Fapte si fenomene sociale

Fapte si fenomene sociale

Se poate spune ca, la o prima examinare, viata sociala apare ca un ansamblu de fapte si fenomene sociale, rezultate ale activitatii colective a oamenilor, in aparitia si derularea carora sunt implicati indivizi sau grupuri de indivizi, colectivitati umane mai mici sau mai mari.

Faptele sociale sunt momente ale desfasurarii vietii sociale, ale dinamicii existentei sociale. Ele apartin, prin urmare, existentei sociale si, implicit, avand in vedere raportul existenta-esenta, sunt forme de manifestare a esentei sociale.

Privite in plan istoric, faptele sociale se exprima ca evenimente.

Analizand locul si rolul faptelor sociale in dezvoltarea societatii, ponderea lor in devenirea istorica a acesteia, constatam existenta unei diferentieri obiective intre faptele sociale, diferentiere independenta de constientizarea ei de catre cei ce participa la producerea si derularea lor sau de cei ce le analizeaza.

Fara a intra in amanunte, vom face cateva observatii;

a)      este necesar sa se faca distinctia, in analiza faptelor sociale, intre realitate si aparenta;

b)      trebuie facuta distinctia intre faptele sociale ca atare si locul lor in devenirea istorica a societatii, pe de o parte, si reflectarea subiectiva, constientizarea existentei acestor fapte sociale si valorizarea lor, pe de alta parte;

c)      este posibila si necesara reevaluarea semnificatiei faptelor sociale bazata pe:

un spor de cunoastere referitoare la respectivele faptele sociale;

scoaterea in evidenta, de catre dezvoltarea sociala insasi, a unor aspecte noi, relevante, ale locului si rolului unor fapte sociale in determinarea cursului dezvoltarii societatii.

Fenomenele sociale sunt ansambluri dinamice de fapte sociale. Se poate spune ca realitatea sociala consta dintr-o impletire si succesiune de fenomene sociale in timp si in spatiu. Fenomenele sociale exprima realitatea sociala in devenirea ei, iar cercetarea lor trebuie facuta din perspectiva unitatii sociale in care ele se produc, se manifesta. Prin urmare, pentru a fi relevanta sociologic, este necesara o analiza a fenomenelor sociale nu izolat, nu rupt de totalitate, de ansamblu, ci in cadrul acestei totalitati, al ansamblului social si al structurii specifice acestuia.

Desfasurandu-se in cadrul unor interdependente complexe, fenomenele sociale au amploare diferita, in functie de masa oamenilor ce participa la ele, au durate si ritmuri de derulare diferite si, in consecinta, roluri diferite in dezvoltarea sociala.

In analiza si interpretarea faptelor si fenomenelor sociale sunt de respins doua tendinte absolutizante, simplificatoare:

a)      tendinta psihologizanta - de reducere a lor la fapte psihice, de constiinta;

b)      tendinta de reificare a realitatii sociale, de considerare a faptelor sociale in mod absolut ca lucruri, de reducere a realitatii sociale doar la o succesiune a lucrurilor, de simplificare a realitatii sociale prin ignorarea dimensiunii subiective, a faptului ca societatea, viata sociala, reprezinta o impletire sui-generis a obiectivului cu subiectivul.

1.2. Conceptia lui E. Durkheim despre faptul social

In efortul sau de a conferi sociologiei statut de stiinta de sine statatoare, Durkheim porneste de la ideea ca, intrucat fiecarei stiinte ii corespunde un obiect particular propriu, o realitate care se impune din afara observatiei si poate fi studiata cu metode stiintifice, si sociologia trebuie sa-si stabileasca acest obiect propriu, acea categorie speciala de lucruri de care sa se ocupe doar ea. Iar acest obiect propriu il constituie faptul social, definit de Durkheim ca "orice mod de a face, fixat sau nu, capabil sa exercite asupra individului o constrangere exterioara, sau care este general pentru o intreaga societate data, avand totusi o existenta proprie, independenta de manifestarile sale individuale".

Dupa cum observa Durkheim, nu toate faptele care se petrec in societate sunt fapte sociale. Faptele sociale nu se confunda nici cu fenomenele organice, pentru ca sunt reprezentari si actiuni, nici cu fenomenele psihice, intrucat acestea exista doar in constiinta individului. Faptele sociale au doua caracteristici definitorii:

sunt exterioare individului (atat in sens spatial - sunt in afara constiintelor individuale -, cat si in sens temporal - sunt anterioare individului, acesta gasindu-le de-a gata si trebuind sa ia cunostinta de ele si sa li se conformeze);

se impun asupra individului cu o forta coercitiva, rezultatul acestei actiuni constrangatoare fiind socializarea.

Sfera de cuprindere a faptelor sociale, ca moduri de a face, de a fi sau de a gandi si simti, care au cele doua caracteristici mentionate, este extrem de larga, ea cuprinzand dreptul si moravurile, credintele si practicile vietii religioase, sistemul de semne care ajuta la exprimarea gandirii, sistemul de monede folosit, instrumentele de credit, practicile urmate intr-o meserie anume, curentele de opinie, moda etc.

Aceste fapte sociale au ca substrat nu individul, fiind exterioare acestuia si existand independent de el, ci societatea, fie societatea politica in integralitatea sa, fie vreunul din grupurile partiale pe care aceasta le cuprinde. Forta lor coercitiva se concretizeaza si se evidentiaza in rezistenta la schimbare, in reactia generata de orice incercare de ignorare, nesocotire sau opozitie, nesupunere la aceste "moduri de a face sau de a fi".

De exemplu, spunea Durkheim, "daca incerc sa incalc normele dreptului, ele reactioneaza impotriva mea pentru a impiedica actul meu, daca mai e timp, pentru a-l desfiinta si a-l restabili in forma lui initiala, daca este savarsit si reparabil sau sa ma faca sa-l ispasesc daca nu poate fi reparat altfel". La fel stau lucrurile si in cazul in care sunt incalcare normele morale, nu se tine cont de obiceiuri, reguli de conduita, credinte si practici religioase consacrate, reguli si principii in practicarea unei meserii etc.

Atunci cand individul se conformeaza de buna voie acestor "moduri de a face sau de a fi", constrangerea nu mai este resimtita ca atare dar asta nu inseamna ca ea nu mai exista.

Dupa aprecierea lui Durkheim, in cercetarea faptelor sociale prima si cea mai fundamentala regula metodologica este aceea de a considera aceste fapte ca lucruri. Astea nu inseamna ca faptele sociale sunt lucruri materiale si doar ca sunt lucruri cu acelasi titlu ca lucrurile materiale dar in alt mod. Este lucru, afirma Durkheim, orice obiect al cunoasterii care nu poate fi in mod firesc patruns prin inteligenta, tot despre ceea ce nu putem sa ne facem o notiune mintala ci doar pe baza observarilor si experimentarilor, a trecerii treptate de la caracterele cele mai imediat vizibile la cele mai putin vizibile si mai adanci.

Iar a trata faptele sociale ca lucruri nu inseamna a le clasa intr-o anumita categorie a realului, ci a adopta fata de ele o anumita atitudine mentala, adica a incepe cercetarea lor luand ca principiu ca ignori in mod absolut ce sunt ele si ca proprietatile lor caracteristice, ca si cauzele necunoscute de care depind, nu pot fi descoperite nici prin cea mai atenta introspectie.

1.3. Conceptia lui E. Durkheim despre faptele sociale normale si cele patologice

Dupa opinia sociologului francez, faptele sociale sunt de doua feluri: normale - generale pentru intreaga specie si care se regasesc, daca nu la toti indivizii, cel putin la majoritatea lor si anormale (patologice, morbide) - care nu numai ca se intalnesc la o minoritate, dar chiar acolo unde se produc nu dureaza toata viata individului, sunt o exceptie in timp si spatiu.

Generalitatea unui fenomen (de observat ca Durkheim nu face distinctia dintre fapte si fenomene) este, astfel, primul indiciu al normalitatii (din acest motiv, normalitatea este, mai mult, o normalitate statistica - tipul normal fiind tipul mediu - adica fiinta schematica obtinuta prin reunirea la un loc, intr-un tot, intr-o individualitate abstracta a caracterelor celor mai frecvente in specie cu formele lor cele mai frecvente).

Numai ca, spunea Durkheim, distinctia dintre normal si patologic nu poate fi facuta in mod abstract ci doar raportat la o specie determinata de fenomene si la o anumita etapa a dezvoltarii acesteia, adica in functie de anumite coordonate precise de ordin spatial si temporal.

Ca atare, concluziona Durkheim, "un fapt social este normal pentru un tip social dat, considerat intr-o faza determinata a dezvoltarii sale, atunci cand se produce in media societatilor din aceasta specie, privita in faza corespunzatoare a evolutiei lor".

Privita din aceasta perspectiva, crima, daca indeplineste conditiile mentionate anterior, reprezinta un fapt social normal. Aceasta inseamna ca:

ea este inevitabila, fiind de neconceput o societate lipsita de crima. "Ceea ce este normal, spunea Durkheim, este pur si simplu sa existe o criminalitate, numai ca aceasta sa nu atinga si sa nu depaseasca, pentru fiecare tip social, un nivel oarecare.";

ea este si necesara, fiind legata de conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale si, prin aceasta, ea este, aparent paradoxal, si utila, ea fiind uneori, un adevarat motor al schimbarii. Pentru a sustine aceasta afirmatie, Durkheim da urmatorul exemplu: "Dupa dreptul atenian, Socrate era un criminal si condamnarea lui nu avea nimic nedrept. Cu toate acestea, crima sa, adica independenta sa de gandire, era utila nu numai omenirii ci si patriei sale . Libertatea de gandire de care ne bucuram azi nu ar fi putut fi proclamata daca regulile care o prohibeau nu ar fi fost incalcate inainte de a fi abrogate in mod solemn. Cu toate acestea, in acel moment, incalcarea era o crima, pentru ca era o ofensa a unor sentimente prea vii in majoritatea constiintelor. Si totusi, aceasta crima era folositoare, fiindca prevestea niste schimbari care, zi de zi, deveneau tot mai necesare".

Trebuie mentionat, insa, ca perspectiva sociologica asupra crimei ca fapt social normal nu se contrapune in nici un fel perspectivei juridice - conform careia orice act criminal trebuie sanctionat, dupa gravitatea lui, potrivit normelor legale in vigoare si nici celei morale - crima generand oroare si reactii de respingere, de condamnare.

1.4. Faptul juridic - fapt social specific

Din punctul de vedere al infatisarii sale sociale, dreptul reprezinta, dupa cum afirma D. Gusti, totalitatea regulilor de conduita impuse de catre o societate si sanctionate de forta publica.

Caracterul social al dreptului este evident pentru ca el nu poate fi definit fara o sanctiune publica, organizata si aplicata de o forta publica.

Dreptul are, si a avut intotdeauna, un caracter exterior si constrangator, orice incalcare a legii facandu-ne pasibili sa fim luati cu forta, anchetati, judecati si condamnati. Numai ca nu orice forta confera unui fapt caracter juridic ci doar o forta publica, organizata si recunoscuta de catre societate.

Forta reprezinta, insa, doar un ajutor al dreptului, asigurandu-i doar functionarea. Dreptul propriu-zis consta in lege, adica intr-un set de reguli impuse de catre societate pentru functionarea ei normala. Ca atare, dreptul, ca ansamblu de reguli de conduita impuse de catre societate si sanctionate cu ajutorul fortei publice, este social prin definitie.

. Dreptul este social prin origine, intrucat nu poate izvori decat din societate. Un ordin dat de catre un individ, si nu de societate prin lege, nu este fapt juridic.

. Dreptul este social ca gen de functionare, deoarece recurge la forta publica, deci la societate.

. Dreptul este social si ca scop, intrucat este menit sa reglementeze conduita oamenilor intr-o societate, pentru o functionare normala a acesteia.

. Caracterul social al dreptului reiese si din evolutia sa istorica, el schimbandu-se odata cu societatea si neavand o evolutie independenta de aceasta. El evolueaza odata cu civilizatia si cultura, cu regimul politic, cu ansamblul conceptiilor noastre despre societate si morala.

Se poate spune ca dreptul constituie un aspect esential al vietii sociale, fiind principiul de directie, de coeziune sociala. El este cel care da principiul de directie si de coeziune sociala.

Dupa cum aprecia J. Carbonnier, dreptul, ca fenomen social si normativ, cuprinde doua tipuri de fenomene:

fenomene de putere sau de autoritate - care se afla in sfera autoritatii legale si legitime dintr-o societate. Ele includ o gama foarte larga si variata de reguli si norme, de la gesturi, expresii si indemnuri pana la ordine, decrete, legi, decizii administrative etc., toate formulate si impuse de catre cei care guverneaza;

fenomene sub putere sau sub autoritate - aflate in sfera celor guvernati si care cuprind comportamentele, conduitele sau reactiile indivizilor sau grupurilor sociale (acte de supunere sau conformism fata de lege sau acte de nesupunere, transgresare sau respingere a unor norme si reguli elaborate si impuse de autoritatea publica).

Fenomenele juridice mai pot fi impartite si in fenomene institutie si fenomene caz. Institutia juridica, desemnand un ansamblu de reguli juridice cu un caracter relativ stabil, care reglementeaza un anumit domeniu al realitatii sociale, fenomenele juridice institutie sunt multimi de fenomene de acelasi tip, un model socio-juridic ce poate fi aplicat la toate situatiile concrete.

Fenomenul caz este o entitate juridica individuala, modelata si reglementata de institutie. El reprezinta, deci, manifestarea unica si irepetabila, la diferite niveluri ale socialului, a fenomenului institutie.

De exemplu, casatoria, ca ansamblu de norme si reguli juridice, cuprinse in codul familiei sau in alte acte normative, aplicabile tuturor casatoriilor concrete, realizate in timpul si pe aria in care sunt valabile aceste norme, este un fenomen juridic institutie. Casatoriile reale, avand un caracter unic si irepetabil, desi realizate pe baza acelorasi norme, reprezinta fenomene caz.

In mod similar, infractiunea, asa cum este definita si sanctionata de catre codul penal este un fenomen institutie, in timp ce o infractiune concreta (de luare de mita, sa zicem) savarsita de o persoana oarecare reprezinta un fenomen caz.

La randul lor, fenomenele caz pot fi fenomene individuale (cum ar fi cele anterior mentionate), fie colectivitati de fenomene, in a caror definire se face abstractie de trasaturile strict individuale ale acestor fenomene retinandu-se doar trasaturile lor comune (ele ramanand, totusi, multimi de fenomene, cazuri concrete).

Astfel, in timp ce casatoria intre X si Y, ca persoane fizice concrete de sex opus, este un fenomen individual, totalitatea casatoriilor intr-un anumit interval de timp intre persoane aflate intr-o anumita categorie de varsta (intre 10 si 29 de ani, sa zicem) sau locuind in acelasi mediu de rezidenta (urban sau rural) reprezinta o colectivitate de fenomene avand o caracteristica comuna (varsta sau, respectiv, mediul de rezidenta).

Distinctia dintre fenomenele institutie, fenomenele caz individuale si colectivitatile de fenomene are implicatii de ordin metodologic.

Daca fenomenele institutie pot fi studiate cel mai bine prin metoda istorica - comparativa, cele individuale se preteaza analizei de caz, iar colectivitatile de fenomene pot fi investigate prin analize statistice, sondaje de opinie sau anchete sociologice.

In calitatea sa de factor important de reglementare normativa si integrare sociala, dreptul contine un ansamblu de reguli prin care anumite comportamente sau actiuni individuale sau sociale sunt impuse, permise sau interzise. Din acest motiv, dreptul indeplineste, dupa cum mentiona Madelaine Grawitz, urmatoarele functii sociale:

elaborarea si prescrierea unor reguli de conduita prin care sunt stabilite rolurile sociale pe care trebuie sa le joace indivizii in diverse situatii;

rationalizarea vietii sociale, prin formularea de reguli rationale si eficiente, capabile sa orienteze si sa controleze actiunile agentilor sociali (indivizi sau grupuri sociale), pentru a asigura o cat mai deplina concordanta intre scopurile, obiectivele dezirabile social si mijloacele legitime disponibile pentru atingerea acestor scopuri;

asigurarea sociabilitatii si predictibilitatii comportamentului agentilor sociali, prin instituirea unor mijloace de presiune de control social.

1.5. Fenomene de nondrept (absenta dreptului)

Cel care analizeaza acest tip de fenomene este Jean Carbonnier, care considera nondreptul ca "absenta dreptului intr-un anumit numar de raporturi umane unde dreptul ar fi avut o vocatie teoretica de a fi prezent", restrangerea sau retragerea acestuia, "abandonarea de catre drept a unui teren pe care-l ocupa sau care era de competenta lui sa-l ocupe".

Dupa opinia lui, exista trei tipuri de nondrept:

1. Nondreptul prin autolimitarea dreptului - dreptul se limiteaza el insusi si organizeaza asa-numite institutii juridice de nondrept. Exista, astfel:

a)      Locuri de nondrept - cum ar fi dreptul de azil, in multiplele sale forme pe care le-a imbracat de-a lungul timpului, care poate fi considerat ca o recunoastere a unor insule de nondrept (de nondrept penal) - ascunzatori in care dreptul nu are acces sau are un acces foarte limitat;

b)      Perioade de nondrept (intensitatea dreptului nefiind aceeasi in toate momentele unei perioade date). Exemplu clasic este cel al calendarului judiciar al Romei antice, in care zilele erau impartite in "faste" (in care se puteau tine judecati) si "nefaste" (inchise actiunii legii, in care judecatile erau interzise). Chiar si astazi, spunea Carbonnier, duminicile, sarbatorile legale, noptile etc. nu sunt in mod complet juridice (actiunea dreptului este limitata);

c)      Nondrept intelectual - "acel regim juridic in care regula de drept prezentand lacune, si extinderea prin analogie fiind interzisa, anumite situatii nu sunt conceptual cuprinse de catre drept". In aceste conditii, sublinia Carbonnier, maxima "Tot ce nu e interzis este permis" poate fi tradusa prin "Tot ce nu este in mod expres juridicizat este nondrept".

2. Nondreptul prin autoneutralizarea dreptului - este situatia in care dreptul, prin propriile sale exigente se autoanihileaza, determinand neutralizarea juridicitatii unor fenomene juridice. Exemple:

a)      Exigenta dovezii elimina in afara dreptului tot ce nu poate fi dovedit.

b)      Exigenta existentei unei interventii umane pentru a savarsi dreptul tinde sa scoata din sfera dreptului tot ce este considerat a valora mai putin decat aceasta interventie.

3. Nondreptul prin rezistenta faptului la drept. Dupa opinia lui Carbonnier, din perspectiva sociologiei juridice, nu orice obstacol opus dreptului creeaza nondrept, iar fenomenele de violare a dreptului nu sunt fenomene de nondrept prin simplul fapt ca ele violeaza dreptul. Pentru a putea considera faptele nepedepsite de incalcare a dreptului ca apartinand nondreptului este necesar ca dreptul sa fi renuntat la sesizarea si urmarirea acestor fapte, iar aceasta renuntare sa aiba caracter de generalitate. In cazul criminalitatii nepedepsite, spunea autorul, dreptul nu a renuntat la urmarirea si pedepsirea celor vinovati, iar daca, in virtutea principiului oportunitatii urmaririlor acest lucru se intampla, aceasta renuntare nu are valabilitate decat cu titlu particular.

Nondreptul, afirma Carbonnier, poate fi privit si ca alegere individuala care poate fi:

a) difuza atunci cand individul inserat intr-o situatie juridica poate decide daca va trai sau nu in mod juridic. Un exemplu ilustrativ este cel al dreptului familiei. Institutia familiala are, indiscutabil, o reglementare juridica, ea presupunand un set de drepturi si obligatii legale, prevazute in coduri, legi sau alte acte normative. Numai ca cei mai multi oameni practica dreptul doar cu intermitenta, cand nu pot face altfel (ca, de exemplu, in cazul incheierii casatoriei), in rest traind ca si cum dreptul n-ar exista.

b) organica atunci cand nondreptul este perceput ca un reflex al dreptului. In acest caz, in fata institutiei juridice se ridica un fel de institutie umbra (shadow-institution), cu structuri similare dar mai mladioase, mai putin rigide.

Exemple de nondrept - rezultate ale alegerii organice ar fi:

situatiile de fapt - care fie inlocuiesc situatiile de drept (ex., mariajul de fapt, separarea de fapt, filiatia de fapt etc.), fie au decazut din starea de drept intentionata initial in urma unor obstacole juridice (ex., posesiunea de bun-credinta sau societatile de fapt);

situatiile de prietenie - bazate pe constatarea ca viata sociala se poate ordona dupa doua axe fundamentale - dreptul si prietenia -, ea putand functiona perfect fara drept, doar prin amicitia reciproca a indivizilor.

In general vorbind, considera autorul, din punct de vedere ierarhic, fenomenele de drept au un caracter secundar in raport cu cele de nondrept, cu precizarea ca nondreptul nu inseamna nici neant, nici haos. El reprezinta "o lume de relatii pe care dreptul nu le paraseste, cand el se retrage, in favoarea disolutiei si dezordinii. Terenul evacuat de el va fi reocupat in mod simplu de vechii ocupanti, principii de ordine, de pace si armonie carora li se postuleaza anterioritate fata de drept".

Din punct de vedere cronologic, conform celor mai multi autori, tendinta este de evolutie de la nondrept la drept, de la dreptul rudimentar specific societatilor arhaice, la dreptul dezvoltat al societatilor evoluate, perspectiva parand a fi un supradrept care sa corespunda complexitatii societatii viitoare. Numai ca, spune Carbonnier, din punct de vedere sociologic lucrurile nu pot fi absolutizate. Astfel ca, daca este indiscutabil ca domenii vaste care erau altadata sub resortul moravurilor se juridicizeaza, nu e mai putin adevarat ca o serie intreaga de fenomene tipice pentru vremurile noastre inseamna teren castigat de nondrept.