali constitutionali''. In raport cu distribuirea acestora (surplus, mediu, slab), ajunge la urmatoarea clasificare a individului: supercapabil, supervalid, superstabil, supersolid si, respectiv, subcapabil, subvalid, substabil, subsolid, intre acestia situandu-se tipul mediu.

Un al doilea concept explicativ in teoria lui Kinberg este acela de funtie morala, care ar cuprinde ideile si emotiile morale ale individului, capacitatea acestuia de a evalua normele morale si promptitudinea cu care reactioneaza la stimulii morali. In aceasta conceptie, functia morala este o parte integranta a personalitatii. In raport cu functia morala, Kinberg distinge patru categorii de subiecti:

a)indivizi cu o functie morala limitata la anumite cunostinte si evaluari general acceptate, carora elementul emotional le lipseste complet sau este foarte slab. Dupa opinia lui Kinberg, numai inapoiatii mentali si bolnavii grav sunt lipsiti de rudimentele unei functii morale. Cunoasterea ca anumite fapte sunt interzise de morala constituie astfel functia elementara morala care este foarte rar absenta;

b)indivizii care poseda cunostinte mai mult sau mai putin aprofundate asupra regulilor de morala acceptate si care sunt capabili sa reactioneze emotional la stimuli adecvati;

c)indivizi a caror functie morala a suferit modificari in urma unei leziuni patologice ale tesutului cerebral;

d)indivizi cel mai adesea bine adaptati la regulile de conduita acceptate, care nu manifesta nici un semn exterior care sa ateste o functie morala defectuoasa, dar care sunt insensibili fata de actele imorale.

Aplicarea la etiologia actului infractional, pe care Kinberg o face, este urmatoarea: normele penale incriminatoare exprima evaluarile morale acceptate de mediu, permitand unui individ sa reactioneze armonios la stimulii acestui mediu.

Inadaptarea reprezinta deci o incapacitate a individului de a reactiona armonios la stimulii mediului caruia apartine.

Infractiunea reprezinta, astfel, rezultatul anumitor trasaturi biologice ale individului, care il determina sa reactioneze la anumiti stimuli exteriori prin acte incriminate de lege.

In raport cu distinctiile mentionate, O. Kinberg considera ca depistarea trasaturilor ce compun nucleul constitutional ar permite sa recunoastem cu certitudine tendintele reactionale (de inadaptare), cu alte cuvinte, predispozitiile catre comiterea unor acte antisociale.

Varianta patologica. Alaturi de varianta constitutionala apartinand domeniului normal, Kinberg expune varianta patologica, care include bolile mentale, tulburarile grave de inteligenta, datorate fie dispozitiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale, infectiilor microbiene etc.; toti acesti factori vor determina, potrivit lui Kinberg, o deficienta a functiei morale.

Desi modelul etiologic propus de Kinberg este mai complex decat conceptiile anterior infatisate, introducandu-se alaturi de factori biologici si factori psihologici si mezologici, afinitatile criminologului suedez cu determinismul pozitivist sunt evidente. Prioritatea pe care o acorda factorilor biologici in etiologia crimei apare mai ales din modul in care examineaza functia morala.

Valabil ramane, in opera lui Kinberg, situarea omului ca fiinta umana cu o individualitate distincta in centrul preocuparilor criminologice, profunzimea anlizei stiintifice, rigoarea metodologica, dar mai ales ideea pe care Kinberg tine sa o sublinieze in mod deosebit, intrunul din studiile sale, potrivit careia ar fi o grava eroare de a crede ca indivizii care comit sporadic sau frecvent acte antisociale sau criminale ar fi in mod necesar diferiti de cei care nu le comit. Prin aceasta Kinberg se desparte net de antropologia criminala, atragandu-si insa criticile promotorilor personalitatii criminale specifice.

5.Teoria constitutiei criminale

Promotorul acestei teorii a fost italianul Benigno di Tulio. Desi conceptul fundamental al acestei teorii este similar cu cel utilizat de Kinberg, di Tulio ii confera o semnificatie mult mai larga. Constitutia cuprinde, in opinia acestuia, pe de o parte, elementele ereditare si congenitale, iar pe de alta parte, elemente dobandite in special in prima parte a vietii.

Studiind radiografiile unui grup de infractori care au comis omoruri, di Tulio a constatat ca jumatate din acestia prezentau leziuni osoase ale cutiei craniene. Di Tulio formuleaza teoria ,,constitutiei criminale'' intelegand prin aceasta sintagma: ,,o stare de predispozitie specifica spre crima, altfel spus capacitatea care exista in anumiti indivizi de a comite acte criminale, in general grave, in urma unor instigari exterioare ce raman sub pragul ce opereaza asupra majoritatii oamenilor''. Un concept important in teoria lui di Tulio este acela de prag. Tendintele criminogene vor fi mai puternice la anumiti indivizi, determinandu-i sa reactioneze la unele excitatii exterioare diferit de altii. Ce trebuie retinut in conceptia lui di Tulio este ca daca toti indivizii pot prezenta reactii antisociale, declansarea acestora nu este conditionata de o intensitate similara a stimulului. Pentru unii poate fi slaba, pentru altii poate fi puternica, intre acesti doi poli, cum remarca J. Pinatel, existand o multitudine de stari intermediare. Crima, ca si in conceptia lui Kinberg, ar reprezenta o manifestare de inadaptare a individului la mediu.

In demersul sau explicativ, criminologul italian pleaca de la examinarea conceptului de vointa care acopera un fenomen complex, asupra caruia intervin trei tipuri de elemente: ,,acelea care sunt legate de procesele psihice inferioare si endotimice, si in consecinta de fortele instinctive si afective (.) cele avand ca sarcina de a preciza si cateodata de a crea ratiunile alegerii dupa o judecata si un act critic; in sfarsit cele autonome, in mod particular specifice vointei''

Dincolo de evidenta asemanare cu structura freudiana a aparatului psihic (in ordinea lui di Tulio: sine, supraeu si eu) este de remarcat ca vointa nu este privita doar din perspectiva secventelor psihice constiente ori rationale. Intr-o asemenea viziune apare normal ca autorul sa puna problema ,,libertatii de a vrea'', pentru a stabili in ce masura infractorul se poate sau nu sustrage actului pe care este impins, din interior, sa-l comita. Ajungem inevitabil la problema liberului arbitru asupra careia di Tulio nu vrea sa se pronunte considerand ca aceasta nu este o sarcina a antropologiei criminale. Opinia autorului in aceasta chestiune rezulta totusi, cel putin implicit, din analiza ulterioara a comportamentului criminal.

In capitolul privind etiologia criminala sunt analizati o serie de factori care par a juca un rol in formarea constitutiei criminale. Astfel, di Tulio insista asupra ereditatii pe care o considera un ,,factor preponderent'': ,,Bazandu-ne pe propria noastra experienta, aprofundata de-a lungul examenului mai multor mii de criminali (.) ne credem autorizati sa precizam ca povara ereditatii este in mod particular frecventa la subiecti pe care-i caracterizeaza o predispozitie spre crima, (.) factorul ereditar joaca un rol preponderent mai ales in geneza a ceea ce constituie fenomenul predispozitiei spre crima, (.) si se rezuma practic intr-o mai mare probabilitate de a comite o crima chiar sub influenta unor instigari criminogene ce raman dedesubtul pragului determinant asupra masei.''

Cu toata aceasta influenta puternica, ereditatea trebuie considerata doar ca o ,,posibilitate sporita'' de a deveni criminal si nu ca o ,,predestinare''.

Un alt factor important il reprezinta ,,anomaliile constitutionale'', in mod particular deficientele functionale ale zonei corticale care pot genera o predispozitie grava spre crima.

Sunt analizate de asemenea influentele criminogene ale unor categorii de factori precum: ,,varsta si crizele biologice'', ,,procesele toxice si toxi-infectioase'', ,,viata instinctiva si dispozitiile afective''. Cu privire la aceasta ultima categorie se arata: ,,ori, cum tocmai aceste forte instinctive sunt cele care formeaza baza vietii afective si sentimentale, intelegem cu usurinta ca dezvoltarea caracterului si a variatiilor de caracter, pana la cele mai extreme, este puternic legata de dezvoltarea calitativa si cantitativa a vietii instinctive. De aici rezulta ca, asa cum de la fortele instinctive, traversand un proces evolutiv normal, se trece la o personalitate morala, la fel dezvoltarea neregulata a acestor forte poate determina la individ o stare de slabiciune morala mai mult sau mai putin grava si, in consecinta, o predispozitie spre criminalitate''.

Importanta vietii afective nu apare doar in formarea personalitatii, si in dinamica actului criminal (criminogeneza) alterarile afectivitatii, care au de regula un substrat biopsihic, par sa joace rolul hotarator. Astfel, structura personalitatii criminale face ca, la categoria de indivizi posedand o asemena constitutie, insusi actul volitiv sa fie incomplet, deficitar: ,,la criminalii constitutionali, actul volitiv este adesea deficitar prin faptul ca stimulii endogeni sunt mai puternici, reflectia incompleta si capacitatea de inhibitie mai mult sau mai putin limitata''.

Constatam astfel ca si la di Tulio, factorul afectiv joaca rolul hotarator in declansarea comportamentului criminal; este vorba aici de o afectivitate alterata in urma unor deficiente, in primul rand de ordin biologic. Apopierile lui di Tulio cu determinismul pozitivist, in ciuda rezervlor si criticilor pe care acesta le adeseaza, este si mai evidenta decat in cazul lui Kinberg, di Tulio sustinand teza unei constitutii specifice (delincvente) care separa infractorul de noninfractor.

TITLUL III

TEORIILE PRIVIND FACTORII BIOLOGICI SI COMPORTAMENTUL CRIMINAL

1.Primele cercetari in directia criminalitatii mostenite

In perioada cand unii cercetatori masurau craniile si corpurile criminalilor, in cautarea determinismului fizic al criminalitatii, altii sustineau ca criminalitatea este o caracteristica transmisa pe cale genetica. Pentru a-si sustine teoria, ei au urmarit istoria unor familii.

Richard Dugdale (1841-1883), de exemplu, a studiat vietile a mai mult de o mie de membrii ai familiei pe care a numit-o ,,Jukes''. Interesul sau in aceasta familie a inceput cand a gasit sase persoane inrudite intr-o inchisoare din nordul New York-ului. Urmarind o ramura a familiei, descendentii Adei Jukes, la care s-a referit ca fiind ,,mama a criminalilor'', Dugdale a gasit printre cei o mie de descendenti, 280 de cersetori, 60 de hoti, 7 criminali, 40 de altfel de delincventi, 40 de persoane cu boli venerice si 50 de prostituate.

Descoperirile lui indicau, pretinde Dugdale, ca daca anumite familii produc generatii de criminali, ei trebuie ca transmit o caracteristica degenerativa pe cale genetica.

La o concluzie similara a aluns si Henrz Goddard (1866-1957). Intr-un studiu al arborelui genealogic al familiei soldatului Martin Kallikak, Goddard a gasit mult mai multi criminali printre descendentii fiului nelegitim al lui Kallikak, decat printre descendentii fiului sau dintr-o casatorie ulterioara cu ,,o femeie de aceeasi calitate cu el''.

Aceste studii au fost contrazise la inceput pe considerentul ca influentele genetice si de mediu nu puteau fi separate, dar la inceputul secolului douazeci au fost luate in serios. Bazandu-se pe presupunerea ca criminalitatea putea fi controlata daca ar fi fost impiedicati criminalii sa-si transmita caracteristicile la generatia urmatoare, unele state au permis sterilizarea delincventilor recidivisti. Legile cu privire la sterilizare au dobandit forta constitutionala in Curtea Suprema de Justitie a Statelor Unite in 1927 printr-o opinie scrisa a lui Justice Oliver Wendel Holmes Jr., care includea urmatoarea declaratie: ,,Este mai bine pentru toata lumea, daca in loc sa asteptam sa executam urmasii degenerati ai criminalilor, sau sa ii lasam sa moara de foame din cauza imbecilitatii, societatea ii poate impiedica pe cei care se manifesta nepotrivit sa isi continuie linia genetica. .Aceste generatii de imbecili sunt suficiente''.

2.Teoria lui Goring

Am prezentat o parte a muncii lui Goring in titlul anterior, referindu-ma la carecteristicile fizice ale indivizilor si comportamentul criminal.

Studiul initial al lui Goring a fost conceput ca un raspuns la o initiativa a lui Lombroso de a realiza un studiu impartial pe 100 de ,,criminali nativi'', 100 de persoane cu tendinte criminale si 100 de persoane normale. Lombroso s-a oferit sa-si retraga teoriile daca ar fi fost gasite identice caracteristicile fizice, mentale si fiziologice ale celor trei grupuri. Disputa nu a avut loc niciodata, deoarece opozantii lui Lombroso au spus ca este imposibil sa faci o distinctie clara intre cele trei grupuri. Studiul lui Goring, inceput cativa ani mai tarziu, era o comparatie stricta intre grupuri de condamnati (persoane condamnate si inchise pentru crima) si un grup de persoane necondamnate, incercand sa faca distinctie intre ,,criminalii nativi'', persoane cu tendinta criminala si persoane normale. Intreaga metodologie s-a bazat pe folosirea masuratorilor obiective ale caracteristicilor fizice si mentale.

Pana la urma, studiul avea sa fie destul de departe in a aproba sau dezaproba teoriile lui Lombroso, drept urmare, Goring si-a formulat propria-i teorie cu privire la inferioritatea mostenita.

Folosindu-se de concluziile lui Francis Golton si ale studentului acestuia Karl Pearson, care, cu ajutorul noilor metode statistice, au masurat gradul de asemanare sau de corelare determinat de ereditare, Goring face analiza fenomenului criminal si ajunge la concluzia ca crima este mostenita in acelasi mod in care erau mostenite si trasaturile fizice si de personalitate.0

Goring a considerat ca frecventa si lungimea unei perioade de detentie ar putea sa ofere explicarea unor factori fizici, mentali si morali, care sa demonstreze ,,seriozitatea'' crimei. De aceea el a si gasit in urma investigatiilor sale mai multi ,,criminali seriosi'' care isi petrecusera perioade mai mari in detentie si care fizic erau mai mici, iar mental inferiori altor cetateni. Acesti factori puteau fi explicati si ca influenta a mediului, dar Goring sustinea ca ambii factori (fizic si mental) erau niste caracteristici pe care cei in cauza le mosteneau.

De asemenea, a mentionat ca a gasit mari asemanari intre particularitatile crimei comise de parinti si particularitatile crimei comise de copii, ca si intre crimele comise de frati.

Goring a incercat sa motiveze ca aceste descoperiri nu pot fi efectul unor conditii sociale improprii, fiindca in studiile sale nu prea a gasit conexiuni intre gravitatea (seriozitatea) unei crime si factorii de mediu social, cum ar fi educatia, saracia, familii despartite etc. Plecand de aici Goring a motivat ca nici criminalitatea unuia dintre soti nu ar putea fi explicata prin exemplul celuilalt, deoarece -spunea el- cei mai multi erau deja angajati in crima in momentul in care se casatorisera. La fel, sustinea ca criminalitatea copiilor nu putea fi explicata prin exemplul parintilor, deoarece coeficientul de instructie in ale hotiei era altul la parinti, care puteau fi posibili profesori in incalcarile de lege. El sustine ca daca parintii criminali erau condamnati si executau pedeapsa la inchisoare, cand copiii erau inca mici, copiii aveau sa devina infractori, in cele mai dese cazuri, atunci cand ei aveau sa atinga varsta adultilor, ca atunci cand parintii lor au fost arestati. Altfel spus, o perioada mai lunga cu un parinte criminal si inchis nu a avut nici o influenta in aparitia criminalitatii la copiii acestuia si a concluzionat ca nu conditiile de mediu sunt cele care favorizeaza criminalitatea, ci mostenirea care, astfel, pe cale ereditara, devenea o crima. In consecinta, oamenilor care intruneau aceste caracteristici, Goring le propunea interzicerea reproducerii.

3.Teoriile privind studiul gemenilor

Metoda cercetarii gemenilor in materie de ereditate la criminali s-a aplicat mult in ultimele decenii, mai cu seama la gemenii monozigoti, si a condus la cercetari ample, sub toate aspectele, ajungandu-se la constatari si concluzii mai sigure in cunoasterea ereditatii in acest domeniu. S-a spus ca metoda gemenilor, in domeniul stiintelor omului, este prin ea insasi un fel de ,,experiment al naturii''. Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat si in acest caz este vorba de gemeni univitelini sau monozigoti si sunt identici din punct de vedere genetic. Alti gemeni provin din doua ovule fecundate deodata, in acest caz fiind vorba de gemeni bivitelini sau dizigoti si nu sunt identici. Gemenii univitelini sunt foarte asemanatori intre ei din punct de vedere fizic si psihic, incat, de multe ori, nu pot fi deosebiti si recunoscuti, uneori nici de propria familie. Gemenii dizigoti nu seamana intre ei in mod deosebit, asa cum seamana cei monozigoti si nu se confunda unul cu altul. Ei se mai numesc, din acest motiv, frati nascuti deodata si impartasesc, oarecum soarta celorlalti frati nascuti pe rand.

In problema ereditatii criminalilor gemeni s-au facut multe cercetari stiintifice interesante. Astfel, Johannes Lange publica, in 1921, un studiu care avea sa faca faima in epoca, intitulat ,,Crima ca destin'' (Verbrechen ols Schicksal). El a gasit 23 de perechi de gemeni identici si a stabilit ca atunci cand unul a inregistrat o incarcerare, in 77% din cazuri si fratii lor au suportat o pedeapsa identica, in timp ce la 17 perechi de gemeni frati, cand unul a fost inchis, celalalt a suportat o incarcerare identica numai in 12% din cazuri. Grupul de control a fost extins la 214 perechi de frati normali si de varste apropiate in care unul din frati a fost condamnat si s-a stabilit ca doar in 8% din cazuri si celalalt frate a inregistrat o incarcerare. Implicatiile par sa indice foarte clar o relatie importanta intre inzestrarea genetica a indivizilor si comportamentul lor.

Acelasi lucru l-a constatat si Siemens, care a cercetat gemeni monozigoti si dizigoti, constatand ca tipurile de conduita ale gemenilor monozigoti sunt foarte apropiate si au intotdeauna acelasi caracter, ceea ce nu se poate spune despre gemenii frati.

Karl O. Christiansen, pentru a evita reprosuri ca cercetatorul si-a ales grupele de control care i-au convenit, a incercat alte procedee. Astfel, el a folosit ,,Registrul Oficial al Gemenilor din Danemarca'', dintre anii 1881 si 1910, cand ambii gemeni au trait impreuna cel putin pana la varsta de 15 ani. Studiul s-a referit la aproximativ 6000 de perechi. Apoi, Karl O. Christiansen a folosit ,,Registrul Penal'' pentru a vedea daca au suferit si condamnari. A gasit cu aceasta ocazie 67 de cazuri pentru care cel putin unul dintre gemenii identici a fost inregistrat ca infractor si in 24 din acestea si celalalt geaman era criminal, ceea ce reprezinta 35,8%.

La categoria gemeni frati a gasit 114 cazuri, din care doar in 14 cazuri amandoi erau criminali (12,3%).

La femei, situatia s-a prezentat cu totul altfel: la gemenii identici, din 14 cazuri 3 erau confirmate (21,4%), iar la 23 gemeni frati doar intr-un singur caz amindoua au fost condamnate (4,3%).

Alti teoreticieni, Delgaard si Kingler, au sugerat ca rata mai mare pentru gemenii identici s-ar putea datora similaritatii educatiei lor. Cand gemenii au fost grupati in functie de apropierea lor mutuala, toate diferentele dintre gemenii identici si cei frati au disparut.

Cei doi teoreticieni au concluzionat ca ,,semnificatia factorilor ereditari in inregistrarea crimei este inexistenta''.

4.Teoriile privind studiul adoptivilor

Primul studiu vizand copii adoptati a fost realizat de F. Schulsinger in lucrarea ,,Psihologia-ereditate si mediu''. El a selectat 57 de adoptivi psihopati care au fost comparati cu 57 de adoptivi nepsihopati, pe baza varstei, sexului, a varstei cand au fost preluati de familiile adoptive si a clasei sociale a parintilor adoptivi. Dupa aceea au fost facute cercetari la spitale si s-a stabilit ca 14,4% din rudele biologice ale adoptivilor psihopati suferisera de alcoolism, consum de droguri si condamnari penale. In partea cealalta, au fost gasiti doar 6,7% dintre rudele biologice ale adoptivilor nepsihopati.

Studiile au continuat si in asemenea cazuri, mai semnificative fiind concluziile desprinse de Hutchings si Mednick.

Studiul acestora se referea la adoptiile de baieti realizate la Copenhaga intre anii 1927 si 1941. Dintre acesti baieti, 36,4% aveau tati biologici cu antecedente penale. Dupa aceea baietii au fost grupati in functie de propriile lor antecedente criminale. S-a constatat ca in proportie de 31,1% tinerii aveau tati biologici cu antecedente, in timp ce 37% dintre baieti cu agresiuni minore si 48,8% dintre baietii cu antecedente criminale aveau tati biologici cu asemenea antecedente.

Din aceste date rezulta ca criminalitatea are mai multe sanse sa apara in cazul unui baiat adoptat, cand tatal sau biologic are antecedente penale.

Continuand studiul, tatii biologici si cei adoptivi au fost grupati dupa antecedentele criminale si a fost determinat procentajul fiilor care au inregistrat antecedente criminale pentru fiecare dintre aceste grupuri. Rezultatele au stabilit ca exista un efect interactiv intre criminalitatea tatalui adoptiv si criminalitatea tatalui biologic. Cand doar unul a fost criminal, efectul nu parea la fel de semnificativ ca atunci cand ambii au fost infractori.

De asemanea, efectul criminalitatii tatalui adoptiv nu era la fel de mare ca efectul criminalitatii tatalui biologic.

S-a mai stabilit, folosind metoda statistica de analiza a regresiei multiple, ca, totusi, criminalitatea tatalui biologic continua sa aiba efecte chiar si cand tatal adoptiv nu are antecedente.

Studiul a starnit interes mai ales pentru agentiile de adoptiuni, care isi puneau problema adoptiei unui copil, in anumite cazuri, in functie de pozitia parintilor biologici.

5.Teoriile privind dezechilibrul biochimic

Implicatiile echilibrului si dezechilibrului hormonal au patruns adanc in limbajul biologiei si fiziologiei umane, efectele sale facand obiectul mai multor studii, nu numai in randul biochimistilor dar si al criminologilor.

Astfel, una din primele lucrari, apartinand lui Louis Berman- ,,Glandele care regleaza personalitatea'', prezinta chimia corpului uman si dezechilibrul hormonal ca doua concepte centrale ce stau la baza unei noi criminologii care se bazeaza pe biochimie. De altfel o abordare similara mai apare si intr-o alta carte care avea sa vada lumina tiparului in 1928.

Ideea de baza era ca tulburarile emotionale crescande, datorate dezechilibrului hormonal, creeaza ocazii propice pentru producerea crimei.

Singura cercetatre mai realista a timpului a fost cea facuta de Berman, pe 250 de criminali, pe care i-a comparat cu un grup de control de baieti normali, necriminali, din New York. Cei considerati criminali aveau o distribuire a defectelor glandulare de 2-3 ori mai mare decat a celor din grupul de control. Acelasi lucru s-a intamplat si la un grup de delincventi tineri, comparati cu un alt grup de nondelincventi de aceeasi varsta.

Totusi, dificultatea cea mai evidenta, care pune testul sub semnul intrebarii, este ca Berman nu explica in detaliu cum si-a facut compararile, cum i-a selectat pe cei din grupul de control sau care au fost rezultatele statistice ale studiului.

Alte studii, facute la o scoala speciala pentru tinerii delincventi, au aratat ca nu exista nici o diferenta particulara intre cei care aveau o functionare normala a glandei.

Mai mult, a devenit logic ca intre functionarea normala a glandelor si o viata sexuala normala exista o relatie care nu poate fi folosita de cei care sustineau ca disfunctionalitatile glandulare au aceeasi relatie directa si cu crimele sexuale sau alte asemenea fapte situate in afara legii.

Totusi, se pare ca exista o relatie intre activitatea criminala a unei femei si unele afectiuni endocrine minore, care cauzeaza variatii neobisnuit de mari in nivelele hormonale, cu putin timp inainte de menstruatie-tensiune menstruala. Asa, de exemplu, cateva studii arata ca femeile, in aceasta perioada, comit infractiuni si afiseaza o varietate de alte probleme comportamentale, care, in afara acestei perioade, nu se petrec deloc sau sunt foarte usor sesizabile. Insa, aceste studii nu vin sa sugereze ca variatiile la nivel hormonal, ele insele, cauzeaza crima, ci numai ca disfunctia, in combinatie cu alti factori, poate sa contribuie la declansarea impulsului criminal.

Exista, se pare, o relatie intre testosteron, hormonul sexual masculin, si nivelurile crescute de agresivitate ale barbatilor. Astfel, mai multe studii au gasit ca barbatii mai violenti au nivelul de testosteron mai mare.

Insa studiile existente, atat in tara, cat si in strainatate, fac referiri la cercetari care sunt legate de activitatea glandelor endocrine si de schimbarile pe care le produc in personalitatea pacientului, pornind de la tratamentul pe care-l fac si nu prea intalnim specialisti care, plecand de la aceste constatari, sa faca conexiuni intre crima si dezechilibrul hormonal. Intrebati despre aceasta, majoritatea inclina sa nu vada vreo relatie directa intre hormonii endocrini si crima, asa cum, de altfel, nu exista nici intre dieta persoanei si crima, desi sunt voci care sustin ca terapiile nutritioniste sunt marea promisiune pentru tratamentul viitor al infractorilor.

6.Teoria privind complementul cromozomial xyy si xxy

Desi repudiat de multi oameni de stiinta, ,,visul'' lombrosian de a gasi o dovada palpabila, pentru a demonstra substratul biologic al crimei, nu a fost niciodata si probabil nici nu va fi total abandonat.

Odata cu dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare, preocuparile de a stabili un raport intre comportamentul criminal si structurile biologice ale individului s-au deplasat in sfera genetica.

In deceniul sase al secolului douazeci, progresele geneticii au determinat o relansare a interesului pentru aplicarea modelului biobogic in explicarea deviantei. O serie de investigatii facute in acest sens au incercat sa identifice relatiile posibile dintre comportamentul deviant si structura cromozomiala (purtatoare de gene). Dupa cum se stie, celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formeaza 23 de perechi distincte, in fiecare pereche omoloaga existand un cromozom matern si unul patern.

Cariotipul omului normal este reprezentat, prin urmare, de formula genetica 46XY in cazul sexului masculin si de 46XX in cazul celui feminin.

Anumite accidente genetice pot insa determina fie un minus, fie un surplus de cromozomi sexuali in formula genetica.

Cat priveste minusul de cromozomi sexuali, in literatura de specialitate se arata ca procentul de femei infractoare cu cariotipul 46XO este nesemnificativ.

Corelatii semnificative ar apare, potrivit unor opinii, intre surplusul de cromozomi si criminalitate. Complementul cromozomial XYY este o asemenea caracteristica, si a stimulat o arie intinsa de cercetari, penrtu a se sti daca el poate fi asociat cu comportamentul criminal.

La femei, acesti cromozomi au aceeasi marime si sunt denumiti ,,XX'', dupa forma lor.

Unul dintre cei doi cromozomi de la barbat este mai mic si diferit ca forma, de aceea cromozomii sexuali masculini sunt denumiti ,,XY''. La conceptie, un ovul si un spermatozoid, fiecare continand 23 de cromozomi, se unesc si formeaza o singura celula, care incepe sa se dezvolte sub forma unui embrion.

Se intampla, uneori, ca o diviziune celulara anormala, sa-si faca aparitia inaintea conceptiei, astfel ca ovulul sau spermatozoidul sa contina un cromozom sexual mai mult, iar embrionul care rezulta, va contine mai multi cromozomi decat este normal. Aceasta anormalitate a fost denumita ca particularitatea XXY, adica sindromul lui Klinefelter, dupa numele celui care l-a descoperit.

Mai multi cercetatori au fost de acord ca sindromul lui Klinefelter poate fi asociat cu degenerarea testiculelor si sterilitate, marimea sanilor si inapoiere mintala moderata. La acestea, cercetari mai recente adauga alcoolismul si homosexualitatea. A fost insa suficient pentru criminologi ca descoperirea sa fie luata in atentie si sa se efectueze investigatii pe grupe de detinuti.

Deoarece cromozomul Y determina masculinitatea, s-a avansat ideea ca un barbat cu un cromozom Y mai mult (XYY) ar putea fi mult mai agresiv si inclinat spre agresivitate.

Multa valva au facut astfel in anii 1960-1970 cercetarile Patriciei Jacobs in Marea Britanie. Examenul genetic a 197 de delincventi dintr-o inchisoare din Edinbourgh a constatat ca 7 dintre acestia aveau cariotipul 46XYY; intr-un alt grup examinat, procentul fiind de 2,8% (in populatia generala proportia fiind de 1 la 700). Pe baza acestor cercetari, P. Jacobs ajunge la concluzia ca frecventa acestei anomalii printre detinuti s-ar datora surplusului de cromozomi Y care ar predestina, genetic, individul la crima.

Cromozomul Y a fost de altfel denumit si cromozomul crimei, mai ales speculatiilor publicitare facute in jurul cazului Richard Speck-care a ucis la Chicago la 14 iulie 1966, 8 asistente medicale-banuit a apartine acestui cariotip, banuiala neconfirmata ulterior, si a lui Daniel Hugon care a ucis la Paris, la 4 septembrie 1956 o prostituata, purtator al aceluiasi damnat cromozom.

In literatura de specialitate se citeaza si alte studii care au incercat sa stabileasca o ampla lista de tulburari de comportament, printre care si manifestari antisociale, derivate din aceasta anomalie.

Caracteristica fizica cea mai evidenta a acestor barbati era ca ei erau exceptional de inalti (peste 2 m), si, de aceea, la alte asemenea cercetari, au fost testati numai barbatii care aveau inaltimea in jurul acestei cifre.

Se apreciaza ca pe ansamblu, aceasta anomalie ar fi de 10 ori mai frecventa printre infractori, frecventa cariotipului XYY fiind, dupa unele date, in populatia generala, de 0,15%.

Chiar daca practica a confirmat in unele cazuri ca asemenea barbati au comis cu adevarat crime, ulterior, alte cercetari au aratat, totusi, ca cei cu XYY erau cu mult mai putin violenti decat altii.

Pe baza unui studiu intocmit de cercetatorii Sorbin si Miller, s-a concluzionat: ,,Contrar asteptarilor generate de unele rapoarte si de mass media, studiile facute sunt mai degraba o demonstrare prin care se face acceptat faptul ca barbatii de tip XYY nu sunt predispusi la agresivitate. In orice caz, ca grup, ei au fost mai putin agresivi decat comparabilii lor de tip XY''.

Cel mai amplu studiu care a infirmat ipoteza lansata de Patricia Jacobs este cel realizat in Danemarca de cercetatorii americani Herman Witkin si Sarnoff Mednik.

Studiul a cuprins initial toate persoanele de sex masculin nascute la Copenhaga intre 1844-1947, un total de 31.436 din care s-a selectionat un esantion de 4.558 de persoane, cercetarea finala facandu-se pe 4.139 de subiecti. Dintre acestia numai 12 subiecti au fost depistati cu formula 46XYY, 5 dintre ei avand probleme minore cu justitia, cazul cel mai grav si unicul cu violenta fiind al unui adolescent condamnat la 9 luni inchisoare pentru loviri.

Cat priveste corelatia intre anomalia 47XXY, cunoscuta sub numele de sindromul Klinefelter, unele cercetari arata ca persoanele respective prezinta un risc crescut pentru tulburari mentale, tulburari in sfera sexualitatii (homosexualitate, transexualitate, pedofilie).

Exista multiple rapoarte de cercetare care constata un procent mai ridicat de infractori cu aceasta formula genetica in penitenciare.

Autorii acestor rapoarte de cercetare mentioneaza insa ca aceasta anomalie genetica se asociaza intotdeauna cu factori defavorizanti din mediul familial si social al individului, aceasta fiind de altfel concluzia generala a acestor cercetari.

7.Functionarea sistemului nervos central

Se cunoaste ca sistemul nervos central are ca localizare si coloana vertebrala, fiind implicat in gandirea constienta si in activitatile motorii voluntare.

Procesele electrochimice care ar putea sa apara la nivelul creierului, daca se doreste, pot fi detectate cu ajutorul unui electroencefalograf (E.E.G.). Undele cerebrale anormale pe care le inregistreaza E.E.G. se crede ca sunt asociate cu unele din comportamentele anormale ale individului.

Dupa 1940 s-au facut mai multe studii cu acest aparat si s-a constatat ca 25%-50% dintre grupurile de criminali au anormalitati E.E.G., in timp ce studiile noncriminalilor aratau doar un procent de 5%-20% cu asemenea deficiente. In cazul infractorilor violenti si recidivisti, diferentele sunt mult mai mari.

Aceleasi testari au fost facute si pe un grup de baieti danezi intre 10-13 ani si care nu comisesera nici un act delincvent. Mai tarziu, peste 6 ani, au fost verificate inregistrarile oficiale ale celor care au comis infractiuni cu E.E.G.-urile baietilor care nu au comis asemenea fapte. Undele cerebrale aveau, practic acelasi traseu.

S-a oscilat intre a se da un raspuns precis, sau nu, preferandu-se explicatia ca datele oferite de test nu sustin teoria nematurizarii creierului, ci mai degraba vin sa sugereze o joasa stimulare corticala.

De asemenea, s-a luat in studiu si epilepsia, apreciindu-se ca o persoana care are un acces de ,,grand mal'' poate sa apara ca violenta si, in consecinta, sa poata fi scapata de sub control. La aceasta s-a mai adaugat si faptul ca epilepticii sunt semnalati intr-un numar mare in inchisori.

Insa, asocierile intre o forma de epilepsie si alta cu un compotament criminal sunt neclare si de aceea, poate, numarul sustinatorilor este cat al celor care sunt impotriva.

Totodata, o a treia arie a functionarii sistemului nervos central ce poate fi raportata la comportamentul criminal, include forme variate de afectiuni si disfunctiuni ale creierului. Aceste afectiuni pot fi detectate de teste medicale cum sunt razele X, citire C.A.T. si ciocnirile dorsale.

Intr-adevar, o mare parte din detinuti sufera de asemenea disfunctiuni cerebrale, in special in regiunile lobilor temporali si frontali, dar comportamentul criminal nu poate fi generalizat numai la aceste disfunctiuni. Sunt lucruri care nu trebuie scapate din vedere dar nu insa si generalizate.

Se pare ca stiinta, in acest delicat domeniu, mai are multe de spus.

In ceea ce priveste delincventa juvenila, se presupune ca ,,cei care au parinti infractori, copiii, pot sa reflecte mai degraba efectele combinate fizice si psihologice ale neglijentei si batailor parintesti, decat vreun factor genetic''.

8.Incapacitatea de a invata

Se pare ca, la nivelul creierului mic, exista un tip de disfunctiune prin care un copil, altfel normal si inteligent, nu poate invata.

Sesizarea, combinata cu speculatia ca delincvemtii sunt disproportional afectati de incapacitati de invatare, a facut ca problema sa fie luata in studiu nu numai de sociologi, profesori, medici, ci si de juristi criminologi.

Teoretic, daca exista incapacitati de invatare acestea ar putea fi raportate la delincventa, fie prin legaturile biologice, fie prin lantul de evenimente sociale.

Aceia care opteaza pentru o legatura biologica sustin ca acei copii cu incapacitati de invatare sunt impulsivi, pe cand ceilalti sustin ca nu sunt receptivi la ceea ce se petrece in societate.

Cert este ca acum ,,nu s-a stabilit existenta unei relatii cauzale intre deficientele de invatare si delincventa''.

Cautarea unor explicatii in domeniu s-a lovit de motivatia majora a celor care au muncit cu delincventii minori, ei devenind convinsi ca marea majoritate a clientilor lor nu sunt capabili sa invete intr-o clasa normala din motive care le depasesc posibilitatile de intelegere.

9.Functionarea autonoma a sistemului nervos

In toate imprejurarile, omul realizeaza ca exista, practic, o parte care se separa de sistemul nervos si care controleaza majoritatea functiilor involuntare ale corpului. Aceasta parte se constituie intr-un sistem nervos autonom si intra in functiune indeosebi in situatii de ,,lupta sau fuga''.

Cand el intra in functiune, se mareste pulsul inimii, are loc redirectionarea sangelui din stomac in muschi, pupilele se dilata, creste rata respiratiei si se produce o stimulare a glandelor sudoripare.

In aceste cazuri, folosirea detectorului de minciuni poate masura functiile ,,intrate in alarma'' si stabileste cu suficienta probabilitate daca cel testat spune o minciuna.

Deoarece reactia de iritare in anticiparea pedepsei este, in esenta, o functie a sistemului nervos autonom si care se raporteaza la raspunsul de lupta sau fuga, nivelul socializarii la copii poate depinde de acest sistem.

Problema care s-a pus a fost aceea daca acesti copii isi activeaza sistemul de ,,lupta sau fuga'' in aceleasi conditii, chiar si cand copilul este dificil de socializat

Eysenck a incercat sa dea un raspuns intrebarii, apeland la conceptele lui Jung ale introversiunii si extroversiunii, ca atitudini decisive in orientarea personalitatii.

Introvertitul este orientat catre lumea subiectiva, in interior, si are tendinta de a fi mai tacut, mai pesimist, retras, serios, atent, de incredere si controlat.

Extrovertitul este orientat spre lumea obiectiva, mai sociabil, impulsiv, nepasator, optimist si agresiv. Tanjeste dupa aventura si isi pierde repede temperamentul.

Pentru explicare, Eysenck a utilizat conceptele lui Pavlov despre excitare si inhibare. El a aratat ca introvertitii sunt supusi unei mai mari excitatii, in timp ce extrovertitii se afla la polul opus. In consecinta, introvertitii sunt cei care vor fi mai iritati, pe cata vreme extrovertitii vor cauta sa iasa mai repede din acest cerc al activitatilor interzise, in cautarea lor pentru stimuli.

In 1971, Passingham a reanalizat teoriile lui Eysenck, prin care acesta sustinea ca criminalii conditioneaza mai putin bine decat noncriminalii si a constatat ca studiile lui Eysenck au folosit masuratori ale conditionarii care sunt irelevante si imprecise, grupurile erau inadecvate si, ca urmare, nu puteau fi folosite drept grupuri de control si a sustinut la vremea respectiva ca teoriile lui nu erau bazate pe nici o data relevanta.

Curt Bartol revede, noua ani mai tarziu, teoriile lui Eysenck, concluzionand favorabil pentru o parte din ele, insa marea lor majoritate erau neconcludente. El a spus ca: ,,Eysenck s-a bazat puternic pe principiile clasice ale conditionarii, ca o explicare primara pentru criminalitate, in timp ce evitarea altor forme de explicare a devenit una din slabiciunile daunatoare teoriei''.

TITLUL IV

CONSIDERATII ASUPRA TEORIILOR PREZENTATE

1.Aprecieri introductive

Am prezentat pe scurt, in titlurile anterioare principalele teorii cu privire la rolul pe care il joaca factorii biologicii in declansarea comportamentului criminal, dar si cateva notiuni cu privire la criminologie, scopul si functiile ei. Aceasta nu intamplator, ci datorita faptului ca voi analiza teoriile in cauza din prisma utilitatii si finalitatii lor.

Pot spune, insa, de la inceput, ca se pot ridica multe probleme si apar prea multe necunoscute facand imposibila gasirea unor raspunsuri sigure la intrebarile noastre, dar se stie cu siguranta ca ideea potrivit careia factorii biologici sunt in stransa legatura cu comportamentul criminal a aparut cu mii de ani in urma (cum am aratat in prima parte a titlului al doilea) si o teorie atat de veche, care a rezistat si a gasit noi adepti de-a lungul secolelor, trebuie sa contina un sambure de adevar. De asemenea, romanii au un vechi proverb care spune ca nu iese fum fara foc''.

M-am abtinut pe cat posibil de la comentarii atunci cand am prezentat teoriile din titlurile precedete deoarece mi-am propus sa le analizez in aceasta ultima parte a lucrarii, din doua motive principale: unele obiectii au un caracter general, vizand toate studiile, iar din analiza problemelor speciale, tratate de fiecare teorie in parte voi incerca sa trag niste concluzii cat mai unitare.

Astazi, cum era si pentru unii in trecut, este irefutabil faptul ca nu numai un singur factor sta la baza declansarii comportamentului criminal, ci mai degraba este vorba de o concurenta a mai multor factori daca nu chiar a tuturor factorilor cu care intra in contact un individ. Deci, fara a absolutiza importanta factorilor biologici, voi cauta o legatura a acestora cu comportamentul criminal.

Voi incepe prin a arata unele obiectii pe care le am cu privire la metodele folosite de criminologi pentru adunarea datelor cu ajutorul carora isi sustin teoriile.

2.Numarul mic al infractorilor condamnati fata de numarul lor real

Dupa cum am aratat in titlul I al acestei lucrari, citandu-l pe domnul Conferentiar Universitar Doctor Tudor Amza, ,,Statisticile politiei cuprind intre 50% si 60% infractiuni in care autorii nu au fost descoperiti (identificati), aceasta proportie fiind in continua crestere si nu diminuare.''. In plus, dintre autorii identificati ai infractiunilor, poate doar ceva mai mult de jumatate sunt condamnati, aceasta din diferite motive: fie ca infractiunea a beneficiat de o impunitate ori actiunea a incetat prin amnistie, prescriptie sau decesul autorului etc. Apoi, asa cum am aratat, exista intotdeauna acea cifra neagra pe care nu o putem ignora si care are ca autori pe cei mai periculosi infractori.

Deci, daca scadem din numarul total al infractorilor pe cei ce comit infractiuni ce fac parte din cifra neagra (cei mai periculosi), pe cei ce comit infractiuni apartinand criminalitatii aparente (numai modul lor de operare fiind cunoscut, ei nefiind insa identificati- ocupa locul urmator pe o scara a pericolului social pe care il prezinta) si pe cei identificati dar care, din diferite moive, nu au suferit condamnari, ramanem cu un numar relativ mic (poate un sfert) de subiecti ai cercetarii criminologice.

In studiul privind rolul factorilor biologici in declansarea comportamentului criminal putem studia (sau cel putin au fost studiati) numai acei infractori care au fost si condamnati, iar dintre acestia chiar daca relativ la numarul total al infractorilor sunt putini, numai o mica parte au putut face obiectul unor studii.

Concluzia la care se ajunge in urma acestei scurte expuneri, dupa un calcul simplu, este aceea ca nu putem lua de bune si generaliza cu usurinta rezultatele acestor studii, avand in vedere numarul si mai ales gradul de pericol social pe care il prezinta infractorii studiati fata de cei care scapa cercetarii.

3.Imposibilitatea gasirii unui grup de control acceptabil.

Aceasta este o alta mare problema care nu vad cum ar putea fi rezolvata. Ideea mi-a venit in timpul unui seminar de etica, atunci cand profesorul ne spunea o scurta poveste, despre o vizita pe care Solon i-o face unui rege, proverbial de bogat, caruia nu ii lipsea nimic, si care il intreaba pe Solon daca a vazut om mai fericit decat el. Solon ii raspunde ca nu ar putea spune, ca nu se poate aprecia daca un om a fost sau nu fericit decat dupa ce moare, caci nu se stie ce il asteapta in viitor. Intr-adevar, nu mult dupa aceea, regatul respectiv este atacat si regele cade prizonier. Continuarea nu mai are importanta, esentiala este invatatura care se desprinde de aici si anume: Cum poti sa alegi un grup de control dintre persoane care sunt inca in viata si sa ai certitudinea ca ei nu vor savarsi ulterior infractiuni

Fata de cea din povestea amintita insa, problema cu care se confrunta un criminolog in cautarea unui grup acceptabil de control este si mai dificila, intrucat, chiar daca pana la urma ar gasi un grup de persoane care nu au comis sau nu vor comite niciodata infractiuni, cum ar putea fi sigur ca nici nu au avut inclinatii spre un comportament criminal pe care insa si le-au estompat, deci cum va putea sti daca una sau mai multe persoane din grupul sau nu au fost ,,criminali inascuti'' dar, din motive oarecare, comportamentul criminal nu s-a declansat niciodata, fiind acceptat ca factorii biologici, chiar daca au un rol in declansarea comportamentului criminal, nu sunt singurii care actioneaza in aceasta privinta.

Ca si cea anterioara, aceasta obiectie vizeaza toate studiile prezentate si nu o ridic datorita spiritului meu critic, care cauta orice scapare, cat de mica, ci, in principal, datorita masurilor foarte radicale pe care unii cercetatori le-au propus de-a lungul timpului cu privire la persoanele care prezentau anumite caracteristici considerate ca fiind indicatori ai unui criminal (propuneri care au ajuns pana la interzicerea procrearii, masuri care mi se par absurde si inumane si de care ma tem ca undeva in vitor s-ar putea pune in practica).

4.Critica teoriilor prezentate

Dupa cum am putut vedea, relatia dintre factorii biologici si declansarea comportamentului criminal a plecat de la analizarea unor caracteristici fizice ajungandu-se in prezent la teorii genetice.

Inca de la inceput tin sa fac unele aprecieri cu privire la conceptiile care cred ca i-au calauzit pe unii cercetatori in studiile lor.

Teoria atavista a acelor timpuri indica atavismul ca pe o forma incipienta a vietii animale; cu alte cuvinte, criminalul semana cu stramosii sai, carora le-a pastrat caracteristicile fizice. Aceasta idee porneste din orgoliul oamenilor, care se cred mult superiori celorlalte fiinte din natura, astfel ca eventualele comportamente nedezirabile sunt puse pe seama legaturii noastre cu natura.

Nimic nu poate fi mai gresit. Nicaieri in natura nu intalnim comportanemte deviante, in randul unei specii sau comunitati, atat de multe si de puternice ca in societatea umana. In natura se mentin o ordine si un echilibru perfect, eventualele acte violente nefiind savarsite de regula impotriva membrilor aceleiasi specii sau comunitati, ca la oameni. Nu exista nici o asemanare intre comportamentul deviant al oamenilor si cel al animalelor, nici macar cu cel deviant.

In ceea ce ma priveste, este clar ca astfel de teorii nu sunt numai nefundamentate, dar chiar pornite dintr-o conceptie complet eronata asupra vietii si a naturii, in general.

Primii cercetatori au observat o asociere a diferitelor anomalii, neregularitati cu persoane ce au un comportament criminal, ajungandu-se pana la Cesare Lombroso care concluziona ca prezenta a 5 sau mai multe anomalii ne indica faptul ca individul este un ,,criminal nascut''.

Critica stiintifica intemeiata a teoriei privind frenologia crimei este ca aceasta este ipotetica. De pe esichierul teoriilor criminologice, frenologia a disparut ca disciplina stiintifica, deoarece nici unul dintre adeptii ei nu a putut sa sustina, cu date verificabile, conceptele ei despre ,,organele'' mintii sau legatura lor cu diferite tipuri de comportament.

Teoriile antropologiei criminale se bazeaza absolut si numai pe studiul comparativ al unor criminali cu grupuri de control de noncriminali. Pe langa obiectiile pe care le aratam anterior, au fost aduse si altele, cum ar fi aceea ca subiectii criminali supusi examinarii, considerati a fi reprezentativi pentru un anumit gen de infractiuni, mai suferisera condamnari si pentru alte genuri de infractiuni, complet diferite.

Evoluand gandirea oamenilor si cunostintele noastre despre om au aparut noi orientari cum ar fi conceptiile potrivit carora crima s-ar mosteni. Daca aceasta este ceva nou in Europa, in alte parti ale lumii ideea este foarte veche. De exemplu se stie ca in Japonia, cu secole in urma, atunci cand cineva comitea un act de tradare sau o alta fapta grava care se pedepsea cu moartea, nu numai acea persoana era executata, ci intreaga ei familie. Aceasta nu numai pentru a se indeparta pericolul unei razbunari, dar si deoarece se considera ca toata familia purta germenii criminalitatii.

Charles Goring, sustinatorul teoriei conform careia crima este un defect ereditar, a comis eroarea de a da la o parte efectele mediului si a incercat sa stabilizeze efectul mostenirii in controlul si explicarea criminalitatii. Pe nedrept a suprasolicitat in aprecierea factorilor ereditari, iar prin metoda sa de gandire nu a facut decat sa sublinieze esecul influentei mediului intre factorii care, probabil, s-au dorit comuni in stiinta criminologica a acelei perioade, asa cum a spus-o la un moment dat chiar Goring.

Am prezentat in continuare doua teorii foarte interesante, si anume cea privind studiul gemenilor si cea privind studiul adoptivilor. In ceea ce ma priveste, daca as fi avut unele dubii cu privire la influenta factorilor biologici, mai exact a zestrei genetice a indivizilor in declansarea comportamentului criminal, aceste doua teorii mi le-ar fi spulberat. Rezultatele obtinute de cercetatori, in special de Karl O. Christiansen, arata cu destul de mare siguranta ca exista o astfel de legatura. Deasemenea, studiile privind adoptivii au aratat ca factorii ereditari au o oarecare importanta in declansarea comportamentului criminal.

Singura critica pe care o pot aduce acestor teorii este aceea a lipsei de finalitate. Aratam in titlul I care este scopul si care sunt functiile criminologiei. Teoriile in cauza demonstreaza existenta unui fenomen, dar nimic mai mult; nu explica nici cum, nici de ce se intampla si nici ce masuri ar putea fi adoptate pentru a preveni acest fenomen.

Problema care se pune in fapt este aceea ca, in cazul gemenilor identici, de exemplu, care prezinta acelasi comportament criminal, stiind ca unii factori biologici contribuie la declansarea comportamentului criminal, nu stim exact care sunt acei factori. In consecinta, propun ca, pentru a se identifica factorii biologici ce influenteaza declansarea comportamentului criminal, sa se cerceteze indeaproape gemenii identici care prezinta acelasi comportament criminal, observandu-se astfel eventualele diferente biologice fata de alti oameni. Chiar daca astfel de diferente nu vor fi gasite, aceasta nu ar insemna ca ele nu exista, ci pur si simplu ca nu le putem detecta inca, deoarece aceste diferente ar putea fi foarte subtile iar cunostintele noastre actuale nu foarte inaintate.

Dar. nu trebuie neglijat faptul ca nu in toate cazurile si nici macar in majoritatea cazurilor, in nici un studiu efectuat, atunci cand un geaman este infractor si celalalt este tot infractor, ceea ce arata ca nu numai factorii biologici, oricat de puternici sau importanti ar fi ei, trebuie luati in calcul. Atrag atentia ca in cazul adoptarii unor masuri bazate pe descoperiri in domeniul biologic trebuie avuta mare grija si sa se dea dovada de mare prudenta in adoptarea lor, caci s-ar putea comite grave erori si discriminari nefondate.

Cu privire la celelalte teorii voi expune in continuare parerea mea.

Este adevarat, oamenii, fie ei scriitori, doctori, juristi etc. au observat o anumita asociere intre biologia criminalilor si comporamentul acestora; chiar faptul ca anumite caracteristici sau afectiuni sunt asociate cu un comportament criminal specific. Au existat voci care au spus, criticand concluziile la care au ajuns unii cercetatori, ca aceste diferente biologice intre criminali si noncriminali pot rezulta din conditiile de viata carora sunt supusi criminalii, in regim de detentie, fata de noncriminali.

Cand am citit prima data aceste critici nu le-am dat o prea mare importanta, dar intre timp am vazut un documentar foarte interesant care m-a facut sa imi schimb atitudinea atat de mult incat acum cred ca nu factorii biologici declanseaza comportamentul criminal, nici macar nu au un rol oarecare in declansarea lui, ci mai degraba implicarea persoanelor in activitati criminale determina modificari la nivel biologic, modificari observate apoi de criminologi.

Voi spune cateva cuvinte despre documentarul respectiv, care a durat o ora si jumatate. Acesta trata problema efectului pe care il are stresul asupra organismului uman, stres determinat atat de relatiile familiale cat si de relatiile de la locul de munca sau din societate in general. Efectele erau foarte usor de observat, cei care erau supusi unui stres mai mare (cei care ocupau functii inferioare si cei care aveau un statut social inferior) prezentau mult mai multe probleme de sanatate decat ceilalti. Pentru a se vedea daca acele probleme sunt determinate de factorul de stres si nu de alte motive, s-a realizat un experiment cu un grup de maimute, deoarece acestea puteu fi supuse la tot felul de teste, in izolare, pe o perioada indelungata. Astfel a fost selectat un grup de maimute, perfect sanatoase, care au fost izolate si studiate timp de doi ani. S-a observat, astfel, ca cele care ocupau un loc mai inalt in ierarhia grupului erau mai sanatoase. O sectiune a unei artere a unei maimute dominante, comparata cu cea a uneia care se afla pe o pozitie inferioara era semnificativa. Artera primeia era intr-o stare foarte buna, pe cand cealalta era intr-un stadiu foarte mare de degradare, aratand pericolul unui accident vascular. Aceasta a fost explicata printr-un mic experiment: doua maimute, una dominanta si una cu un statut inferior au fost izolate in cate o camera unde erau filmate printr-un geam transparent, astfel incat ele sa stie ca sunt observate. Ritmul inimii primei abia daca s-a modificat, pe cand la cea de-a doua, el a crescut cu aproximativ 35 de batai pe minut. Era evident ca aceasta din urma era mult mai atenta la ceea ce se petrecea in jurul ei, gata oricand sa reactioneze daca era nevoie, sa se fereasca.

S-a mai pus problema daca nu cumva maimutele dominante nu erau mai bine dotate din punct de vedere genetic, astfel incat diferentele de sanatate sa se explice astfel. Pentru a vedea acest lucru, s-a realizat un alt experiment: o maimuta dominanta a fost luata si dusa intr-un grup in care statutul sau era inferior. S-a observat dupa o vreme ca starea sa fizica s-a modificat, in conformitate cu statutul sau, ceea ce a aratat ca nu dotarea sa genetica era motivul starii sanatatii ci locul pe care il ocupa in ierarhia grupului.

Studii ample au fost facute de asemenea pe subiecti umani, relevand impactul deosebit pe care stresul il are asupra sanatatii si longevitatii.

Criminologii au mai intrezarit aceasta relatie inversa intre declansarea comportamentului criminal si factorii biologici, dar cred ca relatia este mult mai puternica decat s-a considerat vreodata ca ar fi. Criminalii sunt supusi nu numai unui grad mult mai mare de stres decat restul populatiei dar majoritatea conditiilor lor de viata sunt modificate, mai dificile, in special in cazul criminalilor prinsi si condamnati, lucruri care favorizeaza aparitia caracteristicilor neobisnuite pe care le observa criminologii.

5.Concluzii si implicatii

Daca exista sau nu o legatura intre declansarea comportamentului criminal si factorii biologici, este o problema pe care trebuie sa o privim din punctul de vedere al criminologului, ceea ce implica gasirea unor politici aplicabile de rebucere a riscului producerii infractiunilor. Simpla observare a unei legaturi intre anumiti factori biologici si comportamentul criminal, fara a se determina cu siguranta daca acesti factori duc la declansarea comportamentului criminal, sau macar daca sunt anteriori declansarii acestuia (ar putea fi studiata chiar posibilitatea ca factorii biologici sa nu declanseze comportamentul criminal, ci numai sa fie indicii ca acesta s-a declansat sau se va declansa in viitor), nu foloseste deloc criminaologiei, ci mai degraba criminalisticii, ajutand la depistarea infractorilor, nu la prevenirea faptelor.

Este usor sa afirmam ca exista o legatura intre factorii biologici si declansarea comportamentului criminal, se poate da si un exemplu cat se poate de simplu care sa sustina aceasta afirmatie: criminalitatea in randul populatiei de sex masculinn este mult mai ridicata decat cea din randul populatiei feminine, care, luate la nivel general, traiesc in conditii absolut identice. Adevarata problema care se pune este de a sti exact care sunt acesti factori biologici (daca exista), cum actioneaza ei, cand actioneaza, ce ii declanseaza si cel mai important, ce masuri pot fi luate pentru prevenirea declansarii comportamentului criminal.

Dupa cum am mai atras atentia, pana ce nu vom putea raspunde cu siguranta la aceste intrebari ar trebui sa ne abtinem de la propunerea unor politici de prevenire a crimei bazata pe date din acest domeniu, caci s-ar putea comite erori grave si sa nu se obtina rezultatele scontate.

Crima va disparea din lume atunci cand omul va fi evoluat suficient in aceasta directie. Incercarea de a inlatura comportamentul criminal prin inlaturarea pe cale genetica, deci artificiala a acestuia nu numai ca nu va da roade, dar va fi chiar nociva pentru spiritul uman, caci daca vrem sa ajungem pe o treapta unde nu va mai exista criminalitate, trebuie sa evoluam, sa cunoastem si sa inlaturam aceste comportamente ca fiind nepotrivite pentru rasa umana, nu sa incercam sa le taiem cu bisturiul, ca si cum am chema o zana sa fluture bagheta ei fermecata pentru a ne scapa de rele. Nu spun ca este bine ca oamenii sa continuie sa savarseasca infractiuni, nici nu spun ca vom scapa cu siguranta de aceasta povara a omenirii care este crima, dar ceea ce spun este ca aceasta (crima), fie ca vrem sau nu, fie ca ne place sau nu, este o parte din noi, as putea spune ca este chiar unul dintre elementele definitorii ale rasei umane. Si, chiar daca fara convingere, dar pentru ca nici contrariul nu este o varianta cu care sa ma impac, spun ca nu este o solutie (nici chiar intr-un viitor posibil) sa inlaturam pe cale artificiala aceasta parte integranta a noastra, ci sa o pastram sa invatam din ea si atunci cand vom fi ajuns destul de departe, sa o controlam pe deplin, asa cum fac si acum multi dintre noi.

Inclinatia de a savasi crime cerd ca o au toti oamenii, chiar daca aceasta nu apare tot timpul. Trebuie sa recunosc faptul ca si eu, la un moment sau altul, am fost tentat sa savarsesc fapte interzise de lege. Diferenta intre criminali si noncriminali nu este la nivel fizic, ci psihic, noncriminalii reusind sa isi infraneze aceste porniri criminale, pentru a respecta ordinea pe care ne-am impus-o in societate.

Eradicarea criminalitatii eu nu o vad posibila si nici dezirabila prin masuri precum sterilizarea celor cu tendinte spre comiterea crimei sau altele asemanatoare propuse de unii, ci prin indreptare a criminalilor actuali si prevenire a faptelor viitoare prin educatie, formarea constiintei binelui si a raului etc.

Rasa umana a ajuns unde este acum nu datorita partii ei fizice, caci daca o comparam cu alte fiinte din natura, este mult mai putin inzestrata din acest punct de vedere si de neajutorata decat multe vietuitoare de pe Pamant. Ceea ce este diferit, special si extraordinar la oameni, ceea ce ne-a adus atat de departe, este partea psihica, inteligenta, constiinta de sine, constiinta binelui si a raului. Cu acestea am triumfat noi asupra naturii si cu acestea vom triumfa si asupra noastra insine. Aici trebuie sa mai lucram, aici este raspunsul pe care il cautam la intrebarea: ,,Cum sa inlaturam criminalitatea din societate?''. Nu trebuie sa taiem o parte din noi caci am fi incompleti, nu am mai fi noi oamenii, ci o alta rasa. Trebuie sa pastram aceasta parte care ne determina, sau favorizeaza declansarea comportamentului criminal (daca aceasta intr-adevar exista) si sa o controlam.

Am ales aceasta incheiere pentru lucrarea mea, care tine mai mult de filosofie decat de criminologie, deoarece mi s-a parut cea mai potrivita. Argumentele pe care se bazeaza multe din teoriile prezentate nu sunt mai convingatoare decat cuvintele pe care le-am asternut eu aici si nici teoriile mai folositoare din punct de vedere al finalitatii lor.