Impactul violentei televizate

Impactul violentei televizate

Intrebari despre efectele violentei televizate au existat inca din primele zile de cand a aparut televizorul. Intr-adevar prima expresie a unei preocupari formale in acest sens se intalneste in discutiile din urma unui congres care a avut loc la inceputul anilor '50. De exemplu, Comitetul Senatului Statelor Unite pentru Probleme Judiciare si Subcomitetul de Investigare a Delincventei Juvenile a avut o serie de discutii in anii 1954 - 1955 asupra impactului programelor de televiziune asupra delincventei juvenile. Aceste discutii au pregatit terenul pentru investigatiile continue facute de acest comitet si de cele ale Camerei Deputatilor si Senatului din anii '50 pana in prezent.

Aceste investigatii timpurii ale congresului au fost centrate asupra a ceea ce noi nu stiam despre televiziune si violenta, pentru ca oamenii de stiinta care se ocupa de aceasta problema sociala nu au raspuns cu promptitudine preocuparilor legate de acest mijloc de divertisment.

Cu toate ca au existat o serie de cercetari asupra filmelor si cartilor cu benzi desenate, acestea sunt mijloace mass-media foarte diferite si ca atare s-ar astepta efecte diferite. Totusi, oamenii de stiinta recunoscuti din domeniu, cum ar fi psihologul Eleanor Maccosy si sociologul Paul Lazarsfeld au marturisit in discutiile din anii 54'- 55' ca, cu toate ca era nevoie de mai multe cercetari, existau motive importante de ingrijorare legate de violenta televizata ( Lazarsfeld, 1955, Maccoby, 1954, Congresul Statelor Unite, Senat, Comitetul pentru probleme judiciare, 1955 a, 1955 b, 1965a, 1966 ).

In plus fata de discutiile congresului, incepute in anii 1950( care au continuat pana in 1994 ) exista rapoarte semnificative care includ: Comisia Nationala privind Cauzele si Presiunea Violentei ( Baker & Ball, 1969 privind televiziunea si Comportamentul Social si Surgeon Gene, 1972 ) raportul privind copiii si drama televiziunii facut de Grupul pentru Progresul Psihiatriei ( 1982 ); Institutul National de Sanatate Mintala , Raportul dintre televiziune si comportament ( INSM, 1982; Pearl, Bouthilet & Lazar, 1982 ); Consiliul National de Cercetare ( 1993) raportul asupra violentei si reportaje ale Grupul de Actiune al Asociatiei Americane de Psihologie privind televiziunea si societatea (Huston, 1992 ) si "Comisia pentru Violenta si Tineret " ( Asociatia Americana de Psihologie, 1992; Donnerstein, Slaby & Eron, 1992 ). Toate aceste rapoarte confirma efectele daunatoare ale violentei din mass-media asupra comportamentului copiilor, tineretului si adultilor care au vizionat astfel de programe.

Si totusi, in ciuda cercetarilor facute zeci de ani, exista perceptia ca dovezile cercetarii privind violenta prin televiziune sunt neclare si contradictorii. Acesta perceptie este incorecta si acest articol va ridica urmatoarea problema: ce stim noi despre impactul violentei prin televiziune? Care sunt concluziile majore ale cercetarilor care formeaza baza acestor ingrijorari? Fara a da nastere la concluzii pripite, principalele afirmatii se refera la durata de expunere la violenta si studiile experimentale si corelationale din domeniu care demonstreaza efectele vizionarii asupra atitudinii si comportamentului copiilor si adultilor.

Durata vizionarii

Copiii incep sa se uite la televizor la varste foarte fragede, uneori chiar de la 6 luni si sunt privitori infocati pana la 2 - 3 ani. In general, exista o crestere continua in numarul orelor de vizionare, incepand cu frageda copilarie pana la preadolescenta si apoi o brusca scadere a timpului de vizionare in anii adolescentei. Potrivit studiilor referitoare la procentului publicului privitor la televizor ( Hielsen, 1988 ) o familie tipic americana are televizorul deschis mai mult de 7 ore in fiecare zi, iar copiii intre 2 si 11 ani petrec in medie 28 de ore pe saptamana in fata ecranului de televizor. ( Andreasen, 1990; Condry, 1989; Liebert & Sprafkin, 1988 ). In mod natural, continutul vizionat este mai important decat cantitatea vizionata, iar violenta televizata e unul din principalele motive de ingrijorare.

Cele mai elaborate analize ale incidentei violentei televizate sunt studiile privind natura programelor de televiziune americane conduse de Gerbner si colegii lui. Rezultatul acestor analize anuale privind nivelul violentei in televiziunea americana pentru o perioada de 22 de ani - 1967-1989- ( Gerbner & Signorielli, 1990 ) indica un semnificativ nivel de violenta. Exista unele fluctuatii minore in anii 70' urmate de o crestere brusca pana la un nivel foarte mare in 1982 - 1983. Potrivit analizei initiale ( Gerbner, 1972 ) 8 din fiecare 10 emisiuni difuzate in perioada analizei in 1969 contineau unele forme de violenta si 8 episoade de violenta apareau in timpul fiecarei ore de difuzare. Mai mult, programele destinate special copiilor, cum sunt desenele animate, sunt cele mai violente dintre toate. Analizele ulterioare ale lui Gerbner si Gross ( 1974, 1976a, 1976b ) indicau ca exista un declin al nivelului de violenta televizata din 1969 pana in 1975, cel putin privind omorurile. Totusi, nivelul violentei a crescut dramatic in 1976 ( Gerbner, 1977 ) si a fost urmat de un declin, ajungandu-se la unul dintre cele mai scazute nivele in 1977( Gerbner, 1978 ). Acest declin a fost destul de dramatic. De la valul pronuntat de violenta din 1976 pana la relativ placidul an 1977, procentajul programelor continand violenta a scazut de la 90 la 75,5. Frecventa episoadelor violente a scazut de la 9,5 la 6,7 pe ora. Frecventa violentei pe program de televiziune a scazut de la 6,2 la 5,0 secvente violente. Totusi, aceasta tendinta coboratoare s-a schimbat in 1978 si la inceputul anilor '80, astfel incat violenta din programele la sfarsit de saptamana pentru copii a atins in medie 30,3 episoade violente pe ora in 1982 - 83 ( Gerbner & Signorielli, 1990 ). In concluzie, nivelul violentei in programele din prima parte a saptamanii a ajuns in medie la 5 acte de violenta pe ora, iar in programele pentru copii derulate dimineata s-a ajuns, in medie, la 20 pana la 25 de acte de violenta pe ora.

Pe langa televiziunea nationala, televiziunea prin cablu vine cu programe noi, mai violente, recicland vechile transmisiuni violente. O cercetare recenta facuta de Centrul pentru Mass-Media si Afaceri Publice ( Lichter & Amundson, 1992) a identificat 1.846 de scene violente televizate transmise de televiziunea nationala sau prin cablu intre 6 dimineata si miezul noptii intr-o zi in Washington D. C.. Cele mai violente episoade s-au inregistrat intre 6 si 9 dimineata, cu 497 scene violente ( 165,7 pe ora ), iar intre 2 si 5 dupa-amiaza cu 609 scene violente ( 203 pe ora ). Majoritatea scenelor de violenta sunt prezentate fara a fi incadrate intr-un text si fara sa fie insotite de o apreciere (judecata) asupra acceptabilitatii lor. Cele mai multe dintre aceste scene de violenta prezentate dimineata devreme si dupa-amiaza sunt privite de copii si tineret.

Care sunt efectele expunerii la aceste nivele de violenta televizata? Ce stim despre influenta violentei televizate pornind de la studiile corelationale, experimentale si de teren care s-au efectuat timp de peste 40 de ani?

Studiile corelationale

Dovezile din studiile corelationale sunt destul de insemnate, vizionarea si/sau preferinta pentru televiziunea violenta sunt legate de atitudinile, valorile si comportamentele agresive. Acest rezultat e valabil pentru studiile efectuate la inceputurile televiziunii, cand agresivitatea copiilor era masurata de profesori si luata drept etalon . E inca valabil si pentru studiile mai recente cand metodele de masurare a agresivitatii au devenit mai sofisticate.

Alegem cateva studii ca exemple: Robinson si Bachman ( 1972 ) au gasit o relatie intre numarul de ore televizat urmarite si declaratiile facute de adolescenti privind propria implicare in comportamentul agresiv sau antisocial. Atkin, Greenberg, Korzenny si Mc Dermott ( 1979 ) au folosit un alt mijloc de masurare a comportamentului agresiv si au dat fetelor si baietilor de 9 pana la 13 ani situatii precum urmeaza. Se presupune ca mergi cu bicicleta pe o strada si niste copii vin si iti imping bicicleta. Ce ai face? Raspunsurile alese au inclus agresiunea fizica si verbala, dar au existat si raspunsuri care au aratat dorinta de a reduce si de a evita conflictul. Cercetatorii au ajuns la concluzia ca raspunsurile continand agresivitatea fizica sau verbala au fost alese de 45% dintre privitori ai scenelor de violenta televizata extrema, comparativ cu doar 21% din privitorii scenelor cu violenta redusa. Intr-un studiu mai aprofundat, Sheehan ( 1983 ) a urmarit doua grupuri de copii din Australia, din clasele I si a III-a pe o perioada de 3 ani. El a ajuns la concluzia ca pentru grupul de copii de varste mai mari, acum in clasele a III-a si a V-a , atat numarul scenelor de violenta privite cat si intensitatea cu care au fost urmarite erau strans legate de nivelul comportamentului agresiv al copilului, constatat de colegii de clasa. In cele din urma, intr-un studiu asupra adultilor, Philips ( 1983 ) a investigat efectele prezentarii sinuciderilor in telenovele pe procentul de sinucideri din Statele Unite folosind inregistrarile mortii adunate de Centrul National pentru Statistica Sanatatii. El a constatat, intr-o perioada de 6 ani, ca ori de cate ori un personaj principal dintr-o telenovela se sinucidea, in trei zile exista o crestere semnificativa a sinuciderilor in randul femeilor din SUA.

Studiile experimentale

Majoritatea studiilor experimentale initiale privind cauza si efectul dintre comportamentul violent si agresiv transmis prin televiziune/film au fost conduse de Bandura si colegii lui ( Bandura, Ross & Ross, 1961,1963 ) care au lucrat cu copii de varste foarte mici si de Berkonitz si asociatii lui ( Berkowitz, 1962; Berkowitz & Rawlings, 1963; Berkowitz Corwin & Heironimus, 1963 ), care au facut studii pe adolescenti. Intr-un studiu tipic condus de Bandura ( Bandura, Ross & Ross, 1963 ) unui copil I-a fost prezentat intr-un film, o persoana care a lovit si a pedepsit o papusa gonflabila. Copilul a fost dus apoi intr-un loc de joaca si s-a inregistrat incidentul comportamentului agresiv. Rezultatul acestor studii a indicat faptul ca(,) copiii care au vazut filmul agresiv au fost mai agresivi in locul de joaca decat copiii care nu au vazut acest film. Aceste studii au fost criticate avandu-se in vedere comportamentul agresiv care nu a fost relevant in cadrul contextului social si ca materialele stimulative nu au fost reprezentative pentru programele de televiziune de la acea data. Studiile urmatoare au folosit multe programe de televiziune tipice si masurari mai realiste ale agresivitatii, dar, in principiu, concluziile de inceput ale lui Bandura inca stau in picioare.

Un alt studiu ( Liebert & Bacon, 1972 ) a investigat dorinta copiilor de a deranja alt copil dupa ce au vazut fragmente de agresiune pe benzi video sau pe diferite programe de televiziune. Baietii si fetele erau in doua grupe de varsta 5 - 6 si 8 - 9 ani. Programul agresiv consta in fragmente din "Invincibilii" , iar celalalt program prezenta o cursa de alergari. Dupa vizionare, copiii au fost dusi intr-un loc in care fiecare putea facilita sau deranja jocul unui copil care se juca intr-o camera alaturata. Concluziile au fost ca cei care au vazut programul agresiv au demonstrat o mai mare dorinta de a-l deranja pe celalalt copil. Intrebarea care se ridica este, acelasi efect il au si desenele animate? Raspunsul pare sa fie pozitiv. Cateva studii au demonstrat ca o expunere la un desen animat agresiv duce la agresiune crescanda ( Ellis &Sekyra, 1972; Lovaas, 1961; Mussen & Rutherford, 1961; Ross, 1972 ). Mai mult, Hapkiewitz si Roden ( 1971 ) au constatat ca baietii care au vazut desene animate violente nu pareau dornici sa-si imparta jucariile cu ceilalti spre deosebire de cei care nu vazusera desenele animate agresive. Pare clar din studiile experimentale ca se poate produce un comportament agresiv crescand ca urmare a unei expuneri fie prelungite, fie de scurta durata la violenta televizata, dar intrebarea ramane daca aceasta agresivitate crescuta constatata in experimente se rasfrange si asupra viatii de zi cu zi.

Studiile de teren

In studiile experimentale tipice de teren, investigatorul prezinta programe de televiziune intr-un cadru normal de vizionare si observa comportamentul acolo unde el apare in mod natural. Investigatorul controleaza secventa televizata, fie aranjand o serie speciala de programe, fie alegand orase care, in mod normal, receptioneaza diferite programe de televiziune.

Unul dintre studiile de inceput a fost cel condus de Stein si Friedrich ( 1972 ) pentru proiectul Surgeon General. Acesti investigatori au prezentat 97 de prescolari care vizionau, fie programe " antisociale ", " prosociale " sau "neutre" timp de 4 saptamani. Programele antisociale constau in 12 episoade de cate jumatate de ora din desenele animate cu Batman si Superman. Programele prosociale erau compuse din 12 episoade din "Vecinii domnului Roger" (program care insista pe impartirea cu ceilalti a ceea ce ai si pe cooperare). Programele neutre constau in imagini care nu erau nici violente, nici prosociale. Copiii erau urmariti pe o perioada de 9 saptamani, care consta in 3 saptamani de pre-vizionare, 4 saptamani de expunere televizata si doua saptamani de observare post-vizionare. Toate observarile se desfasurau intr-un cadru natural in timp ce copiii erau implicati in activitati scolare obisnuite. Observatorii inregistrau diferite forme de comportament care putea fi considerat prosocial ( de ex., ajutor, impartirea lucrurilor cu ceilalti, jocul cooperativ ) sau antisocial ( ex. Pedepsirea, cearta, stricarea jucariilor ). Rezultatele generale indicau ca acei copii considerati la inceput oarecum agresivi deveneau in mod semnificativ mai agresivi ca urmare a vizionarii unor desene animate ca Batman sau Superman. Mai mult, copiii care vazusera programele prosociale cu " Vecinii d-lui Roger " erau mai putin agresivi, mai cooperanti si mai dornici sa-si imparta lucrurile cu alti copii.

Intr-un alt experiment, Parke si colegii lui au intalnit o agresiune similara, marita atat la tinerii americani cat si la cei belgieni dupa vizionarea unor filme agresive. In studiul belgian - care a avut concluzii identice cu studiile de acelasi gen facute in Statele Unite - unor baieti adolescenti care locuiau intr-o institutie cu securitate minima , li s-au prezentat atat filme cu continut agresiv cat si filme neutre. Studiul a inclus o saptamana de observare pre-vizionare, urmata de o saptamana cu vizionare de filme si o saptamana de observare post-vizionare. Au existat patru locatii (institutii) implicate in experiment. Doua in care se gaseau baieti cu comportament foarte agresiv si doua in care se gaseau baieti cu nivel scazut de agresivitate in comportament. O pereche din institutii au fost supuse vizionarii de filme agresive, iar celelalte doua la filme neutre. Doar cele doua institutii considerate initial foarte agresive au fost efecte de filme; baietilor care au vazut filme agresive le-a crescut nivelul de agresivitate in timp ce celor expusi la filme neutre li s-a redus nivelul de agresiune.

Totusi, se pune intrebarea daca astfel de rezultate se intalnesc cand variatia in programele de televiziune apar in mod natural mai degraba decat prin aranjamente speciale. Williams si colegii ei ( Joy, Kimball, Zabrack, 1986; Williams, 1986 ) au avut prilejul de a evalua impactul violentei televizate asupra comportamentului copiilor inainte si dupa introducerea televiziunii intr-o comunitate canadiana si au comparat copiii care traiesc in orase inainte si dupa introducerea televiziunii cu copiii din alte doua orase unde televiziunea era de mult timp introdusa. Cele 3 orase se numeau Notel (fara receptie TV), Unitel (care recepta doar canalul comercial al guvernului - CBC) si Multitel (care receptiona CBC si 3 retele comerciale americane - ABC, CBS si HBC). Copiii din toate cele trei orase au fost evaluati la momentul 1 cand Notel nu receptiona nici un semnal TV si la momentul 2 cand in Notel exista televiziune de 2 ani (canalul guvernamental CBC). Rezultatele au indicat faptul ca nu exista nici o diferenta intre cele 3 orase la momentul 1, dar la momentul 2 copiii din oras Notel erau in mod semnificativ mai agresivi, atat fizic cat si verbal, decat copiii din orasul Unitel sau Multitel. Mai mult, doar copiii din orasul Notel au manifestat o crestere semnificativa a agresivitatii psihice si verbale de la momentul 1 la momentul 2.

Durata efectelor

Vom avea o imagine mai clara asupra duratei efectelor violentei televizate cand vom sti mai multe despre modul in care privesc copiii violenta televizata. De exemplu, Ekman si asociatii lui ( Ekman, 1972 ) au ajuns la concluzia ca acei copii ale caror expresii faciale, in timp ce priveau violenta televizata, aratau emotii pozitive, de fericire, placere, interes sau implicare erau mai probabil sa-l raneasca pe alt copil fata de acei copii ale caror expresii faciale indicau dezinteres sau neplacere.

Influenta de lunga durata a televiziunii nu a continuat sa fie investigata, dar avem indicatii din cateva studii majore. Intr-un studiu longitudinal initial, Lefkonwitz si colegii lui ( Lefkowitz, 1972 ) au putut sa demonstreze efectele de lunga durata intr-un grup de copii urmariti pe o perioada de 10 ani. In acest exemplu, Eron (1963) a demonstrat anticipat relatia dintre preferinta pentru mass-media, violenta si comportamentul agresiv al acestor copii la varsta de 8 ani. Intrebarea pusa acum a fost: ar fi valabila o astfel de relatie si la varste mai mari? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, investigatorii au obtinut masuratori ale comportamentului agresiv si preferinta pentru un anumit tip de televiziune, radio, carti cu benzi desenate cand copiii erau la varsta de 8 ani. 10 ani mai tarziu, cand membrii grupului aveau 18 ani, investigatorii au obtinut masuratori ale comportamentului agresiv si preferintele pentru programele de televiziune. Pentru baieti, rezultatele indicau ca preferinta pentru violenta televizata la varsta de 8 ani era in legatura semnificativa cu agresivitatea la varsta de 8 ani (r=0.21), dar preferinta pentru violenta televizata la varsta de 18 ani nu avea legatura semnificativa cu agresivitatea la varsta de 18 ani (r=0.05).

O a doua intrebare care s-a pus a fost daca s-ar putea ca aceasta agresivitate adolescentina sa fie predictionata cunoscand obiceiurile de vizionare din copilarie. Se pare ca raspunsul este "Da, se poate". Concluzia importanta aici e legatura semnificativa, pentru baieti, intre preferinta pentru violenta din mass-media la varsta de 8 ani si comportamentul agresiv la varsta de 18 ani (r=0.31). La fel de importanta este lipsa legaturii in directie inversa; adica, preferinta pentru programe de televiziune violente la varsta de 18 ani nu este rezultatul comportamentului agresiv din frageda copilarie (r=0.01). Cea mai plauzibila interpretare a acestor corelatii este ca preferinta timpurie pentru programele de televiziune si alte mijloace violente e un factor generator de comportament agresiv si antisocial cand copilul devine matur.

In studiile longitudinale recente, pe termen scurt, conduse de Lefkonitz & Erom si colegii lor ( Eron, 1982; Huesmann, Langerspetz & Eron, 1984; Sheehan, 1983) s-a ajuns la concluzia unor efecte pe termen scurt ale violentei televizate asupra comportamentului agresiv al copiilor din Statele Unite, Australia si Finlanda.

In cele din urma, studiul longitudinal de 22 de ani (Huesmann, Eron, Lefkowitz & Walder, 1984) o urmare a studiilor anterioare ale lui Lefkowitz si ale colegilor lui (1972) - a gasit semnificative corelatii cauzale (r=0.41) intre vizionarea scenelor de violenta la varsta de 8 ani si comportamentul interpersonal criminal la varsta de 30 de ani.

Intr-o abordare diferita, un studiu al lui Belson ( 1978 ), s-au avut in vedere alte efecte pe termen lung si a ajutat sa se stabileasca ce tip de program a avut cea mai mare influenta. Belson a chestionat 1565 de studenti care reprezentau un esantion reprezentativ de baieti intre 13 si 17 ani locuiau in Londra. Acesti baieti au fost intrebati, cu diferite ocazii, despre cat de mult s-au expus unei selectii de programe de televiziune cu continut violent intre 1959 - 1971. Nivelul si tipul de violenta din aceste programe a fost stabilit de membrii unei comisii de la BBC. A fost astfel posibil sa se obtina, pentru fiecare baiat, o masurare atat a gradului de intensitate cat si a tipului de expunere la violenta televizata ( de ex. Realista, fictionala etc.). Mai mult, s-a stabilit nivelul de comportament violent al fiecarui baiat prin propria declaratie si cat de des a fost implicat in oricare cele 53 de categorii de violenta in ultimile 6 luni. Gradul de gravitate al seriozitatii faptelor raportate de baieti a variat de la doar o usoara agravare a violentei, cum ar fi sarcasmul, la un comportament mai serios si foarte violent, ca de exemplu: " Am incercat sa fortez o fata sa aiba raporturi sexuale cu mine"; "Am lovit un baiat cu capul de un zid"; "L-am amenintat pe tata ca-l omor", "Am ars un baiat cu tigara pe piept in timp ce prietenii mei il tineau imobilizat jos". Aproximativ 50% din cei 1565 de baieti nu fusesera implicati in nici un act violent in ultimele 6 luni. Totusi, dintre cei care au fost implicati in acte de violenta, 188 ( 12% ) au fost implicati in 10 sau mai multe acte in timpul perioadei de 6 luni. Cand Belson a comparat comportamentul baietilor care se expusesera mai mult la violenta televizata cu al celor care se expusesera mai putin (si s-a potrivit pentru o mare varietate de posibili factori contributivi), s-a ajuns la concluzia ca telespectatorii actelor cu un grad ridicat de violenta erau mai implicati in comportamente violente grave. Mai mult decat atat, Belson a ajuns la concluzia ca violenta interpersonala grava e o consecinta a expunerii indelungate la (in ordinea descrescatoare a importantei):

Piese de teatru sau filme in care relatiile personale apropiate sunt o tema majora si care prezinta violenta verbala sau fizica;

Programe in care violenta e introdusa fara nici un motiv/de dragul de a fi sau nu e necesara intrigii;

Programe care prezinta violenta fictionala a unei situatii realiste;

Programe in care violenta e prezentata ca fiind o cauza dreapta;

Westernurile violente.

Rezumand extinderea efectelor, suntem de acord cu Comstock ( Comstock & Paik, 1991 ) ca exista multiple moduri in care violenta televizata sau de pe marele ecran influenteaza privitorul. Comstock sugereaza 4 dimensiuni: eficacitatea e legata de rasplatirea sau pedepsirea violentei de pe ecran; normativitatea se refera la ideea ca violenta de pe ecran este justificata sau nu are nici o consecinta; pertinenta descrie cat de mult violenta de pe ecran are similaritati cu contextul social al privitorului, iar sugestibilitatea se refera la factorii care predispun la violenta, adica provocare sau frustrare. Avand in vedere aceste 4 dimensiuni, Comstock sugereaza ( Comstock & Paik, 1991, pag. 254 - 255 ) situatii pentru care avem dovezi experimentale ale efectelor filmelor sau ale violentei televizate.

Recompensarea sau lipsa pedepsei pentru cei care actioneaza agresiv (ex. Bandura, Ross & Ross, 1963);

Daca comportamentul agresiv e considerat justificat (ex. Berkowitz & Rawlings, 1963);

Exista replici rostite in violenta televizata care sunt similare cu cele din viata reala ( ex. Donnerstein & Berkowitz, 1981);

Exista similaritati intre agresor si privitor ( ex. Rosekrans, 1967);

Puternica identificare cu agresorul, cum ar fi imaginarea ca e in locul lui (ex. Turner & Berkowitz, 1972);

Comportamentul care e motivat sa cauzeze rau si neplacere (ex. Geen & Stonner, 1972);

Violenta in care consecintele sunt diminuate, cum ar fi lipsa durerii, a parerii de rau sau a remuscarii (ex. Berkowitz & Rowlings, 1963);

Violenta care e prezentata mai realist sau e vazuta ca un eveniment real (ex. Atkin, 1983);

Violenta care nu e supusa comentariilor critice ( ex. Lefcourt, 1966 );

Prezentarile care par sa multumeasca privitorul ( ex. Ekman, 1972 );

Prezentarile de violenta care nu sunt legate de alte evenimente;

Violenta care include abuzul fizic adaugat la sau comparat cu agresiunea verbala ( ex. Liebermann, 1975 )

Violenta care lasa privitorul intr-o stare de iritare/provocare ( ex. Zillmann, 1971 );

Cand privitorii sunt dispusi sa actioneze agresiv ( ex. Donnerstein & Berkowitz, 1981);

Persoanele care sunt intr-o stare de frustrare dupa ce au vazut scene violente, fie dintr-o sursa externa sau chiar din vizionarea propriu-zisa ( ex. Worchel, Hardy & Hurley, 1976 ).

Concluzii:

Astfel, cu toate ca se poarta inca discutii despre interpretarea dovezilor cercetarii privind impactul violentei televizate, majoritatea cercetatorilor sunt de acord cu concluzia continuta in raportul Institutului National de Sanatate Mintala ( 1982 ), care sugereaza ca exista un consens care se dezvolta intre membrii comunitatii de cercetare, si anume ca " violenta pe micul ecran conduce la un comportament agresiv la copii si adolescentii care privesc astfel de programe. Aceasta concluzie se bazeaza pe experimentele de laborator si pe studiile de teren. Nu toti copiii devin agresivi, desigur, dar corelatiile dintre violenta si agresiune sunt evidente. Ca importanta, violenta televizata e la fel de puternic corelata cu comportamentul agresiv ca orice alta variabila comportamentala care a fost masurata. Intrebarea cercetatorilor s-a schimbat, ea nu mai este daca exista sau nu un efect, ci se cauta explicatii pentru acest efect."( p. 6 )

In timp ce efectele violentei televizate nu sunt simple si directe, analizele mai detaliate si recenziile unui mare corp de cercetare ( Hearold, 1986; Huston, 1992; Wood, Wong &Chachere, 1991 ) sugereaza ca exista motive serioase de ingrijorare si precautie in legatura cu impactul violentei televizate. Exista multi factori care influenteaza legatura dintre a vedea violenta si comportamentul agresiv si au fost discutii nenumarate despre natura acestei influente si despre cat de mult trebuie sa ne ingrijoram din pricina violentei televizate (Asociatia Americana de Psihologie, 1985; 1992; Centerwall, 1992; Comstock & Paik, 1991; Condry, 1989; Cook, Kendzierski & Thomas, 1983; Institutul National de Sanatate Mintala, 1982; Consiliul National de Cercetare, 1993; Paik & Comstock, 1994; Comitetul Consultativ Stiintific general pentru Televiziune si Comportament Social "Surgeon General", 1972 ). Cu toate acestea, e clar ca exista o preponderenta considerabila a violentei la televizor si ca aceasta violenta pe micul ecran poate duce la schimbari de atitudine, de valori sau de comportament atat la privitorii mai tineri cat si la cei mai varstnici.

Cu toate ca exista puncte de vedere diferite asupra impactului violentei televizate, un rezumat foarte relevant al acestora e oferit de Eron ( 1992 ) in Congres:

Nu mai poate exista nici un dubiu ca expunerea indelungata la violenta televizata e una dintre cauzele comportamentului agresiv, ale infractiunilor si violentei din societate. Dovezile vin tot din studiile de laborator, cat si din cele din viata de zi cu zi. Violenta televizata afecteaza tinerii de toate varstele, de ambele sexe si toate nivelele socio-economice, precum si cele ale inteligentei. Efectul nu se limiteaza la copii, care sunt deja dispusi sa fie agresivi si nu se restrange la o singura tara. Nu poate fi ignorat faptul ca obtinem aceleasi concluzii ale relatiei dintre violenta televizata si agresiunea copiilor in mai multe studii, in diferite tari. Efectul cauzal al violentei televizate asupra agresiunii, chiar daca nu e foarte mare, exista. El nu poate fi negat sau inlaturat. Am demonstrat acest efect cauzal in afara laboratorului, in viata reala, in cazul multor copii. Am ajuns sa credem ca exista un cerc vicios in care violenta televizata face copiii mai agresivi, iar acesti copii agresivi ajung sa vizioneze mai multa violenta pentru a-si justifica comportamentul( p. 1 ).

De asemenea, rapotul recent al Asociatiei Americane de Psihologie " Task Force " asupra Televiziunii si Societatii ( Huston, 1992 ) adauga: " modelele comportamentale stabilite in copilarie si adolescenta sunt baza pentru comportamentele manifestate la maturitate ". ( p. 57 )

Multiplele discutii si strategiile de comunicare propuse in acest proiect sunt menite sa faca o selectie a acestor interpretari diferite, atat in domeniile sociale cat si in cele ale societatii mintale si ale jurnalismului. Convergenta armonioasa a punctelor de vedere si a interpretarii concluziilor cercetarii la care s-a ajuns prin acest proiect vor mari considerabil intelegerea publicului.

Mai mult, raportul recent ( elaborat in august, 1993 ) de Comisia Asociatiei Americane de Psihologie privind Violenta si Tineretul[5]: raspunsul psihologiei confirma concluziile de mai sus si reafirma nevoia de a lua in considerare modurile de a reduce nivelurile violentei in toate mijloacele mass-media. In particular, Comisia AAP sugereaza dezvoltarea sistemelor de clasificare a programelor de televiziune si a casetelor video care ar trebui sa depaseasca sistemul existent folosit de Asociatia Filmului din America (AFA) concentrandu-se asupra unor descriptori de comportament mai relevanti si indicatorilor de potential pericol pentru copiilor si tineretului. Intr-adevar, alte organizatii, cum ar fi Media Scope, au sugerat revizuiri ale sistemului de clasificare in contextul experientelor din alte tari unde clasificarile sunt adaptate la nevoile speciale ale copiilor ( Federman, 1993 ). In plus fata de aceste ajustari ale indicatorilor, Comisia AAP a sugerat doua recomandari puternice pentru schimbarea politicii Comisiei Federale a Comunicatiilor :

" Solicitam Comisiei Federale a Comunicatiilor sa revizuiasca programul, ca o conditie a reinnoirii licentelor de emisie, si sa-si extinda eforturile pentru a ajuta statiile TV sa rezolve problema violentei juvenile. Aceasta recomandare consta in cercetarea probelor care indica capacitatea televiziunii de a servi nevoilor educationale informative ale copiilor atat la nivelul programelor cat si al activitatilor destinate sa mareasca valoarea educativa a programelor. De asemenea, solicitam Comisiei sa stabileasca reguli prin care sa ceara difuzorilor, operatorilor prin cablu si a altor transmitatori TV sa evite programele care contin o cantitate excesiva de violenta dramatizata in timpul orelor de vizionare ale copiilor, intre 6 dimineata si 10 seara." (Asociatia Americana de Psihologie, 1993, p. 77-78).

Pentru siguranta, majoritatea cercetarilor prezentate mai sus se bazeaza pe conceptia mai larga a influentei mass-mediei pornind de la teoria invatarii sociale[9]. Exista conceptii alternative referitoare la influenta mass-media si raspunsul privitorului, cum ar fi teoria utilizarii si a gratificarii ( Kratz, Blumler &Gurevitch, 1974; Kippax & Murray, 1980) care plaseaza accentul pe rolul activ al privitorului in determinarea efectelor mass-mediei prin folosirea selectiva. Exista, de asemenea, un numar de oameni de stiinta unele interpretari alternative la unele cercetari privind violenta televizata. De exemplu, Cook si colegii lui ( Cook, Kendzerski & Thomas, 1983) subliniaza ca e nevoie de o anumita precautie in interpretarea varietatii studiilor revizuite de INSM in 1983 despre Televiziune si comportament si Mc Giure (1986) a exprimat o preocupare generala privind supraevaluarea exagerata a efectelor televiziunii. Acestea sunt pareri importante si trebuie intelese in contextul unor concluzii ale cercetarii de mai sus. Si totusi, nu trebuie pierdute din vedere dovezile cumulative, extensive ale potentialului efect daunator asociat cu vizionarea violentei in filme, video, televiziune.

< text tradus de > ???

< tehnoredactat de > Damian Emilia

< revizuit si adnotat de > Tiron Marius