EVOLUTIA POLITICILOR SOCIALE

1.1 ROLUL BISERICILOR SI AL MARILOR MONARHII

In epoca medievala, asistenta si protectia sunt asigurate in mod esential de Biserica. Saracul , imagine a lui Christos este considerat drept un personaj sacru. Biserica intelege sa-l intretina prin pomana individuala si institutiile caritabile. Mai ales manastiriile incearca sa aduca saracilor o alinare, cel mai adesea sub forma ajutorului alimentar si al pomenilor. Nobilimea a oferit si ea o forma de "protectie sociala". Incepand cu secolul al XIII-lea, municipalitatile aduc ajutor si protectie sociala atit in Italia cit si in Sudul Frantei.

In orase, confreriile, numeroase corpurii de meserii organizate, asociatiile caritabile, asigura fiecare functii de protectie. Breslele joaca un rol destul de important in intr-ajutorarea muncitorilor.

Confreriile functioneaza ca adevarate societati de ajutor chiar din secolul al XV-lea in marile state ale Europei. Unele sunt de origine strict religioasa si reunesc toate grupuriile sociale      intr-o societate legata de cultul unui sfant. Altele regrupeaza maistrii si muncitorii aceluiasi corp de meserii.

Aceste organizatii sunt numeroase inca din secolul al XVII-lea in Anglia si Germania, se dezvolta in Franta plecand de la exemplul din Lille. Spitalul alaturi de asociatii, distribuie ingrijiri rudimentare si ii primeste pe cei saraci chiar si in orase.

Marile monarhii insotesc aceste daruri ale Bisericii si ale asociatiilor cu daruri care exprima puterea regelui. Aceste daruri colective sunt facute cu ocazia sarbatoriilor, a incoronarilor, a funerariilor celor mari.

Dar pana in epoca clasica, Biserica este aceea care asigura rolul major in distribuirea ajutoarelor; principiul acestei actiuni ramane datoria caritatii crestine. O parte a averii Bisericii provine de altfel din donatiile facute cu scopul de a asigura caritatea, totusi volumul de ajutoare stabilit de patrimoniul fundatiilor este nesemnificativ in comparatie cu amploarea saraciei, cu atat mai mult cu cat sistemul de protectie deturneaza adesea mijloacele de asistenta spre cei care le administreaza.

Incepand din secolul al XVII-lea, daca sistemul medieval se mentine in esenta, atitudinea Statului Vechiului Regim fata de problema sociala se schimba. Imaginii pozitive a saracului I se substituie o imagine negativa, cea a unui om inutil care nu produce nimic intr-o epoca in care munca devine o valoare.

La cotitura secolului al XIX-lea, toate marile state dezvolta masuri de rationalizare, de centralizare dar si de secularizare a politicilor sociale fata de proliferarea saracilor.Incredintind adesea administratilor civile si autoritatilor urbane gestiunea problemei sociale, aceste masuri se inspira mult din exemplele flamande dar si din politica engleza, care, prin caracterul national, apare drept deschizatoare de drumuri.

Represiunea se accentueaza si politica sociala este legata de o "mare inchidere" a saracilor in spitale, ospicii, azile, puscari.Este totusi o cotitura importanta, politicile sociale au recurs la finantarea prin impozit; apare prelevarea obligatorie cu scopuri de protectie sociala, dar, acesdte fonduri raminind nesemnificative si incapabile sa infrunte serios saracia.

In Anglia, acesta politica ia o noua dimensiune odatacu taxa saracilor sau statutul reginei Elisabeta, pusa in aplicare in1601 si reluata sub forme mai modeste in Norvegia, Suedia, Olanda, Danemarca, Belgia, in statele germane, o parte din Elvetia si in Scotia. In Anglia, acesta taxa este consecinta unei secularizari a manastiriilor si abatiilor de catre Henric al VIII-lea.

Biserica este atunci lipsita de misloacele care sa-i permita sa-si indeplineasca functiile sale traditionale de asistenta. Problema este cu atit mai mare si mai acuta cu cit cresterea demografica este puternicasi cersetoria si vagabondajul s-au accentuat brutal sub efectul ingradirilor care au sporit numarul taranilor fara pamint.

Daca institutiile mostenite din vechiul regim ramin cheia sistemului de asistenta, persoanele de vaza de la inceputul secolului al XIX-lea incearca sa promoveze noi forme de aistenta. In centrul acestei schimbari: miscarea asociativa si ideea unei auto-asigurari pentru a face fata intamplarilor vietii. Foarte vechi, fenomenul se dezvolta intr-un mod nou in societatiile de ajutor mutual. Casele de pensii, cele de economii sint tot atitea institutii care intra in noua logica a prevederii individuale.

Chiar idea unei politici sociale extinse la conditiile de munca sau de salariu nu poate sa prinda contur la inceputul secolului al XIX.lea. Singurele legi semnificative sint cele care interzic munca copiilor (1836 in Anglia, 1841 in Franta), dar aceste legi limiteaza problema la prezervarea copilariei, a "rasei" cum se spunea atunci. Raminea convingerea, exceptie facind socialistii si citiva economisti critici, ca munca nu poate fi reglementata fara edificiul industrial, sa nu regreseze sau sa piarda orice competitivitate.

La sfirsitul secolului al XVIII-lea in Anglia au fost infintate primele case de economii, cu scopul de a primii ecomnomiile muncitorilor. Chiar din 1817, capitalul lor este de 360 milioane de livre. In iulie 1828, o carta le asigura un profit de 3,5 %; spre 1850, Marea Britanie are 1,2 milioane de depunatori, prusia 261.000. Aceste case au de asemenea un rol important in Austria, Toscana, in statele papei.

Sub monarhia din iulie o lege din1830 incurajeaza casele de economii care aduc un profit de 4% in timp ce bonurile regale ofera 2 sau 3%. Pentru filantropi, acest sistem de prevedere trebuie sa aduca siguranta saracilor, permitindu-le sa detina la sfirsit o mica proprietate.

Dar progresele caselor de economii sint lente. In toate tariile Europei, multe sunt in deficit. Limitele impuse depunatorilor, 1500 de franci in Franta, exclud constituirea surselor de venit pentru batrinete. La Paris din cei 26000 de depunatori, 15000 sunt muncitori, restul fiind mici patroni, functionari sau militari.

Slabele rezultate obtinute de casele de economii determina notabilitatile sa incurajeze, dupa modelul englez, casele de pensii, case de prevedere sau ajutor. La jumatatea drumului intre casele de economii si tutela paternalismului traditional, aceste organisme depind inainte de toate de initiativa patronilor din industrie.

Casele se alimenteaza, cel mai adesea, nu din cotizatii regulate, uneori imposibil de extras din salarii, ci din retineri accidentale, ca de exemplu "banutul piesei" in fabricile din Normandia sau din amenzile impuse lucratorilor uzinelor. "L'Atelier " semnaleaza ca muncitorii raman sceptici fata de de schema de auto-asistenta a burgeziei moderniste: "muncitorul care traieste din munca bratelor sale nu are economii de depus la casa de economii. Pe cind servitorii, mici rentieri, capitalistii fricosi, claele excesiv de tematoare se grabesc sa profite de avantajele oferite muncitoriilor".

1.2. SFARSITUL SECOLULUI: CAUTAREA PACII SOCIALE

Chiar din anii 1880, in Regatul Unit, credinta in auto-asistenta este contestata progresiv de ideea de actiune colectiva. Razboiul buriilor a facut sa renasca un sentiment de neliniste in privinta suferintei fizice a claselor populare. O influenta, inportanta o au atunci ginditorii colectivisti T.H. Green, Fabienii, si tinerii universitari Beveridge, R.Morant.

Este decisiva aparitia unei miscari reformatoare in sanul partidului replublican, dominat pana atunci de idei liberale. In 1886 este creata la Ministerul de Interne o Directie a asistentei publice incredintata lui H. Monod. "Viata sociala este numai lupta si concurenta, ci si solidaritate. Daca egalitatea economica este imposibila, un program de asigurari obligatorii trebuie sa asigure muncitorilor un minim social."

In stinga radicala, la socialistii independenti ca Millerand, se degaja un al treilea partid al reformei sociale. Scopul acestui partid este de a arata ca Republica nu poate asigura pacea sociala decat printr-o politica de interventie a statului.

In Anglia pana in 1905 reformele raman blocate, Chamberlain s-a interesat din anii 1890 de chestiunea pensilor dar nu a putu niciodata sa-si convinga partidul sa-si asume costul pensilor. Din 1906 pana in 1914 partidul liberal se converteste la ideea unei interventii sociale a statului, considerata atunci drept mijloc privilegiat de a extinde libertatiile, ea este impinsa in aceasta noua directie . Somajul si grevele impun votul unei pensii de batranete non-contributiva, finantata de la buget si destinata persoanelor care nu au 32 de livre venit pe an . Pensia platita ca un drept social nu implica cotizatiile, punandu-se bazele spre o politica de redistribuire, astfel in 1914 aproximativ 970.000 de persoane beneficiaza de 12 miloane de livre ajutor .

Pentru persoanele cele mai vulnerabile, pensiile relevand o logica de asistenta completeaza sistemul contributiv (in Franta, minimul pensiei de batranete stabilit in 1956 priveste o persoana virstnica din 6). Pensile necontributive sociale s-au impus in 1969 in Belgia si in 1972 I Germania.

Solidaritatea la scara nationala a fost intarita mai ales de o politica de ajutor de locuinta, in crese, pentru copii.Atribuit in legatura cu resedinta pe solul national si nu in functie de integrarea intrun sistem productiv specific, acest ajutor este un element cheie al dispozitivului de integrare in comunitatea nationala, mai ales pentru nationalii de data recenta intr-o Europa in care imigrarea a fost puternica.

Acest efort a permis o redistribuire a veniturilor in directia categoriilor mai sarace.Acest efect redristibutiv ramane totusi limitat. In cea mai amre parte a tarilor europene prelevarile nu sunt proportionate cu venitul si procentul de cotizare descreste sub venitul plafon. Efectul redistributiv devine din acel moment limitat daca nu anulat. Acesta limita este cu atat mai clara cu cat in tari ca Franta, contrar Danemarcii sau a Regatului Unit, au prevalat prestatiile in bani geata, in detrimentul echipamentelorcolective gratuite- scoli, spitale, centre sociale , deschise masei indivizilor.

Daca Statul-providenta, prins in propria sa logica protectionista, poate fi condus la perversiuni corporatiste, in schimb apar lacune ale protectiei sociale corespunzator ritmului schimbarilor din economie si din societate.Pentru anumite obiective ale statului providenta progresul apare chiar reversibil. In timp ce, din motive demografice immediate, o vointa natalista a marcat politica familiala a Statelor europene cu incepere a anilor '60 'venitul familial' a scazut odata cu revenirea optimismului economic.Ajutorul social acordat persoanelor in varsta a avut mari dificultati in a se impune. Pana la sfarsitul anilor '70 ajutorul minim de batranete n-a depasit niciodata 50 % , insertia batranilor a ramas slabadin cauza excluderii lor de pe piata muncii.

In ciuda a treizeci de ani de crestere, politicile de asistenta au ramas necesare, caci saracia n-a fost eliminata in Europa. Ea a continuat sa atinga, dupa tara, intre 5 si 10 % din populatie. Ea tine fie de marginalitatea statutului indivizilor, fie de insuficienta prestatiilor furnizate de sistemele de siguranta sociala cand cotizatiile au fost prea slabe sau inexistente.