Ce este controlul social, forme si stiluri de manifestare

Ce este controlul social, forme si stiluri de manifestare

În fiecare societate, exista “o schema a vietii colective” : fiecare individ stie cum sa se comporte în anumite situatii, stie ce asteapta ceilalti de la el si la ce reactii se poate astepta el de la ceilalti în urma actiunilor sale. Atunci când apar comportamente neasteptate atipice, care nu se încadreaza în modelele recunoscute si acceptate social, ele vor fi sanctionate. Sanctiunile reprezinta unul din elementele controlului social. În sensul sau cel mai general, controlul social reprezinta ansamblul mijloacelor si mecanismelor socio-culturale care reglementeaza, orienteaza, modifica sau influenteaza comportamentele indivizilor în societati, în vederea conformarii lor la sistemul valoric-normativ si mentinerii echilibrului societatii ca sistem.

Am putea spune ca, initial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca raspunsuri la interogatiile filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convietuirii oamenilor, a desfasurarii vietii sociale în conditiile în care oamenii au atitudini egoiste unii fata de altii, sunt, asa cum sustinea Hobbes : “Homo, homini, lupus”. Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiza a moralitatii ca actiune “ a societatii în interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indica constrângerea exercitata de institutii (mai ales de stat), ca factori de control social.

G.H. Mead abordeaza tema controlului social, explicând procesul interiorizarii normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin constientizarea asteptarilor pe care altii le au fata de tine.

S. Freud construieste supraeul ca autoritate sociala interiorizata, care functioneaza ca si constiinta. Iata, deci, ca teoriile despre controlul social au aparut înainte ca notiunea de control social sa fie inventata si uilizata în sociologie.

Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului XX de catre Scoala americana a “jurisprudentei sociologice” (E. A. Ross, R. Pound,  L. Brandeis, O.W. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea îsi asigura – prin diferite mijloace – functionalitatea si stabilitatea. În conceptia lui E.A. Ross ¹ ordinea sociala nu este niciodata spontana sau instinctiva, fiind asigurata atât ca efect al presiunilor psihologice directe, al sugestiilor si actiunilor de stimulare de catre diverse forte sociale, cât si ca actiune dirijata a institutiilor cu rol de reglare a comportamentelor. În opina lui Ross, legea reprezinta cel mai specializat si cel mai perfect mecanism de control în societate, este fundamentul ordinii sociale.

Reprezentantii scolii “jurisprudentei sociologice” au inclus în controlul social nu numai mijloacele si regulile indisolubil legate de sanctionarea comportamentelor indezirabile, ci si pe cele care stimuleaza, promoveaza conduitele dezirabile social, respectiv : obiceiurile, moravurile, uzantele, educatia, arta, etica etc. Acest fapt l-a determinat pe J. Carbonnier sa considere ca acest concept este “o forma mai îndulcita a constrângerii sociale”.²

În acelasi context, Szczepanski ³ sublinia faptul ca fiecare grup, colectivitate, societate dezvolta o serie de masuri, sugestii, modalitati de convingere, sisteme de persuasiune si presiune, interdictii, constrângeri, sanctiuni (ajungând pâna la constrângerea fizica), sisteme si modalitati de manifestare a recunostintei, acordare de premii, distinctii prin care conduc comportamentul indivizilor si grupului spre modele acceptate de valori si de actionare spre realizarea conformismului membrilor. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului social. Sociologul polonez, mai sus amintit, a sesizat ca nu toate comportamentele si actiunile indivizilor sunt supuse în aceeasi masura controlului social. Fiecare om detine o anumita sfera particulara, are dreptul la o anumita zona “privata”, care limiteaza controlul social, care poate fi mai mare sau mai mica, în functie de : a) tipul de societate (autoritara sau democrata, traditionalista sau moderna etc.), b) coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât controlul social ese mai puternic), c) caracterul institutiilor din care individizii fac parte (într-o organizatie paramilitara, controlul social este extrem), d) pozitia indivizilor în grup (în comparatie cu un om de rând, de exemplu, presedintele tarii este supus la un control social mult mai mare).

Faptele necesare, indispensabile desfasurarii vietii colective, sunt mult mai controlate decât faptele care nu au decât o importanta individuala. Astfel, societatea este mult mai interesata de modul în care un director de scoala coordoneaza activitatile educative, decât de modul în care el îsi petrece sfârsitul de saptamâna. Cu cât o actiune se refera mai mult la viata grupului, cu cât ea constituie o amenintare a grupului ca întreg cu atât mai mare va fi represiunea asupra ei. De altfel, rostul controlului social, asa cum opineaza J. Cazeneuve⁴, este “sa orienteze comportamentul membrilor societatii într-un sens conform cu mentinerea acestei societati”. El include în sistemul controlului social ansamblul proceselor de socializare si îndeosebi al presiunilor pe care le sufera fiecare om din partea altor membri ai societatii.

Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner⁵, “reglarea comportamentelor membrilor societatii are loc în cea mai mare masura, prin intermediul asa numitor “folkways” (cutume sau traditii populare) si “mores” (moravuri)”. Principala conditie a vietii sociale – subliniaza autorul citat – este adaptarea omului la mediu, adaptare ce da nastere la diverse grupuri de solidaritate, unite prin credinte, convingeri si moravuri comune. În calitatea pe care o au “folkways” contribuie la solidaritatea sociala, au un caracter reglativ si imperativ pentru comportamente. Ele reprezinta pentru grupul social cam ceea ce reprezinta deprinderile pentru individi. Atât “folkways” cât si “mores” constituie mijloace informale de control social ce se perpetueaza de la o generatie la alta prin intermediul socializarii.

R.E. Park si E. W. Burgess, în lucrarea “Inroduction to the Science of Sociology” (1921) distingeau existenta a trei modalitati sau forme de exercitare a controlului social în societate :

- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea individului spontana, la comportamentul unei multimi sub presiunea ei) ;

- opinia publica (ce joaca rolul de autoritate sociala neinstitutionalizata) ;

- institutiile si reglementarile juridice (care functioneaza ca autoritati imperative institutionalizate) .

Conform teoriei functionalist-structuraliste (T. Parsons),  regulile sociale indica individului normele sociale permise de societate pentru diferite situatii, dupa care îsi orienteaza activitatea si alege din alternativele posibile pe aceea pe care o considera cea mai buna. Parsons accentueaza asupra ideii ca supunerea fata de norme nu se datoreaza unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural, firesc, datorat internalizarii valorilor sociale.

Interpretarile pe care sociologii le dau astazi controlului social pot fi grupate în doua mari categorii : a) interpretari restrictive, care pun accentul pe caracterul institutionalizat si coercitiv al controlului social si b) interpretari normative, care trateaza controlul social sistemic, ca ansamblu de actiuni umane îndreptate catre “definirea deviantei si stimularea reactiilor sociale în prevenirea si respingerea ei “⁶

Allan V. Horowitz ⁷ remarca faptul ca în functie de diferite norme utilizate de catre diferitele subculturi, definitiile deviantei nu implica în mod obligatoriu consensul normativ. Homosexualitatea, de pilda, sustine sociologul american, poate fi, pe rând, considerata ca indiciu alimoralitatii, al bolii sau al unui stil libertin de viata. Variatele stiluri si forme de control social sunt încorporate în relatii sociale concrete si corespund contextelor sociale în care opereaza (Horowitz).

În opinia lui Sorin M. Radulescu, principalele criterii de clasificare a formelor de control social sunt :

a)           dupa instantele din care emana, controlul social exercitat de institutii cu caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie etc.), de diferite grupuri sociale(familie , scoala , grupuri de vecinatate, asociatii, organizatii etc.) sau de catre anumiti indivizi ce au o anumita autoritate în grup (capul familiei, preotul, seful ierarhic etc.) ;

b)           dupa modul în care este exercitat controlul social, este organizat formal, realizat de institutii specializate si spontan (informal), realizat prin traditii, obiceiuri, prin opinia publica etc. ;

c)            dupa directia actiunii exercitate, controlul social poate fi direct (explicit), îmbracând forma aprobarilor, amenintarilor, sanctiunilor etc. si indirect (implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul propagandei sau publictatii etc.;

d)           dupa mijloacele utilizate : controlul social stimulativ (pozitiv), efectuat prin intermediul aprobarilor, recompenselor, indicatiilor, sugestiilor etc. si controlul social coercitiv (negativ) prin tabuu-ri, sanctiuni punitive, interdictii etc.;

e)           dupa mecanismele de reglare normativa la care apeleaza, controlul social are caracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.), caracter social propriu-zis (institutii sau organisme cu caracter statal, juridic, politic, adminstrativ etc.) si cultural (obiceiuri, moravuri, conventii, traditii etc.)

f)            dupa metodele (tipurile de sanctiuni) adoptate în rapot cu conduitele deviante, putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator (plata unor daune), conciliator (negocieri, întelegeri mutuale) si terapeutic (resocializare).

Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sanctiuni adoptate în raport cu comportamentul durabil), Horowitz ⁸ prefigureaza existenta mai multor “stiluri” de control social : penal, al carui obiectiv principal consta în a “produce durere sau alte consecinte neplacute celor care au comis acte blamabile” ; compensator, care implica obligarea violatorilor normei de a compensa victimele pentru  prejudiciile si daunele suferite (accentul cade pe reinstaurarea starii normale perturbata de actul deviant) ; conciliator, care faciliteaza descoperirea unor solutii prin negocierea mutuala între partile implicate, fara antrenarea sanctiunilor coercitive ; terapeutice, care are ca principal obiectiv modificarea personalitatii indivizilor devianti prin manipularea unor sisteme simbolice ce-si propun sa-i readuca la “normalitate”. Conform acestui ultim stil, individizii sunt tratati ca victime ale unei boli, care nu poate fi controlata de ei însisi, motiv pentru care sunt supusidiagnosticului si tratamentului medical.