ABORDAREA PROBLEMELOR MINORITATILOR NATIONALE IN TARILE UNIUNII EUROPENE (anexe ale unor studii de caz)

ABORDAREA PROBLEMELOR MINORITATILOR NATIONALE IN TARILE UNIUNII EUROPENE (anexe ale unor studii de caz).

a) Minoritati nationale in Olanda[1]

Olanda este o democratie parlamentara si o monarhie constitutionala. Populatia Olandei este de 15 milioane de cetateni. Limba oficiala este olandeza. Religia: catolica (o treime), biserici protestante (o treime), altele sau fara afilieri religioase (o treime). Minoritati: frizii, 'noi minoritati' formate din surinamezi, antilezi, indonezieni (inclusiv molukani), marocani, turci, greci, spanioli, portughezi, iugoslavi).

Populatia Olandei este formata dintr-o multime de grupuri minoritare. In comparatie cu alte societati pluraliste, este de remarcat faptul ca aceste minoritati nu sint de origine etnica sau nationala, cu singura exceptie a frizilor din nord. Legitimitatea autoritatilor centrale nu a fost pusa niciodata sub semnul intrebarii de diferitele grupuri etnice, religioase, regionale sau culturale ale tarii.

Fundalul istoric. La origine, minoritatile s-au bazat pe denominatiile religioase. O latura etnica a patruns in societatea olandeza destul de recent odata cu sosirea muncitorilor straini din fostele colonii olandeze, descrisi adesea prin termenul de 'minoritati noi'. Acestia din urma au venit in Olanda in cursul ultimilor 20 de ani in cautare de munca, la inceput cu intentia de a ramine doar pentru o perioada scurta. Primul astfel de grup apartinind minoritatilor noi a venit din bazinul mediteranean (in principal din Spania, Portugalia, Turcia si Maroc) si nu avea cetatenia olandeza. Al doilea val a s-a lansat in jurul anilor 70 din fostele colonii olandeze din America Latina si Centrala (din Surinam si din India Olandeza de Vest); acestea aveau cetatenie olandeza. Impreuna, membrii grupurilor apartinind 'noilor minoritati' (NM) formeaza astazi peste 6,5 procente din populatia Olandei. 'Vechile minoritati' pot fi impartite, in mare, in catolici (38 procente), localizati in principal in provinciile din sudul Olandei si protestanti (31 procente), impartiti in membrii bisericilor calviniste si alte confesiuni protestante mai liberale. Desi distinctiile de acest fel provin din apartenenta la diferite grupuri religioase, implicatiile acestei apartenente s-au extins mult dincolo de problemele legate de biserica si au jucat un rol important in politica si in societatea olandeza in general. Drept rezultat al coexistentei pasnice a grupurilor minoritare, Olanda a dobindit reputatia de a fi o societate relativ toleranta. Din cauza acestei traditii, alte grupuri, cum ar fi hughenotii si evreii, au ales la rindul lor sa se stabileasca aici. Dupa o anumita perioada, libertatea religioasa si drepturile egale le-au fost acordate si acestora. a fost aceasta reputatie de toleranta o expresie a solidaritatii cu alte minoritati, sau a fost doar reflectarea unei atitudini de indiferenta? Nu trebuie uitat ca doar aproape 20 de procente din populatia evreiasca din Olanda antebelica a supravietuit celui de-al Doilea Razboi Mondial. In nici o alta tara occidentala ocupata de germani pierderile de vieti in rindurile evreilor nu au fost atit de mari precum cele din Olanda. Astfel, exista o indoiala asupra masurii in care coexistenta pasnica din societatile pluraliste rezista la testul situatiilor limita atunci cind o societate este ocupata sau amenintata.

'Vechile' grupuri minoritare si politica de compromis. Timp de decenii - pina la mijlocul anilor 60 - viata politica, sociala si culturala din Olanda a fost descrisa prin termenul 'pilonizare'. Un alt termen pentru o astfel de segregare denominationala este 'columnizare'. Un 'pilon' consta dintr-un conglomerat de populatie apartinind tuturor paturilor sociale, care sint unite printr-un complex de organizatii si institutii sociale inradacinate in aceeasi religie sau ideologie. Intrebarea cheie este cit de unite erau aceste grupuri de populatie si in ce fel s-a ajuns la forma de unitate politica nationala prin care a putut fi atins consensul. Principalii trei 'piloni' erau cel catolic, cel protestant si cel socialist: fiecare dintre acestia reuneau partide politice, sindicate, ziare si organizatii de radio si televiziune. Catolicii si protestantii conduceau, de asemenea, majoritatea scolilor din Olanda, care sint subventionate in totalitate de guvern. Liberalii si conservatorii nu si-au construit niciodata proprii lor 'piloni', desi au avut legaturi strinse cu organizatiile salariatilor si, intr-o masura mai slaba, cu ziarele si companiile de radio si televiziune.

Dupa al Doilea Razboi Mondial socialistii nu au urmarit formarea propriului lor 'pilon', ci au sperat sa realizeze o bresa prin atragerea membrilor diferitelor denominatii religioase. Totusi, in mare masura aceste eforturi au esuat din cauza faptului ca gruparile confesionale traditionale au opus o rezistenta incapatinata; de pilda, in 1954 episcopii catolici au ordonat membrilor bisericii catolice sa asculte postul de radio VARA sau sa citeasca ziarul socialist. In consecinta, solidaritatea din interiorul 'pilonilor' a ramas puternica, iar contactele intre diferitele grupuri au fost minime - in mod sigur la nivelul membrilor obisnuiti, desi in rindul elitei existau mai multe contacte intre membrii diferitilor 'piloni'. Existau, de exemplu, un anumit numar de organizatii 'umbrela' (de pilda, in domeniul economic) in care erau reprezentati toti 'pilonii'. Acestea au jucat un important rol consultativ pentru guvern, iar astfel de structuri erau necesare pentru a contracara tendintele centrifuge ale 'pilonizarii'. Nici unul dintre partidele politice ale vreunui 'pilon' nu a obtinut majoritatea voturilor in alegeri, diferitele partide politice fiind din acest motiv obligate sa coopereze in guverne de coalitie. Rolul liderilor politici a trebuit cu necesitate sa fie indreptat catre o politica de compromis. In acest fel ei puteau sa isi mentina pozitiile de putere in interiorul propriilor lor grupuri si sa tina grupurile separate ca sa evite conflictele dintre ele. Cu alte cuvinte, optiunile politice dinamice trebuiau sa faca loc distributiei proportionale a puterii si resurselor pentru ca 'fiecare sa poata fi stapin in propria lui casa cit timp casa este platita din punga publica'. Este posibil sa identificam citeva caracteristici ale acestei politici a compromisului: a) era o politica pragmatica, intreprinzatoare, orientata spre rezultate concrete; b) in acceptarea sau tolerarea pragmatica a celorlalti 'piloni' s-a ajuns la un fel de 'acceptare a dezacordului': majoritatea a tinut cont de sentimentele diferitelor minoritati si nu a adoptat o politica prin care ar fi putut contrazice principalele convingeri ideologice ale acestor minoritati, deciziile sensibile fiind luate numai dupa consultari cu aceste minoritati; c) intilniri cheie intre liderii 'pilonilor' au avut loc de fiecare data cind intervenea o criza; d) a existat o distribuire 'dreapta' a puterii si a banilor; e) s-a dezvoltat o tendinta spre depolitizare, prezentind problemele politice sensibile ca fiind mai curind complicatii tehnice; f) a aparut de asemenea o tendinta de pastrare a secretului, pentru ca elita sa poata cauta si gasi compromisurile acceptabile fara sa fie deranjata de interventia populara; g) guvernul a ajuns sa fie perceput ca fiind negru, desi investit in acelasi timp cu o mare autoritate.

Pentru aceasta forma de politica a avut o importanta centrala faptul ca alegatorii au avut incredere si si-au stimat liderii, fiind de acord cu aceasta politica de compromis pentru a rezolva problemele intr-un mod armonios. Totusi, aceasta atitudine a luat sfirsit, din mai multe motive, la mijlocul anilor 60.

Frizii. Frizii sint singura minoritate lingvistica indigena din Olanda. Ei se afla in principal in provincia Friesland din nord-vestul Olandei, care cuprinde si citeva insule. Din cei 550.000 de locuitori, aproape 400 000 sunt frizi si exista probabil alti aproape 300 000 care locuiesc in afara provinciei. Multi locuitori ai oraselor vorbesc 'friza citadina', un dialect frizo-olandez datind din sec. al XVII-lea. Atit limba, cit si cultura friza, au fost revigorate si nutrite de miscarea frizilor, care a cunoscut apogeul la inceputul sec. al XX-lea. Friesland este unica intre cele 11 provincii olandeze prin faptul ca locuitorii au dreptul sa vorbeasca si sa scrie in limba lor materna, considerata a doua limba oficiala alaturi de limba olandeza. Friza a fost, de asemenea, recunoscuta din 1955 ca limba de predare, iar din 1975 guvernul olandez a acceptat propunerea ca ea sa fie folosita in scolile primare si sa constituie un obiect de studiu obligatoriu. Limba este studiata, de asemenea, si in colegii si universitati din alte regiuni ale Olandei. Frizii au un puternic atasament fata de casa regala de Orania, si din acest motiv nu au organizat niciodata o miscare separatista, ci au ramas loiali Regatului Olandez. Autonomia lor culturala a fost salvgardata. Frizii au propriul lor partid politic prin care sa isi apere interesele, care a cistigat totusi numai 6,09 procente din voturile frizilor in alegerile pentru Consiliul Provincial Frizian din 1991. Telul principal al acestui partid a fost pastrarea autonomiei culturale si nu a dovedit nici o alta ambitie politica care sa depaseasca acest scop.

Noile minoritati. In martie 1991, existau in Olanda 703.597 de straini inregistrati (4,68 procente din totalul populatiei). Cea mai importanta crestere a numarului lor a avut loc dupa 1960; aceasta evolutie a fost rezultatul sosirii muncitorilor straini - in special turci si marocani - impreuna cu familiile lor. Imigrarea muncitorilor straini a incetat acum, dar apartinatorii celor aflati deja in tara au inca permisiunea de a se multa in Olanda. Intr-adevar, in conditiile declinului economic actual, stabilirea in Olanda este permisa numai in scopul reunificarii familiilor.

Rata medie a fertilitatii femeilor non-olandeze este de peste doua ori mai mare decit cea a femeilor olandeze: o medie de 5,1 copii pentru marocani, 3,2 pentru turci si 1,5 pentru olandezi. Mai mult, drept rezultat al structurii de virsta relativ tinara a grupului, rata mortalitatii rezidentilor de alta nationalitate este uneori de trei ori mai mica decit cea a olandezilor. La inceputul lui 1984, aproape 60 procente dintre straini traiau in Olanda de mai mult de cinci ani. Acesti rezidenti de alta nationalitate au avut pentru prima oara dreptul sa participe la alegerile municipale in 1986, atit ca alegatori, cit si in postura de candidati. Spre deosebire de acest grup, aproximativ 280.000 de persoane din Surinam si din alti caraibieni (1,86 procente din populatie) locuiesc in Olanda, ridicind astfel procentul NM la 6, 54 procente. Aina la obtinerea independentei de catre Surinam in 1975, surinamezii erau cetateni olandezi si puteau sa se deplaseze liberi dintr-o regiune in cealalta. Acei surinamezi care locuiau in Olanda in momentul obtinerii independentei au ramas cetateni olandezi.In practica aceasta distinctie nu a fost atit de rigida precum pare, iar cetatenii surinamezi au putut in continuare sa intre in Olanda, desi cu unele restrictii, in timp ce reunificarea familiei si stramutarea sunt relativ usoare.

Este de asteptat o crestere a numarului de oameni apartinind acestor grupuri in viitor. De exemplu, in 1951, cind au sosit in Olanda, sud-molukanii numarau 13.000 de persoane, acest numar crescind in 1981 la 40 000 de persoane. Mai mult, ei tind sa se concentreze in anumite zone, cum este Amsterdamul, unde in 1991, 9,7 procente din totalul populatiei erau formate din surinamezi si caraibieni, iar 8,7 procente avea o ascendenta turca sau mediteraneana, aceste grupuri constituind 38,13 procente din populatia in virsta de pina la 17 ani a Amsterdamului.

Cind au sosit primii muncitori straini, se credea ca ei vor ramine pe o perioada scurta. Cu toate acestea, la inceputul anilor 80, a devenit clar ca nu acesta era cazul. Natura permanenta a stabilirii acestora a transformat Olanda intr-o societate multiculturala. Drept raspuns, guvernul Olandei a stabilit urmatoarea politica: scopul oficial este de a-i integra pe straini in societatea olandeza simultan cu asigurarea posibilitatii de a-si pastra identitatea. In acelasi timp a fost recunoscut faptul ca asemanarile dintre grupurile minoritare erau mai mari decit diferentele dintre ele. Aceste asemanari au fost identificate ca fiind de structura, fiind cauzate de pozitia lor in societatea olandeza. Nivelul lor educational este scazut, asigurarea cu locuinte este precara, iar arata somajului in rindul lor este cel putin de doua ori mai mare decit cea a altor locuitori ai Olandei.

La mijlocul anului 1987, rata somajului pentru diferitele grupuri era urmatoarea: olandezi 13 procente; surinamezi 27 procente; antilezi 23 procente; turci 44 procente; marocani 42 procente. Mai mult, in comparatie cu situatia dinn 1983, pozitia NM s-a inrautatit. Folosind 100 ca indice pentru 1983, rata somajului pentru olandezi a scazut la 88 in timp ce pentru celelalte grupuri ea a crescut: la antilezi la 138, la surinamezi la 137, la turci la 114, iar la marocani la 126.

In ciuda obiectivului declarat al politicii de ajutorare a minoritatilor, realitatea este ca pozitia lor se inrautateste, dupa cum demonstreaza rata somajului in Amsterdam, unde este evident ca minoritarii de virste cuprins eintre 18 si 64 de ani sint afectati de somaj mult mai puternic decit olandezii.

Reorganizarea industriei olandeze in anii 80 a cauzat in principal pierderea slujbelor celor care aveau un nivel educational scazut. Aproximativ 75 procente dintre membrii NM au absolvit numai scoala primara, in timp ce acest lucru este adevarat pentru numai 14 procente din populatia olandeza de sex masculin. Exista o nevoie urgenta pentru un efort de mobilizare in vederea scolarizarii si calificarii pentru a depasi problemele alarmante ale NM.

Citeva concluzii. Cercetari cuprinzatoare au aratat ca discriminare rasiala sistematica nu exista si nu a existat niciodata in Olanda, desi a fost identificata o crestere a numarului de incidente rasiale. Nu mai putin, insa, exista un larg consens in societatea olandeza asupra faptului ca discriminarea este cu totul inacceptabila.

O explicatie posibila a acestui consens poate fi cultura politica a societatii olandeze. Din cauza vechii despartiri in 'piloni', in care suveranitatea interna a fiecarei parti a societatii era acceptata ('stapini in propria casa'), NM nu le-a fost impusa cu forta asimilarea. Nu a fost socotit ca ele sa-si abandoneze identitatea pentru a se integra in societatea olandeza, o societate in care sentimentele nationale puternice au fost absente.

b) Minoritatea nationala din Val d'Aosta (Italia)[2]

Un sir de piscuri montane - printre cele mai inalte din Alpi - formate prin miscari orogenetice pe verticala, o vale centrala aproape plata si in jurul ei alte vai: aceasta este Val d'Aosta, o regiune intramontana alpina in nord-vestul Italiei, la granita cu Franta si Elvetia. In chiar inima vaii, se afla Aosta, cel mai mare oras si capitala a regiunii. Vreo 41 de comune, destul de inegal populate, sint risipite in munti.

In 1860, Val d'Aosta s-a separat de Savoia, care a fost anexata Frantei, si si-a pierdut o parte din mostenirea culturala si etnica. In anul urmator, cind a fost proclamat regatul Italiei, valea a devenit un simplu district al provinciei Torino. Diferenta dintre autonomia cu care aceasta provincie era obisnuita in trecut si centralismul italian a devenit foarte evidenta. Locuitorii Vaii au reactionat imediat la incercarile de centralizare a puterii in miinile statului italian; au luat fiinta numeroase asociatii (cum ar fi Liga Val d'Aostei pentru protejarea limbii franceze, fondata in anul 1909). In anul 1922, 8 mii de familii au semnat un document prin care cereau protejarea limbii franceze, dar represiunea fascista a incercat eradicarea aspiratiilor legitime de autonomie ale locuitorilor regiunii. In 1925, o miscare pentru actiune regionala, "Tinara Val d'Aosta", s-a ridicat in apararea valorilor morale, sociale si economice ale populatiei din zona si si-a exprimat sprijinul pentru ideea esentiala potrivit careia libertatea lingvistica nu poate exista decit in conditiile unei libertati politice si administrative.

Autonomia. Imediat dupa prabusirea fascismului, in 1943, ca urmare a activitatii sustinute a celor care credeau cu tarie in recistigarea libertatilor pentru oamenii din Val d'Aosta, ca urmare a luptei pentru libertate si drepturile geografice, economice si lingvistice, care fusesera anterior recunoscute de statul italian, s-a redactat un Statut Special definitiv, la 26 februarie 1948. Acesta a fost adoptat de catre Adunarea Constituanta a Republicii Italiene, conform Constitutiei Republicii, articolul 6, care stipuleaza: "Republica protejeaza minoritatile lingvistice prin dispozitii speciale". Prin urmare, Val d'Aosta se bucura simultan atit de autonomie legislativa, cit si de integrare, determinata, de la caz la caz, pe baza legilor statului. In unele domenii, puterea legislativa are intiietate in fata competentei regionale. Un comitet coordonator exercita controlul statului asupra activitatii din regiune. Este necesar acordul statului pentru unele dispozitii privind existenta legilor administrative (de exemplu, aplicarea legii bilingvismului in toate scolile si adaptarea programelor scolare la situatia locala, art. 39 si 40).

Organele guvernamentale ale regiunii. Consiliul Vaii, constituit din 35 de consilieri alesi prin sufragiu universal, detine puterea legislativa. Presedintele Guvernului Regional care este ales de catre Consiliu, are, de asemenea, toate prerogativele unui prefect. Guvernul Regional, format din 8 asesori numiti de Presedinte si aprobati de Consiliul Vaii, detine puterea executiva, alaturi de Presedinte.

Recunoasterea oficiala a drepturilor lingvistice. Dreptul locuitorilor din Val d'Aosta de a folosi limba franceza si de a beneficia de educatie bilingva este recunoscut prin trei articole de baza ale Statutului Special. Primul dintre acestea, art. 38, aseaza limba franceza pe pozitii egale cu cea italiana. Actele publice pot fi scrise in oricare dintre aceste limbi, cu exceptia dispozitiilor cu valoare de lege, care trebuie scrise in italiana. Intrucit ambele limbi sint considerate oficiale, trebuie sa se aloce timp egal invatamintului in fiecare limba, la toate nivelurile, de la gradinita pina la invatamintul universitar (art. 39). Alti factori importanti pentru educatia bilingva in regiune include posibilitatea folosirii limbii franceze si in invatamintul profesional al subiectilor si, in sfirsit, dreptul de a adapta continutul, metodele si programele de invatamint ale statului la cerintele sociale, lingvistice si culturale ale regiunii. Pina acum, aceste criterii educationale au fost aplicate cu succes in gradinite si in scoli primare. Au fost, de asemenea, experimentate in ciclul gimnazial si la nivel universitar. Folosirea limbii franceze ca baza de studiu este o conditie fundamentala pentru realizarea unui activ si echilibrat bilingvism. Adaptarea programelor Statului la cerintele sociale si culturale ale regiunii a devenit o conditie la fel de necesara pentru afirmarea si intarirea identitatii lingvistice si culturale a populatiei Val d'Aostei. O recenta completare (din 1993) a Statutului Special al Val d'Aostei (art. 40), adoptata de catre Parlamentul Republicii, permite predarea limbii germane in gradinitele, scolile primare si gimnaziale din cadrul comunitatilor vorbitoare de germana din Upper Lys Valle. Prin urmare, in aceste scoli, invatamintul este trilingv: in italiana, in franceza si in germana. Din 1993, invatamintul e, de asemenea, multilingv in toate scolile gimnaziale din regiune (elevi intre 12-14 ani), unde se preda si engleza, pe linga franceza si italiana. Personalul didactic este angajat pe criterii regionale, iar procesul de recrutare este competitional, incluzind un test de cunoastere perfecta a limbii franceze. Testele de bacalaureat pot fi date atit in italiana, cit si in franceza; acest drept e recunoscut de catre Curtea Constitutionala. Prin urmare, Statutul Special al Val d'Aostei asigura folosirea limbii franceze pe picior de egalitate cu cea italiana. Intrucit si pentru alte situatii constitutionale statul italian dispune de un regim bazat pe recunoasterea comunitatilor lingvistice si pe posibilitatea folosirii a doua limbi in arealul vietii publice, in Val d'Aosta administratia regionala sau oricare alt cetatean poate alege sa foloseasca una sau cealalta limba (decizia Curtii Constitutionale Italiene nr. 156 din 11 decembrie 1969). Aceasta este o situatie de bilingvism complet.

Pax Lingvis, un proiect european Ca urmare a unei bogate si complexe experiente a educatiei bilingve si multilingve, comunitatea Val d'Aosta simte o nevoie mare sa-si compare experienta educationala cu rezultatele obtinute in acelasi domeniu de catre alte comunitati si tari bilingve si multilingve din Europa. In acest scop, in aprilie 1993, la cererea asociatiei internationale "Le Monde Bilingue", Consiliul Regional al Val d'Aostei a adoptat o lege regionala privind demararea unui program purtind titlul semnificativ "Pax Lingvis". Acesta este deschis colaborarii tuturor europenilor (institutii de cercetare nationale, regionale sau locale, politice si administrative, politicieni, oameni de stiinta, profesori etc.) interesati de problemele educatiei multilingve. Scopul programului este acela de a promova schimbul de experienta, de a defini si implementa proiecte de cercetare si studii, precum si de a dezvolta o strinsa colaborare, necesara in raspindirea si implementarea multilingvismului. Toate acestea fac parte dintr-o strategie concreta de educatie, de intelegere, cooperare si solidaritate intre popoare si indivizi.

O regiune multilingva. Spiritul intra-montan al Val d'Aostei, precum si frecventele contacte dintre aceasta vale si tarile invecinate au favorizat formarea caracterului sau etnic si lingvistic. De-a lungul secolelor, populatia vaii a avut intotdeauna contacte directe cu francezii, elvetienii si piemontezii si, deoarece valea face parte din zona vorbitoare de limba franceza, populatia acesteia foloseste un dialect franco-provensal. Este vorba despre un dialect provans care are caracteristici fonetice si structurale apropiate de ambele grupuri dialectale. Pina in secolul trecut, dialectul franco-provensal era raspindit in Alpii de Vest (Franta, Elvetia si regiunea piemonteza a Italiei)- astazi, in Val d'Aosta, mai mult de 70 000 de persoane vorbesc fluent un dialect avind un vocabular si o pronuntie inconsistente. In mare parte e bazat pe cuvinte arhaice sau cu influente din vorbirea specifica in Savoia, Valais sau Piemont. In general, limbajul in valea joasa a suferit influente piemonteze, in timp ce in valea mai inalta exista multe urme lingvistice de adaptare a cuvintelor franceze. Fenomenele contemporane, precum mobilitatea geografica si sociala, imigrarea masiva si raspindirea mass mediei nu au prea subminat obiceiurile lingvistice, adinc inradacinate in familiile din Val d'Aosta. Dialectul continua sa fie punctul central in jurul caruia se invirte identitatea populatiei si sentimentul de apartenenta. Trebuie mentionat faptul ca persoanele vorbitoare de dialect sint mai mult concentrate in munti. Cu toate acestea, sint vorbitori de dialect si chiar de piemonteza atit in Aosta, cit si in cimpie. Comerciantii din regiunea Piemont au introdus dialectul lor in valea centrala, in special intre Pont-St. Martin si Aosta.

Dialectul germanic. In valea de jos, la poalele Muntelui Rosa, trei comune din valea Lys formeaza o insula germanica, in care se vorbeste dialectul "walser", o minoritate lingvistica in sinul unei alte minoritati. Este vorba de citeva comune locuite de o colonie de etnie si limba germana, ce numara aproximativ 1000 de persoane. Originea acestei colonii dateaza din sec. XVIII-lea, cind unii dintre acesti colonisti au traversat regiunea muntoasa inalta Valais si au ciborit coasta italiana a Muntelui Rosa pina in Val d'Aosta, in timp ce altii s-au dispersat in Alpii vestici ;I Centrali, de la Monte Rosa la Triol. Cauzele venirii lor in valea Gressoney nu s]nt prea clare. Ajunsi in aceasta regiune, au gasit probabil nelocuite vaile respective si s-au stabilit pur si simplu aici. In orice caz, in valea Ayas, singurele urme germanice se regasesc in denumirea unor localitati, in timp ce in valea Lys influenta germanica este vie si pregnanta. Idiomul alemanic, sau "Tisch", este folosit de grupul "Walserisch" originar din Valais si este diferit de la un sat la altul. El a reusit sa-si pastreze traditiile si folclorul, precum si influentele din arhitectura germana, datorita Elvetiei si Tirolului.

Limba franceza: perspectiva istorica. Incepind cu perioada galo-romana, locuitorii regiunii au vorbit limba latina vulgara, din care a derivat limba romanica. In sec. al VI-lea, Val d'Aosta a fost inclusa in regatul Franc al Burgundiei, fapt care a sporit influenta lingvistica a variantei nordice a vechii limbi galice. In sec. al IX-lea, franco-provensala, un amestec de franceza veche si provensala, s-a afirmat, si apoi a ajuns in contact cu dialectul "oil" care s-a raspindit in paralel cu cresterea expansiunii dinastiei capetiene, in sec. XII. Franciana a devenit dominanta si, intinzindu-se peste Alpi, a pastruns in statul Savoia si, in consecinta, si in regiunea vasala, Val d'Aosta. Actele oficiale erau intotdeauna redactate in latina, pe cind franceza se raspindea in rindul nobililor si trubadurilor. Un rol deosebit in promovarea limbii franceze l-au avut clericii, in vreme ce populatia vorbea in dialect. In sec. XIV, locuitorii Val d'Aostei au inceput sa invete imnuri religioase in limba franceza, pe care le alternau cu cintece traditionale in latina. In anul 1561, oficialitatile franceze au inlocuit latina din toate actele publice (prin Edictul lui Emmanuel-Philibert, duce de Savoia, care urma Ordonantei instituite de Francisc I., din 1539). Bilingvismul franceza-dialect franco-provensal a dainuit in Val d'Aosta pina in sec XIX. Odata cu unificarea italiana din 1861, incercarile de "italienizare" au fost legate de pretentiile lingvistice care aveau sa se transforme in pretentii politice si administrative dupa Primul Razboi Mondial. Locuitorii au acceptat impunerea limbii italiene, dar au cerut protejarea traditiilor lor si dreptul de folosire a limbii materne - franceza. In 1897, limba franceza a disparut din tribunale, si, dupa numeroase schimbari succesive, restrictii si interdictii, ea aproape ca a disparut si din invatamint. Momentul de cotitura a survenit in 1884, odata cu crearea primei scoli bilingve. Acest pas s-a bazat pe decizia prefectului, care a hotarit ca planificarile scolilor primare ar trebui impartite in doua parti egale, destinate atit studiului in limba franceza, cit si celui in limba italiana. Regimul fascist a interzis folosirea limbii franceze, la inceputul sec. XX, si a incercat sa promoveze imigrarea in vale a vorbitorilor de limba italiana, precum si emigrarea vorbitorilor de franceza in afara Val d'Aostei. Centralizarea politica si administrativa a condus la o incercare de asimilare a minoritatilor lingvistice, in diverse domenii: toponimiile franceze, limba autoritatii ecleziastice, toate nivelele de invatamint, ziare, reviste si epitafuri pe monumentele funerare. Oricum, in ciuda acestor lupte, a italienizarii fortate, a conflictelor culturale si sociale si a tot felul de alte atacuri, folosirea limbii franceze a continuat in toate domeniile: scoli, biserici, in viata publica, in cea citidiana. Limba franceza s-a raspindit in teritoriu; aproape toata lumea, cu exceptia citorva emigranti, cunoaste si vorbeste fluent franceza. Aproape toti locuitorii Val d'Aostei considera folosirea limbii franceze ca fiind o mostenire de traditie si istorie si o situatie extrem de norocoasa, intrucit aceasta permite nu doar un contact usor cu vechile neamuri - francezii si elvetienii - dar ea va constitui si un important atu pentru a se putea trai in Europa, in viitor, ca si pentru promovarea integrarii cetatenilor "non-EU", vorbitori de limba franceza. Trebuie mentionat, de asemenea, faptul ca Regiunea Autonoma este sensibila la nevoia de deschidere a Vaii catre relatiile internationale, motiv pentru care aceasta participa la initiative precum "Communaute de travail des Alpes Occidentales" si Comitetul regiunilor Europei,

Folosirea limbii italiene. Limba italiana a fost vorbita de toti locuitorii din Val d'Aosta timp de 60 de ani, ca urmare a industrializarii regiunii, a imigrarii masive a muncitorilor si a aducerii de oficiali ai statului din regiunile unde se vorbea italiana. Un alt factor de raspindire a limbii italiene este cresterea numarului de casatorii mixte. In aceasta situatie, membrul italian al familiei isi pastreaza deseori limba materna, dar ii este simplu sa invete franco-provensala si franceza vorbita de partenerul de viata. Daca familia contine si vorbitori virstnici de franceza, acest fapt promoveaza bilingvismul, si citeodata, chiar trilingvismul la copii. Preotii oficiaza in mod curent serviciul divin in biserici atit in italiana, cit si in franceza, mai ales in unele sate, pe cind cea mai mare parte a imnurilor se cinta in franceza. Locuitorii din Gressoney, cu vechi traditii catolice, inca de la stabilirea lor in Val d'Aosta, dinainte de Reforma, asista intotdeauna la messa in limba germana, conform traditiei din Vale, care a dainuit pina la inceputul sec. XX.

a)      Modelul catalan[3]

Catalonia este o entitate teritoriala care se bucura de autoguvernare din 1979. Constitutia Spaniei o defineste drept una din "nationalitatile' "natiunii' spaniole. Totusi, noi, catalanii. socotim indeobste Catalonia drept o natiune din cadrul statului spaniol. Triunghiul catalan este situat in coltul nord-estic al Peninsulei Iberice si cuprinde o parte considerabila a Muntilor Pirinei si a granitei dintre Spania si

Franta. Suprafata Cataloniei (32.000 km²) este comparabila cu cea a Belgiei, iar populatia ei se ridica la 6.000.000 de locuitori.

Catalanii nu au o origine etnica comuna intrucit teritoriul catalan este coridorul care leaga peninsula de continentul european, o circumstanta geografica care a favorizat migratia si amestecul populatiilor. Ultimul mare val de imigrare a avut loc in perioada franchista, iar cea mai importanta urmare a acestuia este ca numarul catalanilor vorbitori de spaniola a crescut simtitor - el reprezentind astazi un procent de 45%. Catalonia nu dispune de resurse naturale semnificative, dar are, in schimb, o lunga traditie comerciala si industriala. incepind cu secolul trecut, Catalonia a devenit "uzina Spaniei' si este si astazi una din cele mai bogate regiuni ale tarii. Catalonia reprezinta 6% din teritoriul, 16% din populatia, 20% din PIB-ul, 24% din productia industriala si 30% din comertul exterior al Spaniei. Statul spaniol realizeaza intre 23% si 24% din venitul sau in Catalonia. Daca ne plasam in contextul Uniunii Europene, PIB-ul pe cap de locuitor al Cataloniei se situeaza in vecinatatea mediei Uniunii.

inceputurile Cataloniei dateaza din vremea Marca Hispanica a Imperiului lui Carol cel Mare. in evul mediu Catalonia a fost puterea dominanta in regatul Aragonului, rivalizind in spatiul mediteranean cu Genova si Venetia. Catalonia a fost anexata regatului spaniol intr-o perioada de slabiciune si de nesiguranta, situatia ei fiind de aceea dintru inceput una marginala. In plus, pozitia ei de regiune de frontiera a sortit-o unui control si unei supravegheri foarte stricte din partea statului spaniol. Catalonia si-a pierdut traditia seculara a autoguvernarii in 1714, dupa razboiul pentru succesiunea spaniola.

Regionalismul catalan si-a facut aparitia la sfirsitul secolului trecut, generat fiind pe de o parte de procesul inegal de modernizare a Spaniei, de neincrederea si de politica falimentara a guvernelor de la Madrid, iar pe de alta parte, de curentele nationaliste si romantice ale epocii. Cele mai semnificative elemente ale identitatii nationale catalane sint limba catalana si constientizarea faptului ca regiunea constituie cea mai dezvoltata si mai europeana parte a Spaniei. Limba catalana apartine, asemeni romanei, familiei de limbi romanice. Spre deosebire de alte limbi minoritare, catalana este limba unei foarte bogate literaturi scrise. Faptul ca ea este vorbita de elitele regiunii ii confera catalanei si prestigiu social.

Obiectivul regionalistilor era obtinerea autoguvernarii, precum si a unui cuvint de spus in guvernul central in vederea modernizarii restului Spaniei. La Madrid insa aceste revendicari erau interpretate ca o intentie fie de secesiune, fie de cistigare a dominatiei asupra intregii Spanii. in realitate, separatismul era sustinut numai de grupuri marginale, intrucit dependenta de piata spaniola a moderat constant revendicarile nationaliste. Aspiratiile regionaliste au fost realizate in 1931, cind Republica Spaniola a acordat Cataloniei o larga autonomie regionala. Toate acestea au fost insa pierdute dupa victoria generalului Franco in razboiul civil din 1936-1939.in timpul regimului franchist (1939-75), Catalonia a fost supusa unei opresiuni Pe de alta parte, autonomia a putut fi consolidata mai ales in urma politicii de integrare adoptate de fortele politice catalane cu privire la problema cruciala, a imigratiei. Prin conceperea unei definitii mai largi a natiunii catalane, Catalonia a putut dezamorsa amenintarea pe care prezenta masiva a imigrantilor o reprezenta la adresa coeziunii sale interne. Potrivit acestei noi definitii, pe criterii non-etnice, este catalan oricine traieste si munceste in Catalonia.

Modelul lingvistic catalan urmeaza liniile directoare ale Constitutiei Spaniei din 1978 cu privire la diferitele limbi vorbite in Spania: spaniola, catalana, eureska (limba basca) si gahciana, in rezumat, Constitutia prevede:

. limba oficiala a statului este limba spaniola;

. toti cetatenii spanioli au obligatia de a cunoaste si dreptul de a folosi spaniola;

. celelalte limbi vorbite in Spania pot fi considerate limbi oficiale in regiunile autonome respective.

Constitutia Spaniei recunoaste pluralismul lingvistic al Spaniei, dar intr-un mod inechitabil. La nivelul statului, caracterul oficial este rezervat uneia singure dintre cele patru limbi, si anume spaniolei. in ce priveste drepturile lingvistice ale individului, Constitutia recunoaste in totalitate drepturile cetatenilor spanioli vorbitori de spaniola. Ceilalti se pot adresa administratiei, iar aceasta, la rindu-i, li se poate adresa in limba pentru care ei au optat, doar la nivel local si regional.

Bazele modelului lingvistic catalan au fost puse de Statutul de Autonomie din 1979. Acesta defineste catalana ca limba Cataloniei si statueaza caracterul ei co-oficial (alaturi de spaniola). El stabileste, de asemenea, obligatia conducerii regionale de a garanta folosirea curenta si oficiala a ambelor limbi, precum si de a crea conditiile pentru realizarea unei depline egalitati intre cele doua.

Legea cu privire la limba oficiala, promulgata in 1983 de catre parlamentul catalan, declara catalana drept limba guvernarii si a administratiei locale si regionale. In ce priveste educatia, legea precizeaza ca obiectivul ei este cunoasterea ambelor limbi, dar, in acelasi timp, ea mai prevede ca limba de predare este catalana. Legea recunoaste totodata dreptul elevilor de a fi instruiti in ciclul primar in propria limba. Politica noastra lingvistica are ca tinta principala promovarea cunoasterii si folosirii limbii catalane ca pe o compensare a efectelor nocive pe care le-a avut asupra catalanei persecutia din perioada de dictatura.

Aceasta politica, de "normalizare lingvistica', a fost sustinuta cu ajutorul a doua argumente majore. In primul rind, cunoasterea generala a catalanei este necesara pentru a garanta individului dreptul deplin de a trai m Catalonia, iar in al doilea rind, este important ca imigrantii si copiii lor sa aiba posibilitatea de a invata catalana pentru a le fi astfel facilitata integrarea in societatea catalana. Principalul instrument al politicii lingvistice a fost mass-media, supravegheata in acest sens de guvernul regional si de sistemul educational.

Una din metodele pedagogice care vizeaza sa le asigure copiilor vorbitori de spaniola conditiile pentru stapinirea in egala masura a catalanei si a spaniolei este asa-numita "imersiune lingvistica' - o metoda practicata si in Quebec, Finlanda si Tara Galilor. "Imersiunea lingvistica' consta, in cazul nostim, in predarea exclusiv in limba catalana in primele etape ale procesului educational. Aceasta metoda, aplicata cu acordul parintilor, impune o evaluare pozitiva a limbii materne a copilului - asa cum se cuvine unei metode plurilingve de instruire.

Politica lingvistica da prioritate persuasiunii si convingerii mai degraba decit impunerii cu forta, de unde putem deduce ca politica a fost flexibila, treptata si creativa. Recuperarea limbii catalane este in momentul de fata un fapt practic ireversibil: 93,8% din populatie intelege catalana, 68% o vorbeste, iar 40% o poate folosi in scris. Generatiile tinere sint intr-o proportie covirsitoare bilingve.

Modelul lingvistic catalan corespunde in mare masura modelului pe care lingvistii il numesc in mod uzual "persorial'. Pe de alta parte, modelul contine anumite elemente de teritorialitate, printre care se numara prevalenta catalanei in administratie si educatie.

In plus, autoritatile catalane se ingrijesc pentru ca drepturile lingvistice ale individului sa nu ,,incalce dreptul colectiv al comunitatii lingvistice catalane la propria limba'. Elementele teritoriale raspund, desigur, dorintei de a garanta supravietuirea catalanei si de a echilibra bilingvismul din Catalonia.

Modelul lingvistic catalan se caracterizeaza prin aceea ca a reusit sa compa-tibilizeze uzajul public al catalanei cu respectul pentru limba imigrantilor. La inceput, modelul actual a fost impus prin forta imprejurarilor: statutul oficial al spaniolei m toata Spania, numarul mare de vorbitori de spaniola, si teama ca toti acestia se vor opune revenirii la limba catalana. Consolidarea modelului, pe de alta parte, are loc bucurindu-se de interesul tuturor partilor. De fapt, din motive de mobilitate si integrare sociala, vorbitorii de spaniola sint tot mai interesati sa invete catalana. Acum ca limba noastra nu mai este amenintata, noi, vorbitorii de catalana, am inceput sa apreciem, la rindul nostru, tot mai mult utilitatea spaniolei in afaceri si in relatiile cu restul Spaniei, cu America Latina si cu cei 15 milioane de turisti care ne viziteaza tara in fiecare an. Este cert ca consolidarea acestui model este in interesul Spaniei in general ca si al Cataloniei, deoarece "pacea limbilor' contribuie la buna imagine internationala a ambelor, si prin aceasta la progresul lor material.

Marea importanta pe care o prezinta Catalonia pentru Spania este deopotriva o tragedie si un avantaj. Patima excesiva pe care o trezeste "Frumoasa' care este Catalonia in "Ursul din munti' a condus in trecut la situatii sufocante. Asupra Cataloniei s-a abatut atunci napasta, insa Spania - lipsita de energiile si fortele creative ale locomotivei sale - a trecut prin greutati inca si mai grave.

Dimpotriva, in contextul oferit de democratie si pace, dependenta pe care o resimte Spania fata de Catalonia constituie o extraordinara sursa de putere pentru cele mai diverse strategii de descentralizare. Acum ca Spania este un stat democratic, se poate prevedea ca pe meterezele "fortaretei de pe virfuri' se va intelege

in cele din urma ca politica dusa de faraonii luminati sau de regii mesopotamieni fata de Fenicia ar trebui aplicata si in cazul Cataloniei, si ca ar trebui sa ni se dea puterea si libertatea de miscare de care avem nevoie pentru a contribui, cu loialitate si mult mai eficient, la progresul general al Spaniei.

Daca, in cele din urma toate acestea ar fi intelese, Catalonia nu numai ca isi va fi asigurat supravietuirea, ci totodata isi va fi "civilizat adversarul' - lucru despre care Benedetto Croce credea ca este nici mai mult nici mai putin decit insasi arta fundamentala a politicii.

d) Minoritati nationale in Belgia[4]

Belgia este un regat. Statutul sau constitutional este democratie parlamentara, monarhie constitutionala, stat federal. Populatia Belgiei este de 9.880.000. Principalele minoritati: flamanzi, valoni, germani, 'noi minoritati' (aproximativ 7 procente din populatie - italieni, spanioli, marocani, turci, africani); Limbi vorbite: flamanda/olandeza (57 procente), franceza (42 procente), germana (1 procent). Belgienii sunt catolici.

Belgia a devenit un stat independent in 1830 dupa o revolutie incununata cu succes impotriva regelui danez, care fusese din 1815 suveranul Regatului unit al Tarilor de Jos. Dupa cum stateau lucrurile de secole, populatia din sudul Belgiei (regiunea valona) vorbea dialecte ale limbii franceze, in timp ce populatia din nordul Belgiei (Flandra) vorbea dialecte ale limbii olandeze. Cu toate acestea, clasele conducatoare din Flandra vorbeau limba franceza, acesta fiind rezultatul unui indelungat proces de dezvoltare ajutat si de o politica deliberata de 'francizare', in special dupa independenta belgiana. In viata sociala, politica de francizare era revelata de faptul ca orice flamand care reusea sa urce pe scara sociala era obligat sa se 'francizeze' daca dorea sa fie primit in 'lumea buna. Un flamand care ar fi refuzat aceasta conditie, ar fi fost ostracizat. In viata oficiala, in fiecare domeniu - militar, administrativ, legal si educational - toate chestiunile care depaseau un anumit nivel erau tratate in limba franceza, inclusiv pe intreg teritoriu al Flandrei. Aceasta politica a fost in cele din urma treptat corectata. Prima lege lingvistica din 1873 a introdus olandeza in procedura penala din Flandra; o lege din 1889 prevedea ca publicarea viitoarelor acte ale parlamentului sa fie facuta in limbile franceza si olandeza. Cu toate acestea, pina in 1930, nu a existat in Belgia nici o universitate cu predare in limba olandeza. Rezultatul acestei politici a fost acela ca in jurul anului 1930 situatia lingvistica din Belgia era in linii mari cea prezentata in cele ce urmeaza. Aristocratia vorbea franceza si nu cunostea nici olandeza, nici dialectul flamand. Acelasi lucru era in general adevarat si in ceea ce priveste oamenii de conditie buna din orase, cu exceptia faptului ca ei aveau in general o cunoastere rudimentara a limbii olandeze flamande. In orase, dar mai ales la tara, exista o clasa de mijloc care vorbea in mod obisnuit dialectul flamand, dar vorbea si scria in franceza ori de cite ori voia sa dea semne de distinctie. Astfel, situatia din Flandra era aceea ca, in afara de citeva exceptii, populatia nu vorbea sau scria fluent in limba literara (olandeza) care corespundea limbii populare (flamanda). Intre 1830 si 1914 a existat o reactie din partea anumitor personalitati literare flamande, care au avut doar o influenta limitata asupra celor din clasele limitate, dar au cunoscut un sprijin mai mare din partea oamenilor de conditie mai modesta. Aceasta reactie a fost insotita de o anumita amaraciune privitoare la dispretul manifestat fata de flamanda, limba poporului. Trecerea dupa razboiul dintre 1914-1918, de la un sistem electoral cenzitar la sufragiul universal pentru barbati in 1920, a adus dupa sine o schimbare, cu implicatii de lunga durata, a climatului social. A avut loc o revolta lingvistica a poporului flamand impotriva clasei conducatoare, care a luat forma sentimentului national flamand, uneori violent antibelgian. Totusi, reforma electorala a fost conditia necesara si, in cele din urma suficienta, pentru cistigarea egalitatii cu limba franceza. In parlamentul precedent, nereformat, nu a fost tinut nici un discurs in limba olandeza pina in 1899, adica timp de peste 50 de ani de la infiintarea sa. Chiar si asa, a fost nevoie de inca 40 de ani inainte ca intregul efect al vorbirii limbii olandeze de catre majoritate sa se faca resimtit.

Legile lingvistice din anii ' 30. In jurul anului 1930 politicienii belgieni erau de acord ca exista nevoia unei reforme lingvistice de perspectiva. A fost aprobat si pus in practica un intreg corp de legi destinat sa puna pe picior de egalitate cele doua limbi, franceza si olandeza. Pentru ca introducerea unui sistem bilingv de ambele parti ale frontierei lingvistice nu a fost acceptata, principiul egalitatii a fost pus in practica prin introducerea in Flandra a unui sistem unilingv bazat pe limba olandeza si a unilingvismului francez in regiunea valona. O lege din 1932 asupra folosirii limbilor in invatamintul primar si secundar prevedea ca in Flandra, ca si in regiunea valona, limba folosita in invatamintul oficial trebuie sa fie cea a regiunii respective. Invatamintul primar urma sa beneficieze de subsidii si de recunoasterea diplomei, tot numai daca se desfasura in limba regiunii respective. Ca urmare a acestora, flamanzii au dobindit o noua elita care a ramas flamanda chiar si atunci cind a ocupat pozitii sociale inalte. Cu toate acestea, procesul de francizare a continuat de-a lungul frontierei lingvistice, in Bruxelles si in comunitatile flamande din suburbiile sale. Din cauza predominantei sociale a limbii franceze (si, in cazul comunitatilor din suburbiile Bruxellesului, a migratiei unor locuitori francezi ai orasului catre acele suburbii), francizarea i-a afectat nu numai pe flamanzi care s-au ridicat pe scara sociala ci si pe cei din paturile inferioare ale clasei mijlocii si chiar pe cei facind parte din clasa muncitoare. Legislatia din 1932 a permis comunitatilor de la frontiera lingvistica sa faca reajustari educationale si administrative pe baza unor recensaminte care urmau sa aiba loc din zece in zece ani si care cuprindeau si intrebari asupra limbii. Rezultatul recensamintului din 1947 a aratat cit de mult a evoluat francizarea. Cum efectul reajustarilor se manifesta aproape intr-o singura directie - in favoarea comunitatii de limba franceza - flamanzii au pretins respectarea integritatii teritoriului lor, ca un corolar al existentei sentimentului national flamand. Recensamintul din 1947 a avut drept rezultat un conflict important intre cele doua comunitati lingvistice: valonii i-au acuzat pe flamanzi de imperialism geografic.

Legile lingvistice din anii ' 60 In loc de a mai organiza un nou recensamint asupra limbii in 1960, marea majoritate a politicienilor belgieni a cazut de acord sa fixeze frontiera lingvistica odata pentru totdeauna. O lege din 8 noiembrie 1962 a stabilit frontiera lingvistica pe baza raportului 'Centrului Harmel', infiintat in 1948 pentru a studia problemele comunitatilor lingvistice. O lege promulgata in 30 iulie 1963 stipula inca o data ca invatamintul oficial se va desfasura in limba regiunii si ca invatamintul particular, pentru a primi subventii si a-i fi recunoscute diplomele, trebuie sa se desfasoare in aceeasi limba. Legea din 2 august 1963 trateaza pozitia anumitor comunitati flamande din suburbiile Bruxellesului, ingaduind unele exceptii in invatamintul primar in favoarea locuitorilor de limba franceza din acele comunitati.

Reforma constitutionala din anii '70. In 1970, structura statului belgian a cunoscut schimbari importante printr-o reforma constitutionala care introducea 'autonomia culturala' comunitatilor sale de limba franceza si olandeza. Flamanzii si valonii devenisera din ce in ce mai constienti de propria lor identitate si isi percepeau in mod diferit interesele. Reforma constitutionala din 1970 prevedea: a) impartirea tuturor membrilor parlamentului national in grupuri de limba franceza si olandeza, pentru ca ei sa isi exercite in problemele culturale autoritatea legislativa asupra cetatenilor apartinind respectivei comunitati ca membri a doua consilii electorale diferite (noul articol 32 bis din Constitutie): b) impartirea Belgiei in patru teritorii lingvistice. Cele unilingve: olandez, francez si german si teritoriul bilingv Bruxelles (noul articol 3 bis din Constitutie). Nu este posibila nici o schimbare a frontierelor celor patru teritorii lingvistice altfel decit printr-o lege adoptata de cite o majoritate a fiecarui grup lingvistic, in conditiile in care la vot participa cite o majoritate a fiecarui grup, insumind cel putin doua treimi din numarul total al membrilor parlamentului; c) impartirea Belgiei in trei regiuni: regiunea Flamanda, regiunea Valona si regiunea Bruxelles (articolul 107 quarter din Constitutie); compozitia si competenta organelor regionale urmind sa fie determinate prin legi adoptate de majoritati special calificate; d) instituirea unei proceduri 'semnal de alarma' prin care, de fiecare data cind doua treimi din membrii unui grup lingvistic din parlament declara ca prevederile unei legi aflate in discutie pot pune in pericol relatiile dintre comunitati, se va face apel la Consiliul de Ministri; e) paritatea ministrilor de limba franceza si olandeza, cu exceptia primului ministru (noul articol 86 bis din Constitutie).

Reforma constitutionala din anii '80. O nevoie persistenta pentru o mai mare autonomie a condus la o alta revizuire a Constitutiei in 1980, care a pus in practica cea mai profunda reforma institutionala din istoria Belgiei. De atunci incoace exista la nivel federal trei comunitati (de limba flamanda, franceza si germana) si trei regiuni (Flamanda, Valona si Bruxelles). Subiectii comunitatilor sint determinati prin ratione personae, iar subiectii regiunilor prin ratione loci. In timp ce Flandra cuprinde atit comunitatea flamanda, cit si regiunea flamanda, Valonia consta doar din regiunea valona, suprapunindu-se in mare masura cu ratione loci a comunitatii franceze, dar fiind distincta de ratione materiae. In asteptarea unei solutii mai clare pentru regiunea Bruxelles-capitala, executivul regiunii Bruxelles opereaza in cadrul guvernului national. Regiunea administrativa Bruxelles-capitala este compusa din orasul Bruxelles si din alte 18 municipalitati inconjuratoare. La inceput, regiunea Bruxelles-capitala nu a avut propriul sau corp legislativ. In masura in care sint implicate probleme 'comunale', normele comunitatii de limba olandeza se aplica institutiilor de limba olandeza, normele comunitatii de limba franceza - institutiilor de limba franceza, iar legile nationale se aplica institutiilor care apartin ambelor comunitati si persoanelor de pe teritoriul regiunii Bruxelles-capitala. Legile nationale se aplica problemelor regionale. Pentru acele probleme care sint localizate pe teritoriul regiunii Bruxelles-capitala, este responsabil un comitet ministerial format dintr-un ministru si doi secretari de stat apartinind cabinetului. Ei actioneaza prin consens; in absenta consensului problema este diferita plenului cabinetului.

Comunitatea flamanda si regiunea flamanda au cite un executiv si legislativ comun, care functioneaza in comunitate ca puteri regionale, independent de guvernul si legislativul national. Regiunea valona si comunitatea franceza au fiecare cite un executiv si legislativ distincte, de asemenea independente de guvernul national si avind competente in problemele regionale, respectiv comunitare. Puterile comunitatii se preocupa de asa-numitele 'probleme legate de persoane' si include problemele sociale, de sanatate si asigurari sociale, alaturi de problemele culturale. Puterile regionale se intind de la protectia mediului, planificarea sistemului de sanatate, a asigurarii cu locuinte si caile navigabile interne pina la politica regionala, politica energetica, problema locurilor de munca si cercetarea stiintifica. Ramine intrebarea daca planul legilor nationale si cel al decretelor regionale si comunale este o decizie corecta, sau daca un transfer de autoritate mai cuprinzator catre regiuni nu ar trebui sa fie insotit de acceptarea principiului prioritatii normelor nationale in conditii stricte. Sistemul prezent asigura doar aplanarea conflictelor de jurisdictie de catre o noua Curte de Arbitraj, care a inceput sa lucreze in 1985 si care este compusa din sase vorbitori ai limbii olandeze si sase - de limba franceza, jumatate dintre ei fiind avocati iar cealalta jumatate fosti politicieni. Ea este investita cu puterea de a revizui din punct de vedere juridic legile pe baza puterii care ii este conferita de Constitutie si de drepturile fundamentale aparate de aceasta. Distribuirea resurselor financiare catre comunitati si regiuni este punctul slab al reformei. Unitatile administrative componente primesc prelevari de la bugetul national si au numai o putere limitata de a stabili impozite proprii. Cu toate acestea, se simte in general ca, pentru a fi stare sa-si puna in practica propriile politici in propriile domenii de jurisdictie, comunitatile si regiunile ar trebui sa aiba propriile lor resurse financiare si sa poarte intreaga responsabilitate financiara a politicii lor. In 1980, reforma statului nu a fost satisfacatoare deoarece a fost omisa o solutie definitiva pentru regiunea Bruxelles. Problemele specifice Bruxelles-ului privesc delimitarea teritoriului sau si protectia minoritatilor flamande.

Regiunea Bruxelles-capitala si-a primit propriul ei corp legislativ si executiv, avind aceleasi competente ca si omoloagele lor flamande si valone, doar prin amendamentele constitutionale din 1988. Paritatea dintre membrii de limba olandeza si cei de limba franceza ai executivului, cu exceptia presedintelui, este garantata. Executivul actioneaza prin consens. In regiunea Bruxelles, care apartine atit comunitatii franceze, cit si celei flamande, legile comunitatii franceze si ale celei flamande se aplica institutiilor apartinind comunitatii respective. Legislatia comunitara permite delegarea exercitiului puterilor ei in regiunea Bruxelles catre comunitati flamande sau franceze. Aceste comisii sint compuse din membrii respectivi ai legislativului flamand sau francez din regiunea Bruxelles. Ei pot legifera intr-o sesiune comuna asupra 'institutiilor bi-comunitare' (acele institutii din Bruxelles care nu apartin nici comunitatii franceze, nici celei flamande).

e) Radacinile multilingvismului elvetian[5]

Elvetia este adesea citata si data exemplu ca o poveste de succes pentru modul in care ea abordeaza diversitatea lingvistica si culturala. In pofida unei populatii mici de peste 7 milioane, Elvetia are 4 limbi nationale oficiale: 1) germana (declarata drept 'limba principala' de comunicare, fie sub forma standard, fie sub forma de dialect, de catre 63,6 % din totalul populatiei); 2) franceza ( de catre 19, 2 %); 3) italiana (de catre 7,6 %) si romansa (Romanche) ( de catre 0, 6 %), potrivit rezultatelor recensamintului federal din 1990. Mai mult, 9 % din populatie afirma ca pentru ei nici o limba nationala nu este ca atare 'principala' ceea ce reprezinta un procentaj foarte inalt sub aspect international. Situatia lingvistica actuala din Elvetia poate fi explicata si prin factorul istoric care sta la baza atit a aspectelor a partilor tari, cit si a celor slabe, ale cvadrilingvismului elvetian.

Daca e sa simplificam la maximum sapte secole de istorie (adica incepind cu 1291, an care este considerat drept 'inceputul' istoriei elvetiene cind s-au aliat trei comunitati mici din vaile alpine), cresterea Elvetiei pina la actualele hotare poate fi definita ca una lenta. Celor trei comunitati mici li s-au alaturat alte cantoane ale caror scop major era de a rezista poftelor hraparete ale imperialismului statelor vecine, in special ale Austriei, si consecutiv ale Burgundiei, Savoy-ului si Frantei. Elvetia a fost considerata oficial de altii drept o tara iubitoare de pace si exemplu de natiuni mici (cantoanele) care sint gata de orice sacrificii pentru a-si apara libertatea si independenta. Bineinteles, aceasta este o reprezentare prea trandafirie: certurile intre cantoane erau un loc comun, lupta acerba pentru putere, iar unele cantoane adesea aduceau mai mult a vasali pina a fi primiti ca membri cu drepturi depline ai Confederatiei. Si totusi, aceasta a fost temelia a ceea ce poate fi numit mitul elvetian in sensul sacralizarii unor elemente alese din istorie si incluse intr-o reprezentare globala a originilor nationale. Crearea si succesul acestui mit pot fi explicate in mare parte prin imprejurari istorice.

Elvetia a aparut ca stat 'modern' dupa sfirsitul razboaielor lui napoleon. Hotarele ei actuale au fost recunoscute la Congresul din 1815 de la Viena si prima ei constitutie cu adevarat moderna dateaza din 1848. Cu toate acestea, in prima parte a secolului 20, o tara ca Elvetia era privita ca un lucru straniu si suspect. Mai intii de toate, era singura republica situata in mijlocul unor monarhii agresive si reactionare. Deja atunci ea era o tara multilingva intr-o perioada cind statul national unitar se considera ca cea mai performanta si legitima forma a puterii politice. In acele timpuri, o corespondenta clara de 'unu la unu' intre stat si natiune pe de o parte, intre natiune si limba, pe de alta parte, era considerata a fi in firea lucrurilor. De aceea, Elvetia trebuia sa-si legitimeze existenta, inclusiv caracteristicile ei neobisnuite cum erau multilingvismul; pina aici mitul national a fost dezvoltat intr-un mod mai mult sau mai putin constient. In practica aceasta insemna ca presupusul cvadrilingvism destabilizator al tarii urma sa se transforme intr-un avantaj si o carcateristica pretioasa si utila. Ceea ce era privit atunci ca un lucru fatal ce ar duce iminent la dezastru s-a dovedit a fi (si chiar proclamat) esenta natiunii elvetiene: Willensnation (natiunea vointei), natiunea care s-a definit in mod precis prin diversitatea ei lingvistica si a capatat sensul propriei identitati nationale, exprimindu-si sufletul prin diversitate si nu in pofida ei.

De asemenea, anumite consideratii de politica interna au intrat in joc. In 1848, un scurt razboi civil intre cantoanele rurale (si in mare lor majoritare catolice) pe de o parte, si cantoanele urbane (si in mare parte protestante), pe de alta parte, a fost cistigat destul de repede de cei din urma. Pentru a risipi temerile partii biruite pe viitor, s-a facut un pas extrem de important: s-a acceptat in mod explicit si oficial diversitatea lingvistica si culturala a tarii. Astfel, in Constitutia din 1848 trei limbi sint mentionate drept nationale si absolut egale: germana, italiana si franceza.

Crearea mitului elvetian national a fost o operatiune de un mare succes social-psihologic, pentru ca originile mitului au fost, in linii generale, nu numai pur si simplu acceptate, ci chiar date uitarii. Atunci cind nimeni ni-si bate capul in legatura cu un mit oarecare inseamna ca acesta a avut succes. Cu anii, alte caracteristici nobile s-au adaugat mitului national: ordinea, munca asidua si de calitate, curatenia, precizia si umanismul simbolizat prin Crucea Rosie etc. Toate acestea au oferit o baza foarte importanta pentru niste aranjamente institutionale neobisnuite. Atasamentul cetatenilor fata de autoreprezentarea Elvetiei drept tara multilingua si-a gasit confirmarea in martie 1996 cind cu o majoritatea coplesitoare de voturi s-a acceptat schimbarea art. 116 a Constitutiei federale, schimbare ce-i permite guvernului federal sa-si sporeasca sprijinul pentru limbile si culturile romansa si italiana, si sa se antreneze in masuri al caror scop este imbunatatirea contactelor si comunicarii dintre diferite grupuri etnice. Citeva elemente au facut sarcina de edificare a mitului si mentinerea ei mai usoare. Trei din ele vor fi mentionate mai departe. In primul rind, portiunea vorbitoare de franceza a Elvetiei nu a fost niciodata, in orice segment al istoriei sale, (cu exceptia citorva ani de guvernare a lui Napoleon plus anexare partiala) parte a Frantei; elvetienii vorbitori de limba franceza (sau romanzii - les romands - elvetieni care nu trebuie confundati cu grupul roman) nu sint in nici intr-un fel descendenti sau verisori ai francezilor; acest lucru merita se refera in special la grupurile Quebecois care au niste legaturi istorice cu Franta absolut diferite. In mod asemanator, portiunea vorbitoare de germana a Elvetiei niciodata nu a fost parte Germaniei (a carei unificare a avut loc numai 1871), iar portiunea vorbitoare de italiana a Elvetiei nu a fost nici ea niciodata parte a Italiei. In consecinta, orice aluzii la tendinte centrifuge pot fi respinse ca absurde din start. In al doilea rind, hotarele lingvistice nu corespund hotarelor politice dintre cantoane. Trei cantoane sint bilingve (franceza si germana), iar unul este trilingv (germana, romansa si italiana). In al treilea rind si aceasta la fel in contrast cu unele cazuri de tari multilingve - hotarele lingvistice nu corespund, in linii generale, hotarelor religioase; de exemplu, si partea vorbitoare de franceza, si cea de germana, a Elvetiei, sint impartite in mod egal intre cantoane protestante si catolice din punct de vedere istoric.

Doar numai cantonul Ticino vorbitor de italiana este aproape in intregime catolic, dar chiar zonele foarte mici unde se vorbeste romansa, unde locuiesc peste 40 000 de mii de cetateni, cuprind comunitati de o religie sau alta destul de omogene.

Din cele mentionate mai sus reiese clar ca radacinile modului elvetian de 'abordare' a diversitatii lingvistice si culturale sint diferite de cele din alte tari multilingve, chiar din lumea occidentala.

Aranjamentul institutional prin care este abordata diversitatea lingvistica reflecta in mod oficial si mentine caracteristici geolingvistice specifice. Una din ele - hotarele lingvistice - a fost deja mentionata. Aceasta constituie un aspect cheie a situatiei din Elvetia. Existenta unor asemenea hotare bine delimitate care separa regiunile lingvistice corespunzatoare inseamna ca, in afara de un numar neinsemnat de municipalitati, nu exista nici un fel de bilingvism oficial la nivel local. Elvetia poate fi cuadrilingva, dar ca atare orice punct al teritoriului ei poate fi privit ca monolingv. In consecinta, a trai in Elvetia inseamna a 'trai' completamente in limbile germana (limba literara, dialectul elvetian-german, nu importa), franceza sau italiana. Cazul regiunilor mai mici unde se vorbeste romansa - un fel de insulite lingvistice aproape in intregime inconjurate de regiuni vorbitoare de germana - este mai putin clar si hotarul lor lingvistic este mai putin 'delimitat'. Aici prezenta si vizibilitatea limbii germane si dialectului elvetian-german este foarte puternica inclusiv in inima traditionalului 'teritoriu romans'. Cele trei regiuni distincte din punct de vedere lingvistic nu au acelasi grad de omogenitate; in special, peste 20 % din populatia din regiunea vorbitoare de limba franceza - care este mai diversa din punct de vedere lingvistic - afirma ca limba lor de baza nu este franceza. Cu toate acestea, in orice regiunea lingvistica exista o limba desemnata drept oficiala. Acest lucru reflecta interactiunea celor trei principii institutionale care reprezinta pilonii abordarii diversitatii (ori guvernarea diversitatii) in Elvetia. Principiile respective sint urmatoarele: teritorialitatea lingvistica, libertatea lingvistica si complementaritatea.

Teritorialitatea este definita ca principiu constitutional nescris conchis de catre Tribunalul federal (Curtea Suprema) din art. 116 al Constitutiei Federale. El stipuleaza ca in limitele hotarelor lor, cantoanele, au dreptul sa mentina si asigure omogenitatea teritoriului       lor lingvistic. Cu alte cuvinte, stabilitatea hotarelor lingvistice este consfintita in jurisdictia federala. O consecinta directa a prevederii respective este faptul ca, de exemplu, nu exista drepturi pentru invatamintul in limba franceza in partea vorbitoare de germana a Elvetiei si invers. Bineinteles, cantoanele sint libere sa mearga la compromis si sa fie tolerante. Anume in acest sens ele procedeaza de cele mai multe ori. Dar acolo de fapt cetatenii nu au dreptul la invamint intr-o alta limba decit cea oficiala.

Principiul libertatii lingvistice este, de asemenea, recunoscut drept unul constitutional nescris. Mai mult, el este recunoscut de catre Tribunalul Federal in calitate de drept fundamental in sensul ca el este necesar pentru exercitarea altor drepturi fundamentale cum este, de pilda, dreptul la libertatea expresiei. Libertatea lingvistica presupune drepturi care permit cetateanului sa foloseasca orice limba in sfera lui/ei privata care include si limba de afaceri sau comert. In unele cazuri foarte rare cantoanelor li s-a recunoscut competenta de a restringe acest drept, dar in general ele nu recurg la asa ceva.

Cel de al treilea pilon al aranjamentului elvetian este principiul complementaritatii. Trebuie sa ne aducem aminte ca suveranitatea Elvetiei se bazeaza pe cantoane care deleaga anumite competente Confederatiei. Atit timp cit o competenta nu este acordata in mod explicit guvernului federal prin Constitutie, ea ramine la latitudinea cantoanelor. Drept exemplu pot servi invatamintul (desi anumite aspecte ale invatamintului superior sint reglementate la nivel federal) si politica lingvistica. Bineinteles, o consecinta directa este faptul ca nu exista nici o politica lingvistica la nivel federal contrar la ceea ce observam ca se intimpla in Canada ale carei autoritati federale se implica in permanenta in politicile si chestiunile legate de limba. O alta consecinta importanta este faptul ca daca o competenta anumita urmeaza a fi exercitata de catre cantoane, atunci actele administrative emise pe baza acestei competente vor fi formulate in limba oficiala a cantonului respectiv. In cantoanele bilingve autoritatile folosesc, de regula, o limba sau cealalta (dar nu pe ambele) pentru prestarea locala a serviciilor (cum ar fi invatamintul), in conformitate cu hotarul lingvistic. In cazul cantonului trilingv Grischun/Graubunden/Grigioni, alegerea limbii oficiale a fost pusa in sarcina autoritatilor comunale, iar politica lingvistica este definita la nivelul celei mai mici unitati politice.

Pe linga principiul de complementaritate Elvetia mai aplica un sistem special numit federalismul executarii. Potrivit acestui sistem cantoanele trebuie sa indeplineasca anumite obligatii ce tin de guvernul federal. Aceasta se refera, de obicei, la indatoriri ce presupun contactul direct cu publicul local. De exemplu, colectarea impozitelor federale este administrata de catre autoritatile cantoanelor. Pe scurt, sistemul elvetian este foarte teritorial (cu toate ca actualmente se resimte o tendinta spre o aplicare mai 'diferentiata' a teritorialitatii) si totodata foarte localizat.