Persoane cu disabilitati: probleme referitoare la protectia sociala a persoanelor cu disabilitati. Obiective guvernamentale in domeniul persoanelor cu disabilitati

Persoane cu disabilitati: probleme referitoare la protectia sociala a persoanelor cu disabilitati. Obiective guvernamentale in domeniul persoanelor cu disabilitati

In Romania, in anul scolar 2003/2004, invatamantul special cuprindea 36.729 de elevi. Aproape jumatate mergeau la scoala cu intarziere.

Politica MEC vizeaza reducerea treptata a numarului elevilor inclusi in astfel de scoli si integrarea lor in unitati scolare obisnuite. Aceasta presupune insa existenta in fiecare localitate a cel putin unei scoli in care sa existe cadre didactice pregatite pentru a lucra cu copii cu deficiente. Majoritatea asistentilor personali fac parte din familiile persoanelor cu disabilitati, acceptand preluarea acestei responsabilitati. O parte semnificativa dintre acestia sunt persoane cu nivel educational foarte scazut, iar majoritatea lor nu au nici un fel de calificare speciala. Avantajul acestora insa consta in disponibilitatea permanenta in raport cu nevoile celui asistat, asigurand deci un serviciu de 24 de ore pe zi, in ciuda salariului calculat pentru prestarea unei munci de 8 ore pe zi. Pentru mentinerea acestui avantaj - atat de partea asistatului cat si de partea familiei, in unele cazuri acest salariu reprezentand singurul venit din munca in familie -, si pentru rezolvarea dilemei ingrijirii profesionale versus familiale, un nou act legislativ propune urmatoarea solutie: asistentii personali sunt obligatii sa fi incheiat cel putin nivelul scolar obligatoriu si sa urmeze niste cursuri de instruire/ calificare organizate de catre SSPH. In urma acestor cursuri acestia vor fi validati - obtinand o licenta de profesare - pentru o perioada de un an de zile. Aceasta solutie incearca mentinerea avantajelor ingrijirii in familie, prin ajustarea capacitatilor celor ce asista efectiv persoanele cu disabilitati. Chiar daca nu cea mai buna solutie, aceasta incerca sa depaseasca problemele limitelor bugetare ale programelor de asistenta destinate persoanelor cu disabilitati. Cresterea capacitatilor de monitorizare a acestor activitati la nivelul institutiilor responsabile si finantatoare poate, de asemenea, reduce problemele generate de existenta unor 'asistenti fictivi'.

Educatia incluziva are la baza principiul asigurarii egalitatii de sanse si isi propune evitarea excluderii sociale a persoanelor cu dizabilitati, ca si a altor grupuri vulnerabile, prin socializarea comuna a acestora cu restul indivizilor inca de la nivelul invatamantului primar, ca si prin furnizarea serviciilor educationale identice din punct de vedere al calitatii si continutului. Promovarea educatiei incluzive se confrunta cu numeroase dificultati tehnice, legate de facilitatile de care scolile trebuie sa dispuna, ca si de abilitatile suplimentare ale cadrelor didactice in interactiunea cu persoanele cu nevoi speciale. Oponentii educatiei incluzive isi argumenteaza pozitia pornind de la capacitatile diferite de invatare a elevilor cu dizabilitati. Utilizand analiza secundara a 81 de studii comparative asupra elevilor din scolile obisnuite si din cele speciale olandeze, s-a demonstrat ca in fapt elevii cu nevoi speciale pot avea performante similare celorlalti elevi, ei putand fi inclusi in aceleasi clase cu conditia ca profesorii sa fie pregatiti si pentru lucrul cu acest tip de elevi. Exceptia o constituie persoanele retardate mintal, care au performante scolare mai scazute si prin urmare nu pot fi integrate in scolile obisnuite.

I. Probleme referitoare la protectia sociala a persoanelor cu disabilitati:

I. A. Probleme referitoare la protectia sociala a persoanelor cu disabilitati in familie

1. Serviciile comunitare sistematice care sa vina in sprijinul persoanelor cu disabilitati neinstitutionalizate sunt limitate, atat ca numar, cat si ca tip. In toate judetele numarul centrelor de zi ce ofera servicii de terapie si programe de integrare sociala persoanelor cu disabilitati este

foarte mic, acestea fiind plasate in aproape toate cazurile in resedinta de judet, spre deosebire de institutiile rezidentiale care, multe dintre ele, sunt plasate in mediul rural.

2. Serviciile privind plata si contractarea unor ingrijitori/ asistenti personali pentru persoanele cu disabilitati grav sunt deficitare.

O problema importanta se refera, in acest context, la calificarea si modul de abordare a semnificatiei asistentului personal. Au existat o serie de incercari de a rezolva aceasta problema, insa calitatea ingrijirii oferite de asistentii personali continua inca sa reprezinte o problema.

3. Lipsa capacitatii serviciilor sociale generale, nespecifice de a se adapta nevoilor speciale ale persoanelor cu disabilitati. Una dintre problemele existente la nivelul invatamantului special este slaba promovare a educatiei incluzive, necesara integrarii sociale a persoanelor cu disabilitati, ca grup vulnerabil, cu risc ridicat de marginalizare sociala. Chiar in conditiile in care MEC a elaborat un plan de promovare a scolarizarii copiilor cu deficiente in scoli normale, pregatirea cadrelor didactice in acest domeniu este o problema dificila si greu de rezolvat.

4. Lipsa oportunitatilor de munca pentru persoanele cu disabilitati face ca majoritatea acestora, indiferent de gradul de disabilitati, sa devina dependente de strategii pasive de suport si sprijin, avand ca efect cresterea rapida a riscului de saracie. Cadrul legislativ existent pune accentul mai degraba pe stimularea angajatorilor de a angaja persoanele cu disabilitati (si in special prin penalizarea neangajarii acestora decat prin motivarea pozitiva), si mai putin pe crearea unor structuri productive protejate, care sa ofere persoanelor cu nevoi speciale sansa de a-si spori bunastarea prin munca, si nu de a ramane beneficiari pasivi ai politicilor sociale. Incurajarea unor forme productive protejate este de natura a reduce costurile sistemului pasiv de protectie sociala a acestor categorii de persoane concomitent cu reducerea riscului de saracie.

5. Inechitatea accesului la servicii sociale fundamentale in raport cu ceilalti indivizi face ca persoanele cu disabilitati mai sarace sa fie si mai dezavantajate decat cele cu posibilitati materiale mai ridicate, ducand la cresterea exponentiala a riscului de excluziune sociala pentru acestea.

6. Inechitatea accesului la servicii/ beneficii de protectie sociala in cadrul grupurilor de persoane cu disabilitati, datorata distantei fizice fata de resedinta de judet. Lipsa unor structuri intermediare, sub-judetene, care sa absoarba nevoile din teritoriu, duce la consumul inechitabil de servicii/ beneficii de protectie sociala destinate persoanelor cu disabilitati. Costurile asociate informarii si formularii unor cereri pentru diferitele beneficii/ servicii de protectie a persoanelor cu disabilitati sunt foarte mari cu cat distanta intre locul de rezidenta si orasul resedinta de judet este mai mare.

I.B. Probleme referitoare la persoanelor cu disabilitati din institutii de tip rezidential:

Problemele institutiilor rezidentiale pentru persoane cu disabilitati vizeaza in principal capacitatea acestora de a recupera, cel putin partial, respectiv de a creste capacitatea celor asistati de a se integra in mediul social si familial natural, prin asigurarea unor servicii profesionale de o calitate cel putin acceptabila.

1. Finantarea. Institutiile rezidentiale s-au confruntat - odata cu accelerarea procesului de descentralizare financiara a acestor servicii - cu probleme serioase datorate sub-finantarii, in timp ce primariile, pe teritoriul carora existau astfel de institutii, s-au confruntat cu crize bugetare serioase, in special daca tinem cont de faptul ca majoritatea acestor institutii sunt plasate in mediul rural. In 1999, primul an in care toate cheltuielile asociate intretinerii si functionarii acestor institutii (inclusiv hrana asistatilor si salariile personalului) au fost trecute in responsabilitatea bugetelor locale, aceste cheltuieli au scazut in termeni reali in raport cu anul precedent, cand ele cuprindeau doar costurile asociate intretinerii cladirilor. Incepand cu anul 2000, responsabilitatea financiara a fost impartita intre bugetele locale si fondul de solidaritate sociala pentru persoanele cu disabilitati, pentru a preintampina situatii disperate, ce ameninta pe cei asistati cu lipsa celor mai elementare resurse. Aceasta masura ce nu a reusit sa creasca substantial nivelul cheltuielilor destinate institutiilor pentru persoane cu disabilitati.

2. Problema personalului calificat. Dualitatea responsabilitatii legate de aceste institutii a avut ca si consecinta majora imposibilitatea crearii unei structuri motivationale adecvate pentru imbunatatirea activitatilor si cresterea standardelor de viata in aceste institutii. Pe de-o parte SSPH elaboreaza norme si standarde pentru functionarea acestor institutii (e vorba in primul rand de numarul personalului calificat, tipul de calificare, tipuri de activitati recuperatorii). Pe de alta parte insa bugetele locale reduc la minimum cheltuielile acestora, stabilind salariile la nivelul minim posibil si reducand numarul de angajati. Datorita nivelului scazut al salariilor si conditiilor de munca precare, dar si datorita amplasarii acestor institutii in mediul rural, recrutarea unui personal calificat devine o problema cruciala.

3. Serviciile in cadrul institutiilor rezidentiale. In ciuda eforturilor financiare si a costurilor deloc neglijabile asociate intretinerii persoanelor cu disabilitati in institutii, acestea prezinta un risc mai ridicat de excluziune sociala, in special datorita scaderii progresive a sanselor de a se integra in comunitate, in lipsa unor programe recuperatorii sistematice. Serviciile furnizate in aceste institutii - terapie recuperatorie, monitorizare medicala, programe speciale de reintegrare profesionala si sociala - sunt mai degraba punctuale, lipsite de sistematicitate si coerenta, acolo unde ele se desfasoara efectiv. Acest lucru se datoreaza in primul rand lipsei unui personal calificat angajat in aceste institutii. Atragerea unui personal calificat sau specializat este aproape o imposibilitate, cat timp salariile acestor categorii de angajati sunt dintre cele mai mici (fiind platite de consiliile locale), institutiile fiind plasate mai toate in mediul rural, bugetele alocate acestor institutii fiind mai degraba insuficiente pana si in a asigura supravietuirea acestora si a asistatilor. Numarul medicilor lucrand in aceste institutii ajunge - in medie - la doar 65% din numarul de pozitii considerate a fi minim necesare. Acelasi lucru este valabil si pentru personalul medical calificat auxiliar. Ponderea specialistilor in totalul angajatilor din astfel de institutii nu depaseste 8%.

4. Acoperirea insuficienta cu servicii rezidentiale devine o problema serioasa odata ce institutiile de asistenta sociala sunt descentralizate din punct de vedere financiar, iar consiliile locale nu mai sunt dispuse sa plateasca pentru asistenta sociala a persoanelor de pe teritoriul altor judete. Pe de alta parte, sunt judete (ca de exemplu Covasna) care nu au pe teritoriul lor institutii rezidentiale. In plus, unele zone prezinta patologii speciale care duc la cresterea numarului de disabilitati specifice la care infrastructura institutionala nu are capacitatea structurala sa raspunda.

I.C. Alte probleme ce afecteaza bunastarea persoanelor cu disabilitati

1. Capacitate institutionala scazuta a agentiilor guvernamentale deconcentrate.

ITSPH-urile sunt structuri mai degraba mici, avand un numar foarte redus de angajati, atat in raport cu nevoile si activitatile specifice pe care le presupun, cat si comparativ cu orice alta structura teritoriala administrativa. Acest fapt duce la:

- Limitarea si inechitatea de acces la servicii/ beneficii pentru persoane cu disabilitati . ITSPH-urile sunt situate in orasele resedinta de judet, acestea fiind cu foarte putine exceptii singurele locuri in care oamenii se pot adresa pentru informatii privitoare la sistemul de protectie existent, pentru intocmirea cererilor si dosarelor necesare diferitelor forme de protectie sociala. Lipsa personalului suficient sau a unor servicii intermediare care sa reprezinte o veriga de legatura in teritoriu, face ca aceasta problema sa nu poata fi rezolvata local, cel putin pana la crearea unor servicii comunitare de asistenta sociala, stipulate in legea asistentei sociale.

- Blocarea oportunitatilor de initiere, monitorizare si evaluare a unor programe sistematice - la nivel local - cu scopul recuperarii, cresterii abilitatilor de integrare sociala dar si protejarii persoanelor cu disabilitati, prin controlul calitatii serviciilor de care beneficiaza.

2. Slaba implicare a societatii civile si a comunitatilor locale in integrarea sociala a persoanelor cu disabilitati. ONG-urile si fundatiile private actionand in acest spatiu sunt foarte putine comparativ cu alte zone ale asistentei sociale, ca de exemplu copilul in dificultate. Mai active sunt diferitele tipuri de asociatii/ organizatii ale persoanelor cu tipuri specifice de disabilitati. Unele dintre acestea beneficiaza de suportul asociatilor de profil ce activeaza la nivel international si care reusesc colectarea externa a unor fonduri destinate organizarii si desfasurarii unor programe recuperatorii specifice. Alte asociatii de acest tip sunt mai degraba orientate catre protectia si sustinerea drepturilor ale membrilor sai. La nivelul comunitatilor locale implicarea este si mai scazuta. Nici macar familiile din care provin persoane cu disabilitati nu par a fi sensibile si cooperante in ceea ce priveste imbunatatirea/ cresterea capacitatilor acestor categorii de persoane, punand accent in primul rand pe beneficii monetare si facilitati financiare.

3. Institutionalizarea ca posibilitate de abuz din partea familiei. Abuzurile familiilor sunt adesea cauzele ce duc la institutionalizarea persoanelor cu disabilitati, in special a celor varstnice. Preintampinarea si penalizarea acestor situatii (sanctionarea nerespectarii obligatiei legale de intretinere prevazuta de art.86 din Codul familiei), dublate de elaborarea unor servicii comunitare adecvate, ar reduce in mare masura sansa de cadea in saracie a unui segment semnificativ al populatiei varstnice.

4. Institutionalizarea ca lipsa a alternativelor/ optiunilor de suport a persoanelor cu disabilitati in mediul natural, familial. Lipsa serviciilor de tip comunitar adresate persoanelor neinstitutionalizate si calitatea scazuta a ingrijirii la domiciliu a persoanelor cu disabilitati grav duce la alegerea institutionalizarii, adesea ca singura solutie viabila pentru persoana cu disabilitati cat si pentru familia acesteia. Aceasta optiune, in conditiile relativ proaste oferite de aceste forme rezidentiale, duce adesea la disolutia relatiei asistat- familie, avand ca efect abandonul in saracie a persoanelor cu disabilitati.

O tendinta manifestata atat la nivelul preocuparilor actorilor institutionali implicati cat si la nivel legislativ este aceea de a creste protectia acordata persoanelor neinstitutionalizate prin:

incercarea de a diminua posibilitatile in ceea ce priveste abuzurile familiilor persoanelor cu disabilitati, in detrimentul persoanei cu disabilitati dar si a comunitatii locale (ex. prin institutionalizare fortata etc.);

cresterea calitatii serviciilor oferite de catre asistentii personali concomitent cu mentinerea avantajelor utilizarii fortei de munca din familia proprie a persoanei ingrijite.

dezvoltarea unor centre de zi care sa ofere programe recuperatorii specializate,

sensibilizarea comunitatii la nevoile specifice ale persoanelor cu disabilitati in vederea      integrarii acestora intr-o viata normala

Din anul 2001, odata cu intrarea in vigoare a OUG nr.32/2001 pentru reglementarea unor probleme financiare, Fondul de Solidaritate Sociala destinat protectiei sociale a persoanelor cu disabilitati s-a constituit ca venit la bugetul de stat. Sustinerea sistemului de protectie a drepturilor copilului si a persoanelor adulte cu disabilitati se face in prezent prin alocarea de sume defalcate din bugetul de stat catre bugetele locale.

In anul 2000, numarul organizatiilor nonguvernamentale din Romania care aveau declarata ca activitate principala servicii adresate persoanele cu disabilitati era de 520 iar numarul celor care aveau ca activitate principala serviciile sociale, printre care si cele destinate persoanelor cu disabilitati era de 918. Numarul celor active pare a fi mult mai mic insa decat cel al ONG-urilor inregistrate. Cu toate acestea, in anul 2002 se poate vorbi de o crestere a implicarii ONG-urilor in rezolvarea problemelor persoanelor cu disabilitati. Aceasta afirmatie este sustinuta de numarul mare (aprox. 100) de ONG-uri ce au depus proiecte in vederea finantarii de catre SSPH, precum si de participarea unui numar de 13 ONG reprezentative, membre ale Consiliului National de Dialog Social la lucrarile ce au precedat definitivarea amendamentelor propuse de catre SSPH la Legea privind aprobarea OG nr. 102/1999 si adoptarea Strategiei nationale in domeniul protectiei speciale a persoanelor cu disabilitati.

II. Obiectivele PNAinc in domeniul persoanelor cu disabilitati

Obiectivul 1: Asigurarea de sanse egale de participare la viata sociala a persoanelor cu disabilitati, specifice unei societati incluzive

Dezvoltarea unei retele comprehensive de centre de zi in vederea recuperarii, integrarii si dezvoltarii in comunitate a persoanelor cu disabilitati. In cadrul acestor retele trebuie sa existe si centre de informare si consiliere, atat pentru persoanele cu disabilitati cat si pentru familiile acestora.

Imbunatatirea serviciilor la domiciliu pentru persoanele cu disabilitati grav neinstitutionalizate, in primul rand prin cresterea capacitatilor de ingrijire speciala a asistentilor personali ai acestora. Desi o serie de reglementari referitoare la aceasta problema au fost adoptate si programe de formare initiate, exista insa in continuare aspecte deficitare in legatura cu activitatea acestora.

Asigurarea - pe fondul serviciilor de asistenta sociala comunitara (preconizate a se realiza in baza legii asistentei sociale/ a serviciilor de asistenta sociala) - a unor sisteme expert locale care sa reprezinte veriga de legatura intre principalul finantator al serviciilor/ beneficiilor (i.e. comunitatea, respectiv primaria) destinate acestor categorii si organizatiile guvernamentale judetene specializate.

Promovarea accesului persoanelor cu disabilitati usor la servicii sociale nespecifice (educatie normala, servicii de asistenta medicala primara si preventiva) inclusiv prin dezvoltarea infrastructurii speciale pentru persoanele cu disabilitati: infrastructura stradala, lifturi speciale pentru accesul la metrou, infrastructura speciala pentru accesul in cladirile institutiilor publice etc.

Promovarea educatiei incluzive concomitent cu educatia pentru incluziune a intregii comunitati, prin integrarea valorilor tolerantei si acceptarii diferentelor - in primul rand - in cadrul proceselor educationale, la toate nivelele sale. Programele scolare trebuie sa promoveze o viziune deschisa asupra vietii, care sa permita dezvoltarea unui sentiment de intelegere reciproca si solidaritate sociala.

Acest sub-obiectiv presupune:

a. cursuri speciale pentru cadrele didactice in vederea includerii copiilor cu disabilitati motor si usor psihic in cadrul educational comunitar

b. programe de constientizare a nevoilor specifice a persoanelor cu disabilitati, a riscurilor pentru intreaga comunitate a neadresarii acestora si de crestere a solidaritatii sociale cu aceste categorii de persoane; desfasurarea acestor programe trebuie sa aiba loc in primul rand in scoli

Dezvoltarea serviciilor de pregatire si formare profesionala a persoanelor cu disabilitati, prin finantarea de catre SSPH a unor proiecte (proiecte proprii sau din cadrul unor ONG-uri)

Crearea oportunitatilor de munca pentru persoanele cu disabilitati, prin crearea unor structuri productive protejate si acordarea unor noi masuri stimulative pentru acestea : reduceri semnificative a costurilor globale destinate acoperii impozitului pe profit

Acordarea de masuri stimulative pentru angajatori (potrivit prevederilor Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru somaj si stimularea ocuparii fortei de munca)

Acordarea persoanelor cu disabilitati a unor facilitati deja instituite pentru alte categorii sociale vulnerabile si cu risc crescut de saracie, ca de exemplu accesul la magazinele de tip economat

Obiectivul 2: Asigurarea unui mediu adecvat in vederea recuperarii, cel putin partiale, a persoanelor cu disabilitati in cadrul institutiilor de tip rezidential

dezvoltarea si diversificarea surselor de autofinantare la nivelul institutiilor rezidentiale, avand in vedere ca majoritatea sunt plasate in mediul rural (HG nr. 109/1999 privind valorificarea produselor si serviciilor realizate in cadrul caminelor- atelier si al altor camine din coordonarea SSPH si Ordinul 46/1999 referitor la normele metodologice de aplicare a HG NR. 109/1999)

Dezvoltarea unor programe recuperatorii specifice concomitent cu elaborarea unor indicatori si standarde clare de monitorizare si evaluare a programelor derulate in astfel de institutii

Obiectivul 3: Promovarea dezinstitutionalizarii prin strategii specifice (neincluzand aici si pe cele referitoare la serviciile din cadrul institutiilor si a celor din comunitate

Prevenirea/ eliminarea abuzurilor familiilor persoanelor cu disabilitati, in special asupra persoanelor varstnice prin imbunatatirea legislatiei si a sistemului de evaluare a cererilor de internare

Inlocuirea, cel putin partiala, a institutiilor cu case sociale pentru persoane cu disabilitati, care sa asigure acestora vietuirea in conditii de normalitate, dar pe baza cooperarii intre aceste persoane si a parteneriatelor cu familiile, comunitatea si sistemele expert. Casele sociale sunt o forma de gospodarire in comun ce se structureaza in jurul unor ateliere ce dezvolta activitati aducatoare de venit. Constructia unor astfel de medii de rezidenta presupune obtinerea unor credite preferentiale dar si cooperarea cu alte institutii guvernamentale si neguvernamentale.

Obiectivul 4: Asigurarea unei finantari in acord cu necesitatile zonale/ locale

Crearea unui sistem de indicatori care sa masoare eficacitatea si eficienta serviciilor de suport pentru persoanele cu disabilitati, diferentiate pe institutii si servicii oferite la domiciliu

In ceea ce priveste interesul pentru formarea profesionala si cresterii sanselor de integrare pe piata muncii a persoanelor cu disabilitati SSP a derulat in ultimul trimestru al anului 2001 o serie de proiecte ce au vizat pregatirea, formarea si integrarea profesionala a acestor persoane.

Legea nr 76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru somaj si stimularea ocuparii fortei de munca prevede la alin (2) din art. 80 si 85 o serie de masuri stimulative pentru angajatori, vizand incadrarea in munca a persoanelor cu disabilitati, si anume:

- acordarea unei sume lunare reprezentand 1,5 salarii minime brute pe tara, pe o perioada de 18 luni, pentru angajatorii care incadreaza in munca pe o durata nedeterminata, absolventi din randul persoanelor cu disabilitati

-acordarea unei sume lunare reprezentand valoarea unui salariu minim brut pe tara, pe o perioada de 12 luni, pentru angajatorii care au sub 100 de angajati si care incadreaza in munca pe o durata nedeterminata persoane cu disabilitati cu obligatia mentinerii raporturilor de munca cel putin 2 ani;

Aceasta ultima masura vine sa completeze o reglementare cuprinsa in art. 42 din OU 102/1999 ce vizeaza obligativitatea tuturor agentilor economici cu cel putin 100 de angajati de a angaja cel putin 4% din numarul angajatilor din randul persoanelor cu disabilitati. In caz contrar agentii economici sunt obligati sa plateasca lunar, in plus, catre Fondul de Solidaritate Sociala, o suma egala cu un salariu minim brut pe economie pentru fiecare post pe care ar fi trebuit sa angajeze o persoana cu disabilitati (articolul 43)