Povestea vulturilor aurii

Se spune ca, departe, exista un loc foarte frumos, in care traiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au aceasta culoare nobila, ci numai o aripa; la masculi, cea dreapta, iar la femele, cea stanga. An de an, pe masura ce puii cresc, parintii pleaca in ultima lor calatorie: zboara zile indelungate pana ajung la Muntele Linistii. Acolo unde au murit si parintii lor.

Si se mai spune ca intr-un an, oprindu-se sa se odihneasca peste noapte, ultima calatorie a devenit cat se poate de trista: vulturii au fost prinsi, printr-o mestesugita cursa, de catre niste oameni care credeau ca se vor imbogati vanzand penele care straluceau ca soarele. Au taiat pasarilor preafrumoasele aripi si le-au agatat la brau, ca pe niste scalpuri. "Ei, acum sa se tarasca pe jos, ca niste serpi, pana mor. De ce au vrut sa moara in Muntele Linistii?" - a intrebat unul dintre ei, care nu se gandea niciodata la moarte.

De durere si de amaraciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Insa cei tari se incapatanau sa zboare cu o singura aripa. Falfaiau din ea, cu rabdare, avand o vointa nepamanteana; dar tot nu puteau zbura. Se gandeau cu tristete: "Ce vor zice puii nostri, care vor veni la anul sa moara langa trupurile noastre, cand vor vedea ca nu am ajuns la Muntele Linistii?"

Sprijinindu-se unul de altul, si gandindu-se la urmasii ramasi acasa, doi vulturi au simtit cum suferinta incepe sa li se aline. Si stand asa, asteptand parca sa le creasca aripi, ei au simtit ca durerea se preschimba in putere.

Da, da, chiar asa: stand lipiti unul de celalalt, durerea li se preschimba in putere. Au incercat sa zboare astfel; la inceput falfaiau din aripi incet, plini de sfiala, si apoi din ce in ce mai puternic. Pe masura ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu doua aripi. Se vedea o singura cruce.

Luandu-se dupa ei, s-au ridicat si alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Linistii

Am scris povestea de mai sus gandindu-ma la iubita mea sotie, Claudia. Povestea vulturilor aurii e intr-un fel rezumatul conceptiei mele despre nunta. Cred ca cei care se casatoresc pentru ca prin dragostea lor sa se sprijine unul pe celalalt pe calea mantuirii au inteles rostul familiei. Cand iubesti pe cineva, ii doresti bucurie fara sfarsit. Cand iubesti pe cineva, vrei sa il stropesti cu apa dragostei tale. Cand iubesti, vrei ca pe chipul celuilalt sa se vada cat mai multa bucurie.

Nu cred ca poti iubi pe cineva fara sa te gandesti la vesnicie. Necredinciosii au o dragoste foarte tensionata, foarte crispata: ei cred ca dupa moarte se termina totul.

Credinciosii stiu ca dragostea adevarata nu poate fi nimicita de timp. Stiu ca intelepciunea se va sfarsi, dar dragostea nu se va stinge. De aceea invata sa ii iubeasca pe ceilalti cu o dragoste curata, cu o dragoste care nu piere.

Dragostea dintre sotii care ajung in Imparatia Cerurilor nu se stinge. E adevarat ca acolo nu vor mai avea dorinta de a-si manifesta dragostea in acelasi mod in care au facut-o pe pamant (ma refer la dragostea trupeasca al carei rod sunt copiii). Dar totusi asta nu inseamna ca legaturile sufletesti dispar, ca sotul nu isi mai recunoaste sotia, ca fiul nu isi mai cunoaste mama. Nu incerc sa dezvolt aceasta idee, fiind constient de riscul de a sustine vreo greseala. Deci, fara a incerca sa dau lamuriri in ceea ce priveste modul in care dragostea dintre soti poate birui timpul, voi incerca sa pun pe hartie cateva ganduri despre care cred ca i-ar putea ajuta pe tinerii care vor sa isi intemeieze o familie.

Spun doar atat: ca din cat am incercat sa cunosc invatatura crestina despre aceasta problema, in nici un loc nu se pomeneste faptul ca vreodata in rai sotul nu isi recunoaste sotia sau ca fiul nu isi recunoaste mama. Ci dragostea dintre ei nu numai ca ramane aceeasi, ci chiar sporeste.

Dar poate nu e potrivit sa incep prin a spune ca atunci cand iubesti pe cineva ii doresti mantuirea, si faci tot ce iti sta in putinta pentru a-l ajuta sa mearga pe acest drum. Unora li se va parea ciudat ca asa stau lucrurile. De aceea voi fi mai practic, spunand ca tot cel ce vrea sa aiba parte de implinire in familie trebuie sa caute sa traiasca sub binecuvantarea lui Dumnezeu.

Afirm cu toata convingerea ca cei care cred ca isi pot fauri o bucurie lumeasca prin propriile puteri nu stiu ce pierd. Se pot gasi o sumedenie de moduri de intelegere a nuntii. Dar una singura implineste: cea in care cunosti dragostea binecuvantata de Dumnezeu. Restul sunt artificii multicolore.

Atunci cand intelegi ce asteapta Dumnezeu de la o familie, intelegi si ca nu te poti casatori cu oricine iti iese in cale. Intelegi cat de greu este sa gasesti un suflet care sa iti poata sta alaturi pe drumul pe care vrei sa mergi.

Asa cum vulturii aurii au ramas doar cu cate o aripa, asa am ramas si noi, in fata acestei lumi care incearca sa ne murdareasca cu nebunia si apostazia ei. Exista unii care se calugaresc si prin puterea lui Dumnezeu zboara cu o singura aripa. Dar cei care aleg casatoria trebuie sa fie constienti ca in viata va trebui ca ei sa zboare unul langa altul. Altfel nu se poate. Daca nu ne alegem un om alaturi de care sa putem zbura, un om de care sa ne sprijinim si pe care sa il sprijinim, atunci nu vom ajunge la destinatie.

Necazuri au toti, si bogatii, si saracii. Nimeni nu cunoaste pe aceasta lume numai fericirea, nimeni nu se poate lauda ca nu cunoaste si necazurile. In fata acestei lumi cel mai important lucru este sa Il ai pe Dumnezeu cu tine. Si, daca ai ales calea casatoriei, sa il ai alaturi de tine si pe omul pe care il iubesti. Viata e o sita care cerne sentimentele oamenilor. Sentimentele superficiale nu dureaza. Tot ce nu e profund dispare si lasa urme nedorite.

Nimeni sau aproape nimeni nu se casatoreste pentru a avea parte de un esec, pentru a divorta. Exceptiile sunt rare si nu merita atentie. Ne casatorim pentru a ne implini dragostea. Si totusi, de ce exista atatea despartiri, atatea divorturi?

De ce atatia copii care cresc cu un singur parinte? De ce atatia copii poarta in inimile lor neintelegerea dintre parintii lor? De ce inimile lor sangereaza?

Nu stiu daca esti la varsta la care sa intelegi cat de serioasa e problema copiilor care cresc departe de unul dintre parinti, de aceea voi face referire la ceva mai apropiat de universul tau.

Spune-mi, cate prietene de-ale tale au cazut prada deznadejdii cand cei pe care ii iubeau le-au parasit? Sau cati prieteni de-ai tai au ramas cu inima zdrobita afland ca ,,iubirea vietii lor" s-a indragostit de altcineva?

Cred ca iti dai seama ca, daca despartirea unor tineri care se iubesc e uneori dramatica, si mai dramatica este despartirea unor soti care, cu timp in urma, s-au unit in fata lui Dumnezeu. Poate ca acele cazuri in care divortul e facut de comun acord, cu exces de politete si de respect (am asistat la cateva divorturi de acest gen) par mai putin dureroase. Dar ar trebui sa fie privite si din alta perspectiva: ce e mai trist, sa vezi ca o sotie isi paraseste sotul, lasandu-l cu ochii in lacrimi, sau ca doi oameni se despart civilizat, ca si cum intre ei nu a fost nimic serios? E groaznic sa pui alaturi poza de acum doi-trei ani, cand ieseau de la slujba Cununiei cu mare alai, si cand se sorbeau din ochi, si poza de la divort, cand sunt ca doi straini. E groaznic cand intelegi ca au calcat in picioare Nunta. E groaznic sa iti dai seama ca pentru ei nunta nu a insemnat nimic.

Si ce sa facem? Sa inchidem ochii si sa nu vedem ca asta e lumea in care traim? De fapt, divorturile sunt atat de dese, incat a aparut o intreaga filozofie a divortului, oamenii au ajuns sa considere ca divortul e ceva normal. Adica in loc sa se intrebe care este cauza divortului, sa se intrebe ce e de facut pentru a nu se ajunge la divort, ei cauta sa justifice divortul. Inteleg atitudinea lor, dar asta nu ma impiedica sa consider ca e o atitudine lasa. Ascunzandu-i doctorului boala de care suferim, nu putem fi vindecati. Ne putem lauda cu boala, prezentand-o drept o forma superioara de sanatate. Si poate ca printre cei care sufera de aceeasi boala vom gasi oameni care sa ne creada. Si pana murim tot putem tine cuvantari despre forma de sanatate pe care o cunoastem. Dar nici un om sanatos nu ne va crede.

Divortul este tot un fel de boala. E o boala care apare in urma consumului de substanta Z si a lipsei de substanta X, a consumului de iubire de sine si a lipsei de iubire pentru celalalt. E o boala previzibila. E o boala de care sunt susceptibili cei care se casatoresc. Dar cei care vor sa fie feriti de o astfel de boala trebuie sa ia masuri de precautie. Si masura cea mai potrivita este tocmai intemeierea unei familii care sa stea sub binecuvantarea lui Dumnezeu.

"Dar ce, nu toate familiile stau sub binecuvantarea lui Dumnezeu?"

E greu de dat un raspuns precis la aceasta intrebare. Nu stiu daca Dumnezeu binecuvanteaza o familie din care lipseste dragostea, o familie din care lipseste credinta, o familie ai carei membri nu vor sa mearga pe calea mantuirii. Binecuvantarea lui Dumnezeu nu se poate fura. Un tanar care a luat de sotie o femeie batrana, gandindu-se ca peste cativa ani va ajunge mostenitorul unei averi impresionante, nu isi pune problema binecuvantarii lui Dumnezeu. Se poate cununa cu ea, dar Cununia ii este spre osanda.

Indraznesc sa afirm ca asa cum Sfanta Impartasanie le poate fi spre osanda celor care se impartasesc cu nevrednicie, tot asa si Taina Cununiei le este spre osanda celor care au tupeul de a-I cere lui Dumnezeu sa binecuvanteze o iubire care lipseste. Nu imi dau seama cu ce ar fi bine sa compar o astfel de nunta, care mi se pare absurda. Poate cu un castel de nisip, dar imaginea e prea inocenta, prea copilareasca.

Proverbul "nu poti vinde castraveti la gradinari" se potriveste foarte bine in aceasta situatie. Nu Il putem minti pe Dumnezeu. Unii isi inchipuie ca daca s-au cununat cu persoana cu care traiau in concubinaj au rezolvat toate problemele. O cunostinta imi spunea ca i s-ar parea mult mai vrednic de apreciat pozitia celor care, fiind constienti ca relatia lor nu poate primi binecuvantare dumnezeiasca - fiind bazata pe minciuna, s-ar multumi cu cununia civila.

Sunt multe cupluri care, daca ar fi intrebate de vreun duhovnic de ce vor sa se casatoreasca, ar putea afla ca planurile lor sunt gresite. De altfel, nu putini sunt cei care stiu bine ca nu ar putea trece de intrebarile urmatoare: "Va iubiti? Vreti sa va fiti credinciosi unul altuia pana la moarte? Vreti sa va sprijiniti unul pe altul pe calea mantuirii?"

Nu e greu sa constatati ca, daca aceste intrebari ar fi puse perechilor care vor sa se casatoreasca, nu putini ar raspunde cu un "nu" hotarat. Asta in cel mai bun caz, in cazul in care nu ar raspunde "da" numai de ochii lumii.

Oamenii cred ca se pot casatori evitandu-L pe Dumnezeu. Cei mai multi se cununa la biserica numai datorita frumusetii ceremoniei. Dar nu isi dau seama ca isi fura singuri caciula. Si uite asa ajung crestinii nostri sa divorteze, uite asa se recasatoresc de cateva ori fara sa isi dea seama ca Dumnezeu vine la fiecare slujba de Cununie, chiar daca nu e invitat de miri.

Cred ca omul modern ar fi in stare sa Ii ceara lui Dumnezeu sa nu se mai bage in viata lui, sa il lase liber. Omul modern vrea sa se cunune in joaca si mai apoi sa isi repare greseala divortand.

Numai ca nu te poti juca cu jucariile altuia fara sa ii ceri voie. Tot asa nu poti falsifica slujba Cununiei, transformand-o intr-o ceremonie lumeasca. Oricati bani i-ar da preotului, mirii uita ca si Dumnezeu Isi cere taxa la fiecare Cununie. Dumnezeu e zapciu, ia birul de la oameni. Dumnezeu e politist, cere carnetul de sofer. Adica Adica Dumnezeu vrea ca cei care se casatoresc sa stie foarte bine ce fac. Cine se impartaseste cu nevrednicie nu poate scapa de osanda spunand: "nu am stiut ce fac" Tot asa mirii nu pot spune: "nu am stiut ce e slujba Cununiei, nu ne-am dat seama ca e ceva serios. Ni s-a parut un spectacol interesant"

Am afirmat ca Dumnezeu e politist si zapciu pentru a protesta intr-un fel fata de atitudinea celor care cred ca Il pot pacali. Dumnezeu nu e politist. Nu le da amenzi celor care se casatoresc din motive care nu sunt temeinice, si nici celor care o fac din motive murdare. O mare amenda ar fi sa ii lase singuri, sa se dea cu capul de pereti.

Pe un om care la suparare isi scoate ochii nu e nevoie sa il pedepseasca si Dumnezeu: s-a pedepsit singur. La fel se pedepsesc si cei care se casatoresc ca si cum ar intra la un cinematograf si asteapta sa vada un film interesant. Ca si cum ar juca la loto si asteapta sa vada daca au castigat. Nunta nu e o joaca. Chiar daca oamenii cred ca pot trata nunta ca pe o aventura, chiar daca divorteaza si se recasatoresc de zece ori, un lucru nu pot obtine: implinirea.

Ei pot cauta implinirea in multe alte lucruri, pot vorbi altora despre succesele pe care le au pe plan profesional, dar in adancul inimii lor ramane un munte de suferinta.

Ar fi dramatic daca in biserica ar exista un beculet care s-ar aprinde ori de cate ori oamenii se impartasesc cu nevrednicie, sau ori de cate ori se cununa fara sa fie constienti de ceea ce fac. Am repetat comparatia cu impartasirea tocmai pentru ca mi se pare ca ambele "fapte" sunt generate de aceeasi atitudine, specifica omului contemporan, de a cultiva cu multa grija superficialitatea atat in relatiile cu semenii, cat si in relatia cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne terorizeaza prin prezenta Sa sau prin minunile Sale. Dumnezeu vrea sa Il iubim liberi. Si orice beculet ne-ar sufoca. Totusi, ar trebui ca beculetul pe care ni l-a lasat Dumnezeu, adica propria constiinta, sa fie in stare de functionare.

Imi doresc sincer ca aceasta carte sa fie de ajutor tuturor celor care s-au saturat de oferta acestei lumi si vor sa cunoasca o alta perspectiva asupra intemeierii unei familii. Asa cum scriind impotriva practicilor yoghine nu am cautat sa oblig pe nimeni sa duca o viata crestina, ci doar am incercat sa ofer posibilitatea de a intelege clar incompatibilitatea practicilor yoga cu invatatura lui Hristos, tot asa scriind despre Nunta nu sustin ca cititorii trebuie sa primeasca invatatura crestina despre acest subiect.

Sunteti liberi sa alegeti sa traiti cum vreti. Dar fiti constienti de urmarile alegerii voastre!