Cibernetica si stiintele sociale

Cibernetica si stiintele sociale

Cibernetica este stiinta generala a organismelor sau sistemelor independente de natura fizica a elementelor care le constituie. Ea se plaseaza alaturi de matematica si de filosofie, pastrand ca obiect de studiu organismele.

Cibernetica studiaza ceea ce este comun organismelor si sistemelor constituite din parti sau elemente interconectate. Stiintele sociale studiaza sistemele, nu elementele componente, de aceea reprezinta unul dintre domeniile cele mai importante de aplicare a ciberneticii. Aceasta cerceteaza diferenta dintre proprietatile intregului si suma partilor. (Functionarea unui grup social nu este logic reductibila la suma proprietatilor indivizilor care il constituie, facand loc stiintei grupurilor ca atare.)

Cibernetica este strans legata de teoria informatiei, plecand de la remarca, fundamentala, ca un mesaj este un organism constituit din elemente asamblate dupa anumite reguli, codul. Cantitatea de informatie a mesajului da complexitatea sistemului. Stiintele umaniste, stiintele grupurilor umane (sociologie, economie etc.), sunt guvernate de aceasta stiinta generala a organismelor, adica de cibernetica.

Prima sarcina pe care au avut-o ciberneticienii a fost de constientizare a generalitatii conceptului de organism, prin punerea in forma canonica a varietatii sistemelor ce trebuiau studiate: grupuri umane, secvente de acte normative legate intre ele prin reguli logice, grupuri umane (structuri ierarhice), sisteme productive (intreprinderi), sisteme economice (schimb de bunuri intre grupuri nominative, natiuni, firme etc.). Utilizarea schemelor, organigramelor, graficelor etc., a stimulat calitatea de stiinta generala a ciberneticii prin utilizarea schematizarii ca modalitate de cunoastere.

Schematizarea unui sistem existent presupune studiul si enuntarea proprietatilor generale ale elementelor.

Principala metoda a ciberneticii se bazeaza pe conceptul de simulare sau de model, precum si pe ideea ca o schema reprezentativa poate fi comuna mai multor tipuri fizice de organisme distincte. Astfel, organigrama, flow chart-a interactiunilor intre partile unui program de calculator, poate fi facuta similar cu organigrama unui sistem economic. Spunem ca programul este un model care simuleaza sistemul economic.

In aceste conditii, si cu un anumit numar de ipoteze restrictive, putem considera ca evolutia ulterioara a marimilor caracteristice modelului va fi asemanatoare evolutiei sistemului real. Termenul de model este preluat de cibernetica intr-o acceptiune putin diferita de aceea pe care o adopta teoreticianul economiei matematice, care se multumeste sa numeasca model sistemul de ecuatii care guverneaza o asemenea schema.

Metoda modelelor este una din primele aplicatii ale ciberneticii la studiul sistemelor economice; ea isi are sursa in lucrarile lui Walras, Keynes, Tustin etc. Metoda analogica este o alta metoda frecvent utilizata in cibernetica; insasi cibernetica a fost construita de Wiener plecand de la analogia stabilita intre un sistem complex biologic (creierul) si un sistem electronic construit de om.

Una din aplicatiile fundamentale ale ciberneticii in stiintele sociale este teoria societatii ca sistem; la originea acesteia sta sociometria lui Moreno (vezi Who shall survive, 1933, traducere in lb.franc. Fondements de la sociomtrie, 1954). El a construit primele grafice de legatura intre fiintele umane ce constituie un grup. Fiinta umana este analizata in raport cu proprietatile functionale cele mai simple, numite atom social; el reprezinta o cutie neagra ce poseda un numar de proprietati ce reunesc marimi de intrare (primirea mesajelor) si marimi de iesire (emiterea de mesaje). Conform acestei metode, atomul social va fi identificat prin: a) numele mesajului (sau numarul sau), b) natura mesajelor si cantitatea statistica pe care o primeste la intrare, c) indicarea originii mesajelor, d) cantitatea si natura mesajelor pe care le emite la iesire, e) destinatia mesajelor, f) functia sociala. Aceasta analiza functionala a fiintei umane, o data efectuata, este reprezentata printr-un grafic simplu (un cerc care primeste si trimite sageti cu grosimi proportionale intensitatii relatiilor constituite). Se studiaza apoi tipurile de structuri posibile prin asamblarea de 1, 2, n tipuri de atomi in molecule sociale. Acesta este chiar obiectul sociometriei.

Moreno a studiat doar relatiile de comunicare intre indivizi, socio-ciberneticianul distinge varietatea acestora prin generalizarea succesiva a activitatilor fiintei sociale. El distinge planurile de activitate care dau nastere unor structuri distincte pe care el le studiaza:

a)        planul functional, determinat de munca efectuata de individ in grupul social;

b)        planul emotional, care corespunde activitatii de alegere spontana a individului, in afara rolului sau strict economic;

c)        planul ierarhic, definit prin potentialul de decizie sau de transmitere de ordin: cine da ordinele si cui.

Socio-cibernetica se dezvolta pe aceste baze, definind mai intai, molecule sociale simple, cum sunt:

a)retelele in lant (A comunica cu B, care comunica cu C etc.);

b)   sistemele centrate in care comunicatiile difuzeaza, plecand de la un individ primar L (leader);

c)sistemele ierarhice, constituite din nivele ierarhice mai mult sau mai putin departate de o sursa de comunicatii cu exteriorul.

Cand numarul de atomi sociali (cutii negre) prezenti in grupa studiata este mare, indivizii nu mai sunt usor de izolat, graficul sau sociograma este imposibil de trasat si se recurge la alte metode, cum ar fi sociomatricea relatiilor intre indivizi. Considerand, in locul indivizilor, grupe mai complicate, posesoare ale unei identitati ce poate fi observata (firma, intreprindere, trib, natiune) si daca nu mai studiem comunicatiile, ci cantitatile de marfuri schimbate, regasim matricea lui Leontief, cunoscuta in contabilitate, care reprezinta instrumentul de baza al ciberneticii economice.

Teoria cibernetica a intreprinderii se bazeaza pe conceptul de feed-back. O intreprindere este, din punct de vedere sociometric, un sistem piramidal (ierarhic) de directori, de sefi, de sub-sefi, de maistri, de muncitori etc., constituind straturi de relatii in care mesajele sunt transmise de la centru (din varf) la periferie (la baza). La fiecare nivel se constituie o inteligibilitate globala, o perceptie a mesajelor primite de la stratul precedent, dar este evident ca, in acest lant de transmisie liniara, cu cat ne departam de sursa, cu atat sansele de eroare, de interpretare gresita sau de distorsiune a mesajelor sunt mai mari. Pentru a remedia aceasta situatie, organizarea moderna aplica principiul feed-back: ea pune in valoare, prin intermediul unui sistem de constiinta (a carui ancheta de opinie furnizeaza un exemplu la scara mare) imaginea mesajelor primite la acest nivel si retrimite aceasta imagine (Sollwert) la etajul sau la etajele superioare, pentru a o compara cu ceea ce a fost in realitate emis (Istwert), si pentru a dimensiona semnalul de abatere (eroare) care va servi la corectarea sau la conditionarea ulterioara a rezultatului. Procedeul feed-back este adesea complex; relatie de la un etaj la altul, relatie intre mai multe etaje, relatii referitoare la o anumita caracteristica a mesajelor, a produselor sau a marimilor schimbate etc.

Intreprinderea cibernetica este compusa dintr-un flux de informatii si un sistem de trimiteri sau de corectii/corectari, care ii asigura acesteia stabilitatea, daca au intensitatea corespunzatoare si sunt corect determinate. Studiul naturii fizice si psihologice a acestor trimiteri este sarcina inginerilor din organizare. Organismul cibernetic constituit poate, la limita, sa devina ultrastabil, adica in intregime independent de erorile de transmisie sau chiar de continutul mesajelor care ii parvin si sa fie exclusiv determinat de valoarea fixata a priori a parametrilor starii sale interne. Este cazul ultrastabilitatii. Se realizeaza pe calculator modele ale fenomenelor ce sunt organizate in grupe din ce in ce mai complexe (echipe de lucru, intreprinderi, piete, societati urbane, natiuni).

In fine, o mare parte din aplicatiile ciberneticii la stiintele sociale se bazeaza pe faptul ca fiinta umana este inserata intr-o retea complexa de legaturi, de munca (locuri de munca partial automatizate si procese de decizie), de flux de mesaje (cultura si canale culturale). Aplicarea teoriei grupurilor economice la datele culturale permite identificarea si anticiparea unei politici culturale.

Existenta unei proprietati de complexitate inerenta unui aranjament sau unui grup de obiecte este resimtita de majoritatea indivizilor intr-un mod confuz. Teoria sistemelor generale (cibernetica) cauta sa ordoneze sistemele independent de marimea geometrica a elementelor care le compun: complexitatea unei centrale telefonice este mai mare decat aceea a unui ceasornic.

Complexitatea apare ca o dimensiune universala a sistemelor, care nu depinde de numarul elementelor care le compun, nici de densitatea lor, adica de numarul mediu pe un spatiu dat (densitate liniara, superficiala sau de volum).

Un studiu psiho-matematic mai aprofundat al acestei notiuni (Von Neumann, Moles, von Ashby) arata ca un ansamblu organizat de elemente (organisme) este direct legat de ceea ce numim originalitatea configuratiei topologice. Este vorba de cantitatea de informatie H, adica de continutul mesajului extras din realitatea observata: planurile, organigramele, schemele sunt reprezentari inteligibile ale unui sistem; ele conserva un parametru a carui marime este egala cu cea a sistemului real.

Aceasta remarca ne permite sa dam o definitie complexitatii C, egala cu continutul de informatie H al unui grup de N elemente care apartin la n categorii sau tipuri asamblate intr-un sistem inter-relational, conform algoritmului clasic al lui Shanonn:

P_i este probabilitatea elementului i in fluxul de mesaje care ii parvin observatorului de la mediul inconjurator; complexitatea C masurata in biti este numarul de intrebari binare puse in mod adecvat care ar defini relatiile elementelor fara ambiguitate.

Numeroase organisme sunt caracterizate prin legaturile care exista intre elementele lor si imprevizibilitatea tipurilor de legatura. Procedeele matematice permit, plecand de la o retea de conexiuni, transformarea retelei intr-o alta retea in care conexiunile inlocuiesc elemente, si reciproc (teorema lui Thevenin). Complexitatea celei de-a doua retele va fi egala cu complexitatea primei retele.

Complexitatea unui sistem sau a unui organism apare, deci, ca o dimensiune universala a acestuia, independenta de natura fizica a elementelor sale (definitia ciberneticii). Aceasta dimensiune creste odata cu numarul N de elemente care il constituie, dar si cu probabilitatea unui element oarecare j, legata de probabilitatea altui element i, intr-un proces de explorare.

Un numar de teoreme confera valoare practica acestui tip de definitie.

Complexitatea unui organism este perceputa de un receptor, ca o functie a unui ansamblu de sperante prestabilite de imprejurari/cazuri, ce variaza natural dupa cultura indivizilor (probabilitate subiectiva) sau intr-un sistem larg, dupa frecventa relativa (probabilitate obiectiva). Ea apare ca o dimensiune psihologica majora a perceptiei si ca un factor latent la perceptiei estetice (Noll).

Un sistem este cu atat mai inteligibil, cu cat fiinta umana poate sa proiecteze asupra acestuia, sau sa distinga, mai multe forme (Gestalt). Aceasta inseamna ca exista cu atat mai multa inteligibilitate, cu cat previzibilitatea este mai mare. Previzibilitatea este notiunea pe care teoria informatiei o exprima prin redundanta.

Redundanta este, deci, o masura a inteligibilitatii unui organism mai mult sau mai putin complex. Inteligibilitatea organismului este functie de redundanta sa. Asigurarea functiilor organismului la un grad de securitate dat este dependenta de redundanta, adica de multimea legaturilor transversale de relatii previzibile intre elemente, numita teoria sistemelor de redundanta structurala. Aceasta este legata de numarul de constrangeri sau de regimuri de cod care guverneaza selectia sau ordonarea elementelor.

Exista o limita a capacitatii operatorului de a prelua mesajele ce depasesc o anumita densitate. Peste aceasta limita, schema organismului apare operatorului ca un ansamblu dezordonat de elemente pe care el renunta sa proiecteze forme, adica pe care el nu-l intelege.

Se evidentiaza astfel rolul complexitatii care apare ca o dimensiune specifica a universului organismelor; astfel mesajul este redus la notiunea de organism sau de sistem.

Notiunea de complexitate aduce in universul organismelor un progres comparabil cu cel pe care-l ofera in universul mesajelor, conceptul de informatie masurabila. Complexitatea se defineste ca o functie de probabilitati de distributie si se aplica de fiecare data cand intr-un organism, un asemenea ansamblu de probabilitati poate fi definit. Exemplele ce se pot oferi sunt functie de tipurile de atitudini (set of expectation).

Notiunea de complexitate se aplica la definirea constructiva a sistemului. Un sistem, un organism, o masina, un agregat, o organizatie umana sau materiala sunt exemplele tipice ale punerii in legatura a elementelor ce pot fi recunoscute, definite intrinsec prin numele lor, si legate intre ele dupa anumite reguli de constrangere (legile organizarii, regulile codului, regulile de structura a sistemului). Putem, deci, vorbi de o complexitate structurala C₂ de asamblare a elementelor, daca cel putin probabilitatea de aparitie a fiecaruia din aceste elemente este ea insasi cunoscuta ca stabila si poate fi inserata intr-un repertoar. Vom vorbi de complexitatea unei masini de scris, a unui calculator, a unei rachete, a unei centrale telefonice, a unui motor de automobil, a unui sector de oras, a unui birou. Complexitatea structurala este o marime legata de un organism, in masura in care putem sa descriem in mod obiectiv elementele sale si in masura in care frecventa lor de caz/imprejurare in organism este reprezentativa printr-un ansamblu mai vast (teorema ergodica).

Un sistem, un organism, o secventa de actiuni, o tactica, un mod de comportare pot, de asemenea, sa fie considerate un ansamblu de functiuni pe care acestea sunt capabile sa le indeplineasca si pentru care industria a imaginat caietul de sarcini: sistemul este facut pentru. Cand o dactilografa se serveste de masina sa de scris, ea efectueaza un anumit numar de actiuni elementare pe care le putem inventaria si studia izolat: analiza a ceea ce numim posturi de lucru corespunde acestei atitudini. Cateva din aceste actiuni sunt frecvente, altele sunt rare si pot fi trecute intr-un repertoriu de elemente functionale de probabilitate cunoscuta, intr-o functionare normala a organismului. Adaptarea organismului la aceasta sarcina este guvernata de faptul ca exista o limita a capacitatii operatorului uman de a prinde un mesaj mai mult sau mai putin complex. Definim la organism complexitatea functionala determinata de entropia actiunilor pe care acesta le poate indeplini sau permite. Definim, in concluzie, doua dimensiuni ale organismelor reale:

complexitatea structurala;

complexitatea functionala.

Figura 2

Stabilim astfel o harta a lumii organismelor, in care fiecare dintre acestea are specimene bine cunoscute, ca masinile de scris, telefonul, receptorul de televiziune, storcatorul automat de legume etc., care sunt reprezentate prin puncte pe o diagrama a carei abscisa este complexitatea structurala si ordonata este complexitatea functionala. Dezvoltarea civilizatiei noastre conduce la cresterea complexitatii totale (adica la departarea de sistemul de coordonate), dar cu tendinta proportionalitatii complexitatii structurale si functionale.

O aplicatie importanta a acestui tip de analiza este studierea nevoilor in raporturile lor cu piata. In societatea de consum, omul care are un anumit numar de nevoi mai mult, sau mai putin diversificate este confruntat cu un anumit numar de obiecte, de servicii sau de produse care ii sunt oferite de piata. Doua dimensiuni sunt caracteristice si definesc acest proces:

i) Complexitatea statistica a elementelor etalarii, asortarea multiplicitatii tipurilor de produse care sunt propuse omului de societate. O vom numi complexitatea de asortare Ca in masura in care stim sa masuram frecventele tipurilor de produse propuse de piata.

De altfel, in viata normala a cetateanului dintr-o civilizatie data, exista o anumita constanta statistica a necesitatilor sale, care este functie de cultura, de civilizatie, de evolutia istorica. Aceste necesitati pot fi repertoriate si se manifesta cu frecvente diferite.

ii) Complexitatea necesitatilor, C_n.

O civilizatie sau un subansamblu oarecare al acesteia, va putea fi reprezentat printr-un punct pe o diagrama bidimensionala. Variabilele sunt:

a)   complexitatea asortimentului C_a (ceea ce societatea propune individului pe o piata de tip ideal);

b)   complexitatea necesitatilor C_n (ceea ce individul mediu cere societatii).

Figura 3

Distanta la originea sistemului de coordonate reprezinta productivitatea civilizatiei respective; diagonala diagramei este norma unei civilizatii integrate, in care asortimentul este adecvat nevoilor. Distanta intre sub-grupele unei civilizatii date si punctul mediu caracterizeaza diversitatea distributiilor, care se adauga notiunilor clasice de cantitati disponibile, pret si care aduc un aport numeric statistic factorilor de diversitate, pana acum ignorati de economie sau de organizator, aport care este esential perceptiei sociale actuale.

1.2.3 Semnificatia ciberneticii

Pentru a caracteriza aparitia tehnologiei informatiei, Norbert Wiener a vorbit despre a doua revolutie industriala. Aplicarea la scara mare a resurselor oferite prin tratarea stiintifica a informatiei aduce, intr-adevar, modificari importante in viata sociala si deschide noi perspective.

Performantele acestor masini trezesc, la o anumita categorie de indivizi o neliniste surda. Ajungem sa ne intrebam daca omul nu va sfarsi prin a deveni, in intregime, dependent de masinile sale. Aceasta teama a fost deja formulata la modul cel mai explicit in secolul trecut de catre Samuel Butler, in romanul cu titlul De cealalta parte a muntilor.

Dar este mai mult decat atat: cibernetica studiaza actiunea umana si gandirea. Daca automatele pot sa imite actiunile umane cu o mai mare eficacitate chiar, in anumite cazuri, decat actiunile insesi, nu se cuvine oare sa concluzionam ca actiunile umane, in definitiv, se reduc la operatii de acelasi tip cu operatiile despre care automatele ne dau exemplificari concrete? Exista, poate, in actiune, un aspect intuitiv, conform caruia aceasta se auto-cuprinde si cuprinde in ea realitatea la care se aplica, precum si un aspect operativ, care corespunde momentului eficacitatii. Lectia ciberneticii este aceea ca aspectul intuitiv poate fi, in mod progresiv eliminat in beneficiul unui singur aspect operativ. Cu cat masinile vor inlocui actiunea umana, cu atat aceasta va fi obligata sa se redefineasca in functie de masini. Omul va trebui sa se adapteze masinii sau sa piara, asa cum mai demult, el trebuia sa se adapteze naturii sau sa piara. In alta ordine de idei, dupa cum masinile calculatoare par sa imite operatiile gandirii, ajungem sa ne intrebam in ce consta specificitatea acesteia.

Totusi, cibernetica nu conduce, deloc, la o asimilare a omului cu masina; ea determina reorganizarea campului de actiune. Datorita sistemelor cibernetice, care-si perfectioneaza sisteme interne de reglare, omul isi integreaza actiunea proprie intr-o totalitate mai complexa; el devine, astfel, capabil sa-si ajusteze comportamentul intr-un mod mai fin conform unor situatii mai complicate. Aparitia ciberneticii are, deci, ca semnificatie cresterea controlului exercitat de om, asupra propriului sau comportament. In acest sens, cibernetica se refera la exigentele vietii libere.

Sistemele complexe si diversificate care permit transportul cvasi-instantaneu al unor mari cantitati de informatie de la un punct la altul al globului, au contribuit deja la o schimbare profunda a mentalitatilor si a culturilor. Campul accesibilitatii constiintei se intinde din ce in ce mai mult si o anumita unificare este operata in continuturile de reprezentare. Dar, in acelasi timp, o distanta din ce in ce mai mare se instaleaza intre ansamblul evenimentelor si situatiilor prin care individul se poate simti afectat (prin intermediul noutatilor si al imaginilor) si domeniul in care se exercita actiunea sa reala. Poate sa rezulte fie un sentiment de neputinta si de fatalitate, fie cautarea de actiuni de tip simbolic destinate sa acopere, cel putin in mod imaginar, aceasta distanta. Noi forme de constiinta politica se schiteaza, intr-un fel de oscilatie, inca nedeterminata intre sentimentul de responsabilitate, legat de domeniul proxim al informatiei, si preocuparea pentru o conduita eficace, legata de capacitatile efective de decizie.

Utilizarea calculatoarelor permite o analiza riguroasa a problemelor cu o complexitate mare, pe care altadata le rezolvam in mod intuitiv sau pe care nici nu le puteam lua in discutie. Aceasta are consecinte semnificative in cercetarea stiintifica si in domeniul operativ.

In domeniul cercetarii, nu ne mai putem multumi cu teorii mai mult sau mai putin intuitive. Instrumentele de calcul exista, si numai calculul da rezultate in intregime controlabile. Idealul stiintific, care este cel al unei cunoasteri inter-subiective controlabile, ne impune, deci, sa recurgem la metode de investigatie care dau nastere unui tratament logic strict, ce se exprima prin calcul. Limbajul obisnuit este imprecis si ne da posibilitatea doar a cunoasterii superficiale a realitatii. El este suficient pentru necesitatile vietii curente sau pentru exprimarea afectivitatii, caci este vorba aici, de domenii in care ne putem multumi cu aproximari cu un grad mare de nedeterminare ramane tolerabila. Din momentul in care dorim sa cunoastem cu precizie, trebuie sa substituim limbajului obisnuit un limbaj care sa nu fie pur si simplu descriptiv, dar care sa aiba un caracter operatoriu: este cazul limbajelor algoritmice.

Calculatoarele deschid si noi posibilitati in domeniul actiunii. Putem elabora, acum, proiecte vaste care cer calcule precise si rapide: zborurile spatiale sunt exemple ale acestei exigente. Putem, de asemenea, sa aplicam instrumente precise si complexe de analiza si de previziune a gestiunii afacerilor. Astfel, tehnicile planificarii tind sa devina din ce in ce mai eficace. Aceasta pune o problema generala de mare anvergura. Daca societatile umane ajung sa organizeze productia de bunuri si de servicii necesare in conditii din ce in ce mai rationale, nu am putea, oare, sa avem in vedere, pentru viitor, un declin progresiv al dimensiunii politice, care ar fi inlocuit de o organizare pur tehnica? Exista un contrast frapant intre rafinamentul conceptual si rigoarea care caracterizeaza demersurile de ordin stiintific si tehnic si stilul sumar, imprecis care caracterizeaza demersurile de ordin politic. Pe de o parte, ne gasim in prezenta unui nivel ridicat de rationalitate; pe de alta parte, intalnim forme ale vietii constiente, legate in mare parte de afectivitate, cu evidente intuitive, cu vointa de putere. E adevarat ca, in ziua in care instrumentele gestiunii afacerilor publice au devenit rationale la nivel inalt, problemele puterii pun in continuare, ca si problemele de finalitate, de altfel. Va trebui intotdeauna, fara indoiala, sa luam decizii, sa operam alegeri, caci nu putem face totul in acelasi timp si aplicarea unei tehnici presupune, cel putin, alegerea anumitor criterii. Este, deci, permis sa spunem ca vor exista conflicte intre modul de elaborare a deciziei (distribuirea puterii) si criteriile de alegere, adica finalitati. Este ciudat ca, pana aici, cel putin, analiza rationala nu a putut sa ajunga decat la generalitati vagi in aceste domenii. Suntem obligati sa ne intrebam, daca exista un tip de situatie ce nu poate fi depasita, care ar marca limitele definitive ale rationalitatii, sau daca am putea spera ca aceasta neputinta va fi depasita intr-o zi si ca viata colectiva va fi, in final, in intregime rationalizata. Aceasta nu se va produce decat daca am reusi sa eliminam-ipoteza putin probabila-tot ceea ce in fiinta umana este pasiune si valoare, sau daca am reusi sa cream un instrument care sa permita controlul rational al pasiunilor si valorilor.

Dar ce este, cu adevarat, rationalitatea? Experienta ne face sa ne gandim ca un demers este rational in masura in care ii controlam toate etapele. Nu putem sa ne formam o idee a priori asupra rationalitatii; putem doar sa constatam ca ea se realizeaza in mod concret clar si eficace, in operatiile algoritmice. Am cunoscut, de-a lungul istoriei, si alte forme de rationalitate, fondate in acelasi timp pe argumentare, dar si pe chestiuni de ordin sensibil, inteligibil sau reflexiv. Trebuie, oare, sa consideram rationalitatea operatorie ca forma cea mai desavarsita a tot ceea ce ne-a aparut, pana aici, ca demers rational, sau trebuie sa admitem ca ea nu constituie decat o dimensiune particulara a rationalitatii, eminamente reprezentativa dar, in orice caz, partiala? Suntem obligati sa recunoastem ca diferitele forme de evidente ne par intrucatva descalificate in ceea ce priveste claritatea operatorie. In timp ce evidenta face apel, intotdeauna, la o reactie a subiectului constient in prezenta unei date (exterioare sau interioare) operatia se efectueaza prin ea-insasi; nu avem decat sa recunoastem, la sfarsit, rezultatul ei. Acesta este, dealtfel, motivul pentru care putem incredinta masinii realizarea acesteia. Trebuie, oare, sa ne asteptam la o intruziune progresiva a jurisdictiei elementului operatoriu in intreg domeniul uman, sau trebuie sa ne gandim ca exista regiuni ale experientei inaccesibile calculului , dar totusi susceptibile, in principiu, de a fi explorate prin forme adecvate de gandire rationala, ne-algoritmica, despre care nu cunoastem decat exprimari aproximative, dar care, in viitor, vor atinge poate un grad din ce in ce mai ridicat de rigoare? Cibernetica ne invata, in orice caz, ca nu trebuie sa ne facem o idee redusa despre calcul. Nimic, pentru moment, nu pare sa ne indice a priori ca nu vom largi posibilitatile calculului, astfel incat sa acoperim progresiv tot ceea ce ne-a aparut ca rational si fara indoiala, multe alte domenii ramase inca impenetrabile. Nu putem, deci, sa facem altceva mai, bun decat sa largim campul de aplicabilitate al algoritmilor, fara sa putem spune in prealabil care sunt eventualele limite ale acestora.

In fine, utilizarea mecanismelor de reglare si a sistemelor programate permite automatizarea unui mare numar de operatii. Rezulta, de aici, o crestere considerabila a productivitatii muncii si in acelasi timp o modificare profunda a multor operatii.

Dispunand, in viitor, de roboti puternici si diversificati, omul devine capabil sa produca mult mai mult pe unitate de timp de lucru. Aceasta crestere a productivitatii va avea doua efecte: a) cresterea bunurilor si a serviciilor produse (si deci printr-o ameliorare a nivelului de viata general, precum si printr-o modificare a modului de viata, de ex., prin distribuirea de aparate menajere, de dispozitive cu, motoare etc.); b) diminuarea progresiva a muncii (ceea ce deschide largi posibilitati educatiei si culturii).

Dar, automatizarea antreneaza disparitia anumitor sarcini si deci, in viitorul imediat, somajul pentru anumite categorii de muncitori. Ea pune, deci, probleme sociale considerabile: trebuie sa putem asigura reorientarea acelora care-si pierd locul de munca, trebuie pentru aceasta sa le oferim o formare care sa le permita adaptarea la un nou loc de munca. Exista aici, cel putin o problema pentru perioada de tranzitie in cursul careia automatizarea se instaleaza si se raspandeste. Dar, putem presupune ca, in viitor, schimbarile tehnologice vor deveni regula, ca vom cunoaste in permanenta, transformari profunde in industrie si ca va trebui sa rezolvam in mod permanent probleme de reorientare. Aceasta cere, fara indoiala, ca indivizii sa primeasca, la inceput, o formatie polivalenta care le va permite sa se reorienteze fara prea mari dificultati la momentul dorit. Pe de alta parte, crearea de utilaje automatizate necesita vaste cercetari prealabile si mari investitii, totodata. Numai intreprinderile de dimensiuni foarte mari vor fi capabile sa sustina cercetarile necesare si sa asigure investitiile indispensabile. Va rezulta de aici o accelerare a proceselor de concentrare. Va trebui, de asemenea, sa facem previziuni pe termen lung. Aici, apare, prin intermediul motivatiilor tehnologice, necesitatea de planificare. Puterea care rezulta din concentrare, pune intr-un mod cu totul nou, problema controlului colectivitatii asupra activitatii economice. Automatizarea nu numai ca antreneaza o serie de consecinte in domeniul organizarii industriale, dar ea modifica si conditiile de munca ale omului. Ea permite suprimarea sarcinilor de rutina si inlocuirea acestora cu sarcini de supraveghere si de coordonare. Corelativ, ea introduce solidaritati de un tip nou in echipele de lucru: unei solidaritati intrucatva mecanice, bazata pe o diviziune a sarcinilor parcelare, practic omogene, se substituie o solidaritate organica, bazata pe o reala complementaritate a sarcinilor si de natura, deci, sa creeze un puternic sentiment de responsabilitate colectiva. Aceasta poate sa faca sa apara noi forme de legaturi cu privire la intreprindere: un tip de munca integrat si constient trebuie sa antreneze un nivel mai inalt de participare, dar si, in mod corelativ, o modificare a continutului revendicarilor care se vor axa mai putin imediat pe salarii si mai mult pe conditiile economice generale, conditionand stabilitatea intreprinderii si modalitatile de munca. Dupa cum au avansat anumiti sociologi, automatizarea, strangand legaturile intre muncitori si intreprindere, ar trebui in mod firesc, sa conduca la forme de revendicare orientate catre co-gestiune (gestiune comuna).

Pe de alta parte, noile utilaje, in virtutea inaltei lor complexitati, vor cere un personal calificat; conditiile producerii lor va antrena o crestere a numarului de tehnicieni, precum si o diversificare a lor si a specializarii acestora. Aceasta pune, inevitabil probleme la nivelul formarii si cere o revizuire profunda a sistemului de educatie. Ajungem sa ne intrebam si daca va supravietui un anumit numar de sarcini care nu cer deloc o calificare, de asemenea daca nu va exista mereu un anumit numar de indivizi, limitati prin Q.I. lor (independent de orice influenta de mediu), carora nu va fi posibil sa li se dea un nivel ridicat de calificare tehnica si care nu ar sti, deci, sa indeplineasca decat sarcini ne-tehnice.

Q.I. = raport intre varsta mentala, masurata prin teste, si varsta reala, inmultit cu 100. Masura de eficienta intelectuala.

Dezvoltarea automatizarii risca, astfel, sa permita aparitia unei noi forme de tensiune sociala, intre o clasa de tehnicieni specializati si o clasa de ne-tehnicieni. Presupunand ca putem, datorita nivelului productiei si unei organizari adecvate, sa suprimam inegalitatile sociale, poate ca anumite inegalitati individuale vor fi ireductibile. Aceasta nu va intarzia sa aiba repercusiuni in planul puterii: este probabil ca puterea se va gasi din ce in ce mai mult in mainile celor care, datorita competentei lor tehnice, vor dispune de informatiile necesare si vor fi efectiv capabili sa controleze aparatele pe care societatea le-a oferit. In aceste conditii, cum am putea sa aparam sansele unei democratii adevarate? Dupa cum vom vedea in continuare, cibernetica pune astfel de probleme, dar chiar din acest punct de vedere, ea ne permite sa discernem dezvoltari pozitive.

Dezvoltarea masinilor cu informatie va avea, cu siguranta, consecinte profunde asupra vietii sociale si asupra culturii; am formulat, mai sus, pe aceasta tema, cateva probleme si ipoteze. Dar, pentru ca aceste consecinte raman, in mare parte, nedeterminate, se manifesta o anumita neliniste.

In romanul lui Butler, care a fost scris in epoca infloririi darwinismului, este vorba de o teorie evolutiva a masinilor, calata pe conceptiile lui Darwin referitoare la descendenta speciilor. Mai este vorba si de un razboi civil, in care lupta, intr-o tara imaginara, partizani si adversari ai masinilor. Ultimii, bazandu-se pe ideile unui savant erewhonian care apare ca un fel de Darwin al masinilor, pretind ca, in mod necesar, va veni momentul in care masinile ii vor reduce pe oameni la sclavagism, si ca singura modalitate de a evita aceasta situatie extrema consta in distrugerea masinilor. Razboiul se termina prin victoria celor care lupta impotriva masinilor (antimasinistilor) si prin distrugerea tuturor masinilor de un tip mai avansat decat masinile antice, bazate pe principiul parghiei. Sunt crutate, totusi, cateva specimene si plasate intr-un muzeu in care accesul este sever reglementat.

Teama exprimata de Butler si resimtita de contemporani corespunde, poate, in motivatiile sale profunde, unei constientizari a specificitatii naturii umane pusa in discutie. Astronomia moderna l-a facut deja pe om sa renunte la ideea ca situatia sa in univers are un caracter privilegiat. Cibernetica pare sa sugereze ca operatiile pe care omul le considera ca-i apartin la propriu nu au nimic specific in acest sens. Daca masinile se substituie actiunii umane, aceasta va fi constransa sa se redefineasca. Si, pentru aceasta, va trebui ca omul sa se faca el insusi masina, sa vorbeasca limbajul masinilor, sa-si organizeze actiunea dupa scheme utilizate de masini, sa-si defineasca proiectele in functie de proprietatile masinilor si sa ia deciziile in functie de verdictul acestora.

Pe de alta parte, daca masinile calculatoare realizeaza operatii care apar ca tipice pentru gandire, am putea, oare, sa concluzionam ca gandirea este de natura cibernetica si ca nu exista o diferenta decisiva intre om si materie, iar constiinta este un cuvant iluzoriu? Aceasta interogare ar putea fi ilustrata de o fabula a lui Turing. Sa ne imaginam urmatorul joc: o persoana A este inchisa intr-o camera si comunica prin intermediul unui mesager, pe de o parte cu alta persoana B si pe de alta parte cu o masina M, plasate in camere diferite numerotate 1 si 2. Jucatorul A nu stie in care camera este masina; jocul consta, pentru A, chiar in descoperirea interlocutorului sau care este masina, adica, practic, in care camera se gaseste masina. El pune intrebari pe care le adreseaza fie camerei nr.1, fie camerei nr.2, si raspunsurile pe care le primeste nu poarta decat indicatia camerei din care provin acestea. Strategia jucatorului B este aceea de a incerca sa-l puna pe A pe calea cea buna. Masina M, din contra, este programata in asemenea mod incat strategia sa consta in inducerea in eroare a lui A: ea trebuie, deci, sa evite sa dea raspunsuri care ar permite identificarea sa in mod direct, dar, in acelasi timp, ea trebuie sa se abtina de a da impresia, prin raspunsuri prea bine studiate, ca incearca sa induca in eroare. Problema este de a sti care este timpul minim de care va avea nevoie A pentru demascarea masinii. Pentru un program dat, putem face o estimare a probabilitatii care exista pentru ca masina sa-l tina pe jucator in sah timp de, cel putin, x minute, x crescand in mod firesc cu complexitatea programului. In momentul in care Turing si-a prezentat argumentul, anul 1950, era vorba numai de o problema de capacitate de informatie si ca, dupa modul cum mergeau lucrurile, vor exista in urmatorii 50 ani masini capabile sa tina in sah pe oricare jucator timp de, cel putin, cinci minute, cu o probabilitate foarte ridicata. Alan Mathison Turing, matematician britanic, autor de lucrari de logica matematica, a elaborat conceptul unei masini de calculat, masina lui Turing.

Turing doreste sa ne convinga ca masina este capabila sa indeplineasca operatii complexe, in care exista loc nu numai pentru spiritul de geometrie dar si pentru spiritul de finete. Am putea intelege argumentatia lui intr-o maniera simplista, ca si cum aceasta ar consta in invocarea unui fel de esenta a masinii si in dovedirea, plecand de la acestea, ca oricare operatie mentala, oricat de complexa ar fi, cade in campul extinderii acestei esente. In realitate, nu este vorba decat de sugerarea ca posibilitatile de reprezentare a operatiilor complexe, cu ajutorul operatiilor elementare (prin intermediul unei programari convenabile) nu au limite desemnate a priori. Dar aceasta nu dovedeste ca masina poate sa faca tot ceea ce face spiritul uman, dupa cum remarca Popper, atunci cand explica faptul ca masina poate sa indeplineasca o anume operatie, in aparenta proprie spiritului uman, sau se enunta o afirmatie gratuita, sau trebuie sa se dea o definitie precisa a acestei operatii, o asemenea definitie fiind deja o schema de program. Afirmatia conform careia un asemenea program poate fi pus in functiune de o masina este tautologica. Aceasta deoarece argumentul lui Turing ne indica, deci, cat valoreaza exact corespondenta intre gandire si masina, pentru operatiile susceptibile de a fi descrise cu precizie.

Problema este sa stim daca toate operatiile gandirii pot fi descrise, adica exprimate intr-un limbaj ce poseda un sens, si in caz de raspuns afirmativ, daca ele ar putea fi toate descrise intr-un limbaj precis, susceptibil tocmai de a fi tradus sub o forma algoritmica. Cu greu putem gasi un raspuns la aceasta intrebare: in ce limbaj sa evocam dintr-o data, toate posibilitatile gandirii, sa examinam daca ele sunt exprimabile/pot fi exprimate intr-un limbaj si, daca se prezinta cazul, in ce tip de limbaj? Dar, pe de alta parte, nu vedem nici cum ar putea fi indicate limitele posibilitatii de reprezentare algoritmica. Aceasta ar presupune sa avem, pe de o parte, o caracterizare completa a posibilitatilor gandirii, si, pe de alta parte, o caracterizare completa a posibilitatilor algoritmilor. Si, iarasi, trebuie sa ne intrebam in ce limbaj ar fi posibila exprimarea unor asemenea caracterizari.

La drept vorbind, chiar Turing este autorul unei celebre teoreme care pare sa indice, la cel putin un punct, o limita a reprezentarii algoritmice. El a dezvoltat o teorie abstracta a masinilor, care se bazeaza pe un concept general, cel al masinii necirculare. O asemenea masina este un dispozitiv care permite calcularea numerelor succesive ale unei serii numerice (eventual infinita) in mod efectiv, astfel incat sa se dea un rezultat determinat dupa un timp finit. In esenta, acest concept constituie o reprezentare formala a notiunii de procedeu efectiv. Turing arata ca nu este posibil sa definim o masina necirculara care permite sa recunoastem daca o masina data este o masina necirculara, adica daca un program dat de operatii are sau nu are un caracter efectiv. Aceasta inseamna sa aratam ca nu este posibil sa caracterizam in mod efectiv (algoritmic) clasa procedeelor efective (ce pot fi reprezentate algoritmic).

Care este, exact, sensul acestui rezultat? El nu ne invata ca exista probleme pe care masina ar fi incapabila sa le rezolve, dar pe care gandire, ea le-ar rezolva. El arata ca exista probleme insolubile, altfel spus probleme care nu au sens. A-si propune gasirea unui procedeu efectiv pentru a determina daca un program (oarecare) constituie un procedeu efectiv, inseamna a-si asuma o sarcina logic imposibila, adica contradictorie. Pe de alta parte, propunandu-ne o definitie riguroasa a notiunii de procedeu efectiv, Turing ne ajuta sa situam mai bine frontiera intre procedee efective si procedee neefective. De altfel, au fost propuse alte formulari ale notiunii de efectivitate, echivalente cu formularea lui Turing. Problema de a sti daca aceste formulari diferite pot fi considerate pe drept, ca fiind reprezentari adecvate ale notiunii de efectivitate nu poate fi considerata ca definitiv rezolvata. In orice caz, nu poate fi demonstrata aceasta adecvare, deoarece ea presupune existenta unei definitii precise a notiunii de efectivitate, ceea ce este exact obiectul formularii propuse. Este motivul pentru care nu este vorba aici decat de o ipoteza (numita ipoteza lui Church). Putem oferi argumente care confera acestei ipoteze un anumit grad de veridicitate, dar nu este exclus ca sa se propuna, intr-o buna zi, o formulare a notiunii de efectivitate care sa para mai adecvata decat formularile primite in prezent.

Orice ar fi, gandirea matematica utilizeaza rationamente care au caracter neconstructiv, si deci ne-efectiv. Dar aceasta nu inseamna ca noi am avea aici o regiune a gandirii care ar scapa prin definitie jurisdictiei algoritmilor. Trebuie, intr-adevar, in demersurile gandirii matematice, sa distingem doua nivele: cel al obiectelor si cel al actelor. La nivelul obiectelor, adica a entitatilor de care se ocupa matematicile, gasim notiuni care nu sunt definite in mod constructiv. De asemenea, putem foarte bine sa studiem sisteme logice care, intr-un fel sau altul, nu raspund criteriilor obisnuite de efectivitate, de ex., sisteme in care categoria formulelor admisibile nu este definita constructiv, sau in care notiunea de scadere nu este formulata intr-un mod constructiv. Dar operatiile de gandire prin care noi tratam asemenea obiecte matematice sau logice trebuie, in mod necesar, sa aiba un caracter efectiv, si deci, trebuie sa ne asteptam la posibilitatea de a le reprezenta prin algoritmi adecvati.

Masinile cu informatie existente, mai ales calculatoarele mari, prezinta in mod indubitabil analogii cu anumite aspecte ale comportamentului uman, mai ales cu formele logice ale acestui comportament (rezolvarea de probleme de tip matematic sau logic, conducte de tip strategic, stabilire de diagnostice etc.). Pe de alta parte, dezvoltarile teoretice ale ciberneticii lasa sa intrevedem ca posibilitatile sunt imense. Astfel putem concepe sisteme cibernetice capabile nu numai sa invete (adica sa integreze in memoria lor rezultatele obtinute prin comportamentul lor anterior) dar chiar sa-si transforme propriul program, dupa anumite criterii de progres pe baza datelor invatate. Ar fi iluzoriu sa pretindem, prin aceasta, ca am redus tot comportamentul uman la proprietati cibernetice. Pe de o parte, analogiile furnizate de cibernetica nu privesc decat structura logica a operatiilor, nu modul lor concret de realizare. Pe de alta parte, si mai ales, nu este sigur ca fenomenul uman este de natura operatorie (partile lui). Totusi, am remarcat deja, este imposibil sa fixam in prealabil o limita analogiilor cibernetice. In aceste conditii, daca punem intrebari asupra anvergurii ciberneticii, genul de intrebare utila care se cuvine a fi pusa nu priveste limitele ciberneticii, ci semnificatia ei pentru intelegerea comportamentului uman.

Am putea sa evaluam semnificatia ciberneticii in functie de doua puncte de vedere (cel putin): unul, considerand sistemele cibernetice ca pe niste sisteme de actiune automatizata si, altul, considerandu-le ca pe niste sisteme de tratare logica a informatiei.

Care este semnificatia actiunii automatizate pentru fiinta umana? In lucrarea sa Politica, Aristotel incearca sa justifice sclavia pe baza unei distinctii intre activitatile caracteristice oamenilor adevarati care sunt cetatenii, si activitatile de munca. Activitatile cetatenilor sunt activitatile vietii politice (inclusiv razboiul) si activitatile vietii speculative (cautarea stiintei si a intelepciunii pe care o procura ea). Munca, considerata ca o activitate de forma pur repetitiva, nedemna de oamenii adevarati, trebuie sa fie abandonata membrilor speciei carora natura nu le-a dat o participare integrala la viata rationala si care, incapabili sa se conduca prin ei-insisi, trebuie sa se supuna stapanilor. Aristotel adauga totusi: Daca fiecare instrument ar putea , la ordin sau la initiativa prealabila, sa-si indeplineasca propria lucrare, daca, asemenea statuilor legendare ale lui Dedalus sau trepiedelor lui Hefaistos, care, dupa cum spune poetul' puteau singure sa intre in adunarea zeilor', razboaiele ar tese singure si plectrele ar canta din citera, atunci nu ar mai fi nevoie de mestesugari care sa cunoasca manopera lucrarilor si nici stapani de sclavi nu ar mai fi. Aceasta remarca ofera adevaratul sens al demersului sau: invocand natura, Aristotel incearca, pur si simplu, sa gaseasca o justificare unei practici sociale in care societatea antica a cautat o solutie problemei muncii. Problema vine din aceea ca munca este necesara dar in acelasi timp plictisitoare. Este plictisitoare in masura in care se repeta.

Noi am putea sa reinterpretam clasificarea lui Aristotel, distingand doua specii de activitati: cele care sunt intr-adevar originale si cele care sunt pur repetitive. Notiunea de actiune automatizata da un continut precis acestei idei de actiune repetitiva. In masura in care prestam actiunile de acest gen prin masini automate, ne eliberam. Nu vom putea sa suprimam toate operatiile repetitive, dar vom putea, in orice caz, sa le reducem. Se anunta, astfel, o societate de un tip nou, in care vom reusi sa suprimam, cel putin intr-o masura mare, diviziunea intre munca intelectuala si munca manuala. Va exista, fara indoiala, mereu o separare intre functia de inventie si punerea in aplicare a inventiilor. Dar utilizarea unei inventii poate fi insotita de o intelegere adevarata. In orice caz, exista o apropiere mult mai mare intre inventie si utilizare, decat exista intre activitatea intelectuala si activitatea pur manuala. Intr-o societate eliberata de sarcinile pur repetitive, vor apare noi forme de viata colectiva, chiar acelea a caror descriere aristoteliana referitoare la cetateni constituie un presentiment si o previziune. Viata aristocratica, in societatile antice, se pare ca a fost un fel de imagine anticipatoare (supusa unor grave limitari, mai ales din cauza aplicarii ei la un numar mic de indivizi, si in acest sens foarte inadecvata) a unei forme de viata chemata sa apartina tuturor in societatile viitorului. Aceasta forma de viata, poate fi caracterizata prin termenul de suveranitate. Sigur, automatizarea nu este o conditie suficienta a suveranitatii, dar fara indoiala este o conditie necesara a acesteia. Ceea ce este important, nu se refera atat la nivelul de viata determinat prin masa bunurilor consumabile, ci prin modul de viata. Viata suverana, nu este exercitiul unei dominatii (aspectul de dominatie marcheaza chiar limita anticiparii antice), ci viata libera. Libera vis--vis de constrangerile naturale, dar si de constrangerile sociale, in ceea ce au ele arbitrar si de neinteles.

Constrangerea este legea lucrului. Libertatea este tocmai ceea ce, de la sine, scapa acestei legi. Totusi, intr-o societate in care o mare parte a muncii va fi facuta de masini, vor exista, obligatoriu, constrangeri cauzate de masina. Nu vom gasi, oare, sub o forma noua, legea lucrului? Trebuie sa remarcam aici ca sistemul constrangerilor masinii este diferit de sistemul constrangerilor naturale si sociale, in masura in care acestea sunt asemanatoare constrangerilor naturale. Aceasta deoarece sunt de natura rationala, impuse de om, deci perfect comprehensibile si cu posibilitate de integrare. Adevarata libertate nu este absenta constrangerii, ci stapanirea acesteia; o constrangere pe care ti-o impui tie insuti nu este deloc o negare a libertatii. Automatul reprezinta o constrangere ce poate fi integrata, in sensul ca, fara a limita libertatea, el ii ofera un camp de actiune efectiv. Veritabilul joc al libertatii consta in urmarirea scopurilor in campuri de constrangere care constituie pentru ea un sprijin si orizont de structurare. Se observa, bine, aceasta in cazul sportului: iti impui reguli tocmai pentru a procura actiunii suverane a jocului un spatiu unde ea sa se poata desfasura in mod real. Masina este chemata sa extinda considerabil posibilitatile noastre din acest punct de vedere. Actiunea automatizata devine autonoma, si ea este asumata de automate distincte ale fiintei umane; prin aceasta, ea indeparteaza obstacolul principal care se opune infloririi vietii libere si, in acelasi timp, ea confera acesteia baza reala de care are nevoie pentru a se dezvolta.

Sistemele cibernetice sunt sisteme de tratare a informatiei si trebuie sa ne intrebam care este semnificatia lor din acest de vedere. Am putea realiza o apropiere intre limbaj si sistemul cibernetic. Limbajul poate fi considerat un sistem organizat care prezinta analogii cu o masina. El este constituit plecand de la un numar finit de elemente simple: fonemele (semnele); acestea sunt asamblate in cuvinte, iar cuvintele sunt asamblate in fraze dupa reguli definite (care raman in mare parte ne-explicate). Invatarea limbajului se compara cu invatarea operarii unei masini. Si este vorba de o masina cu informatie. Prin limbaj noi inmagazinam informatii: cuvintele, de ex., reprezinta o anumita parte decupata din experienta care corespunde unui demers analitic oprit la un anumit nivel. Limbajul ne permite, de altfel, prin diverse procedee (identificarea categoriilor sintactice si semantice, referire la context, asociatii, reperarea radacinilor etc.) sa regasim informatiile vehiculate de cuvintele si frazele care ne sunt prezentate si, invers, sa inscriem informatiile care urmeaza a fi transmise, in cuvinte si fraze convenabile. Pe scurt, este vorba aici de operatii de codificare si decodificare, precum si de procedee de selectie care permit regasirea in memorie a informatiilor care raspund unor anumite stipulatii. De asemenea, prin limbaj, noi transformam informatii. Exemplul cel mai clar este cel al argumentarii. Dar am putea si sa invocam procedeele poetice sau romantice care reusesc sa creeze informatii noi, datorita numai resurselor limbajului.

Popper a distins in limbaj patru functiuni ale limbajului, de altfel ierarhizate. Exista mai intai doua functiuni pe care le gasim la animal, tot atat de bine ca la om:

1) functia expresiva (limbajul furnizeaza simptome referitoare la stari organice)

2) functia semnal (limbajul declanseaza reactii adecvate intr-un organism strain). Exista apoi doua functiuni pe care nu le gasim decat la om, cel putin sub forma lor desavarsita:

3) functia descriptiva (formularea de propozitii referitoare la stari ale lucrurilor si susceptibile de a fi adevarate sau false) si

4) functia argumentativa (punerea la incercare a propozitiilor descriptive si respingerea acelora care par inadecvate).

Raportul dintre functia argumentativa la functia descriptiva este un raport de control: procedurile argumentative se straduiesc sa opereze un o selectie printre propozitiile furnizate de functia descriptiva. Limbajul ne permite sa procedam prin incercari si erori: functia descriptiva sugereaza, cu titlu de incercare, propozitii care au un caracter ipotetic, iar functia argumentativa elimina ipotezele ne-pertinente. Regasim aici esenta metodei stiintifice si de asemenea, esenta mecanismului evolutiei. Dar, limbajul se diferentiaza in: limbaj poetic, politic, filozofic, stiintific etc. Pe masura ce se perfectioneaza, limbajul stiintific, in partea sa teoretica, cel putin, recurge la sistemele formale. Un sistem formal este un ansamblu de reguli care permite formarea, dupa canoane, a expresiilor cu valoare de propozitii si sa preleveze dintre aceste propozitii, o clasa specifica formata din propozitii considerate ca fiind adevarate, teoremele sistemului. (De ex., se va da o lista de propozitii admise ca adevarate, axiomele, si vor fi date reguli de deductie care sa permita obtinerea, plecand de la propozitii adevarate, a altor propozitii adevarate.) O teorie stiintifica, in sens strict, este un sistem formal inzestrat cu reguli de interpretare, care permit asocierea la propozitii (ale teoriei) a unei semnificatii referitoare la un domeniu de obiecte determinat. Ori, notiunea de sistem formal ne apropie de cibernetica. Limbajul obisnuit este marcat de intentii semnificative de natura obiectiva. Sistemul formal opereaza prin el insusi, in conformitate cu regulile sale. Problemele tratate pot fi rezolvate obiectiv, fara referire la semnificatiile traite.

Proprietatile sistemelor formale ne fac sa intelegem mai bine adevarata natura a limbajului. Izoland, componenta pur obiectiva si algoritmica a limbajului, sistemele formale realizeaza o separare transanta intre limbaj si cuvant. Limbajul, in sensul strict, este un sistem de reguli care permite nasterea expresiilor semnificative de diferite nivele de complexitate; aceste reguli sunt in mare parte sub-adiacente, dar este posibil, in principiu, sa le desprindem, tocmai ceea ce face lingvistica. In schimb, cuvantul este o activitate subiectiva care pune in functiune, datorita limbajului, o intentie semnificativa. Limbajul serveste drept sprijin cuvantului si acest sprijin este cu atat mai eficace cu cat limbajul, ca sistem, este mai complex. Si cuvantul, in ceea ce-l priveste, insufla, intrucatva, viata limbajului, face sa treaca prin acesta curentul sensului. Cele doua elemente sunt, de altfel, inseparabile. Fara limbaj, nu am avea de-a face decat cu un sens global, unic, si deci perfect confuz. In realitate, viata sensului este diferentierea, iar limbajul este chiar reprezentarea acestei diferentieri. Pe de alta parte, fara cuvant, limbajul s-ar reduce la o forma goala; el nu ar fi purtator de semnificatie. Analizand rolul limbajului in viata constienta, Popper introduce notiunea de sistem exosomatic. El intelege prin acesta sistemele informative, cum sunt teoriile stiintifice sau limbajul obisnuit, care sunt produse de fiinta umana, dar care ii devin acesteia, intrucatva exterioare si poseda o reala autonomie de functionare. Dupa Popper, constiinta exercita asupra organismului un control suplu, de natura plastica, adica un control care comporta mecanisme de retroactiune reciproca; chiar ea este controlata, in acest mod, de catre sistemele exosomatice. O excelenta analogie ne este furnizata, dupa Popper, de spuma de sapun, care este constituita din doua sisteme: cel al moleculelor de are continute in spuma si cel al moleculelor de sapun care formeaza invelisul acesteia. Aceste doua sisteme se controleaza reciproc: pe de o parte, tensiunea superficiala/de suprafata a sapunului impiedica moleculele de aer ale sistemului interior sa scape, mentinand deci acest sistem, si, pe de alta parte, echilibrul dintre presiunea la interior si presiunea la exterior impiedica pelicula sa se imprastie in picaturi. Aceste sugestii ne vor servi la descrierea tipului de legatura care se instaureaza intre om si masina.

Pe scurt, masina ca instrument de tratare a informatiei, este un fel de limbaj obiectivat; ea este un produs exosomatic. Trebuie, totusi, mentinuta, o distinctie intre limbajul natural si limbajul artificial. Limbajul natural este o punere in functiune a corpului trait si prelungeste intrucatva puterea semnificativa a corpului propriu-zis considerat expresie. De aceea, este imposibila separarea in el a cuvantului si ceea ce il poarta, semnificatia si sistemul informativ care ii dau forma concreta. In schimb, limbajul artificial, al carui sistem formal este realizarea cea mai desavarsita, este un limbaj in intregime exteriorizat, izolat de corpul trait si chiar din acest motiv separat de sursa sensului. Evident ca masina trebuie sa fie pusa in aceeasi categorie cu limbajul artificial; ea constituie, in esenta, o extensie a limbajului natural si trecerea acestuia la limbajul masinilor cere o traducere, in conformitate cu o codificare adecvata. Exista, totusi, intre limbajul natural si limbajele artificiale o asemanare functionala: tot asa cum limbajul nostru natural are o functiune de control cu privire la activitatea noastra constienta, tot astfel diferitele specii de limbaj artificial, inclusiv cel al masinilor, si deci chiar masinile, ne procura instrumente extrem de eficace de control.

Masinile cu informatie contin, astfel, in mod considerabil, posibilitatile de adaptare ale omului la situatiile complexe. Controlul pe care ele pot sa-l exercite comporta, asa cum sugereaza analogia limbajului, doua aspecte: pe de o parte, ele propun solutii si, pe de alta parte, ele elimina solutiile gresite. Dar este vorba de un control plastic; masina ne ajuta sa ne orientam comportamentul in sensul cel mai eficace, ea nu ne impune solutiile sale. Exista o actiune reciproca: constiinta actioneaza asupra masinii (concepand programe noi), iar masina actioneaza asupra constiintei (prin libertate de altfel, si nu in pofida ei). Acest control mai eficace reprezinta, in raport cu limbajul natural si chiar in raport cu limbajele artificiale nealgoritmizate inca/lipsite de aplicatia algoritmica, un nou palier. In masura in care actiunea rationala este o actiune care se auto-masoara (in functie de criterii pe care chiar ea si le impune), aceasta nastere a unor noi forme de control reprezinta o extensie a campului de actiune rational.

Cibernetica ne obliga sa consideram actiunea intr-o perspectiva mult mai vasta decat aceea a actiunii individuale. Automatizarea creeaza o retea, masinile sunt interconectate si leaga indivizi din ce in ce mai numerosi. Controlul opereaza, deci, nu numai pe planul comportamentului individual, dar si la nivelul reglarilor colective. Aceasta inseamna, probabil, disparitia notiunii de individ mare (in sensul de erou istoric) si instalarea de noi forme de viata sociala, bazate pe colaborare, complementaritate, adaptarea reciproca de tip rational. Putem emite ipoteza ca liantul social, intr-o civilizatie care are ca baza cibernetica, nu va mai avea ca reper afectivitatea, sentimentul de apartenenta la o comunitate, mediatizarea simbolurilor, ci realitatea schimbului, solidaritatea operationala, coresponsabilitatea afectiva. Putem intrevede ca exista, poate, o convergenta intre dezvoltarea ciberneticii si realizarea unei democratii de tip rational. Intr-o asemenea forma de viata sociala, vechea notiune de officium ar relua, poate, un continut nou: individul, nici in calitate de purtator al unei esente afective comune, nici in calitate de functie abstracta intr-un sistem nu ar fi chemat sa-si ia locul in totalitatea sociala, ci in calitate de purtator al unei misiuni, care, articulata organic pe misiuni complementare, ii confera acestuia o responsabilitate reala si in acelasi timp il insereaza intr-o retea efectiva de solidaritati.

Daca sistemele cibernetice nu fac decat sa prelungeasca, sub forma exosomatica, sistemele de control elaborate deja la nivelul limbajului natural, ramane sa ne intrebam care poate fi tipul de realitate care apartine la propriu, celei ce o numim constiinta. Aceasta nu este, oare, la randul ei, decat un sistem cibernetic, avand misiunea sa controleze organismul, sau ea constituie, in calitate de sursa de semnificatie, legata de altfel, de corpul trait, o realitate de un alt tip? O fraza a lui Pascal imi vine in minte: Masina aritmetica produce efecte care se apropie mai mult de gandire decat tot ceea ce fac animalele; dar ea nu face nimic ca sa putem spune ca are vointa, precum animalele. Aceasta ne sugereaza ca esenta constiintei nu este gandirea, ci un dinamism fundamental care se manifesta atat in pasiune si in formele diferite ale dorintei, cat si in vointa propriu-zisa, in dinamismul care anima din interior chiar gandirea.

Acest dinamism, l-am putea numi afectivitate, cu conditia sa intelegem acest termen cu un sens extrem de larg, adica semnificand totodata capacitatea de a fi afectat, capacitatea de a depasi momentul imediat si de a se indrepta dincolo de orice element dat, catre un orizont infinit, care este cel al vietii libere, precum si capacitatea de a se afecta pe sine-insusi de deciziile care urmeaza sa mediatizeze instalarea acestei vieti. In raport cu afectivitatea astfel inteleasa, gandirea nu este si ea decat o articulatie. Aceasta inseamna ca ea comporta, in acelasi timp, un aspect de interioritate, in calitatea sa de element dinamic inventiv, de putere semnificativa, o forta organizatoare a sensului, si un aspect de exterioritate, pe cat este ea capabila sa se obiectiveze sub forma de sisteme care pot sa se autoregleze si sa functioneze in mod autonom. Chiar in interiorul gandirii trebuie ca noi sa regasim articularea cuvantului si a limbajului despre care s-a vorbit mai sus; aceasta articulare, este si aceea a sensului si a sistemului, a semnificatiei si a informatiei (in sens obiectiv), a intelegerii si a efectuarii operatorie, a intentiei si a gestului, a puterii de depasire si a obiectivarii mediatizante (mijloace mass-media). Permitandu-ne explorarea posibilitatilor gandirii considerata in functie de aspectul sau obiectiv, cibernetica ne invita, pe de o parte, sa intelegem mai exact conditiile actiunii eficace si ale comprehensiunii (intelegerii) efective si, pe de alta parte, sa situam mai bine, chiar alaturi de articularea intre constiinta incarnata si produsele sale, ceea ce face originalitatea ireductibila a vietii constiente, ceea ce face miscarea de prospectie, integratoare si infinita a afectivitatii, ceea ce face afirmarea suverana a ceea ce Pascal numea vointa.