Procesul de socializare

Procesul de socializare

Socializarea este un proces complex si contradictoriu, care incepe foarte de timpuriu si dureaza intreaga viata, ea putand fi privita din perspectiva celor doua parti implicate: societatea (generic vorbind sau societati concret-istorice) in calitate de socializator si individul - in calitate de socializat.

Din perspectiva societatii, socializarea este procesul de patrundere de noi indivizi intr-un mod organizat de viata, caracterizat prin norme, valori si modele de comportament specifice si intr-o traditie culturala stabilita.

Succesul socializarii este dependent, din acest punct de vedere, de masura in care societatea: a) face cunoscute, intr-un fel sau altul, individului atat normele, valorile si modelele de comportament care ii sunt specifice, pe care le considera dezirabile si pe care le incurajeaza, cat si pe acelea pe care le respinge ca fiind inacceptabile si indezirabile; b) actioneaza in directia stimularii, recompensarii comportamentelor dezirabile si a descurajarii, sanctionarii celor indezirabile.

Din perspectiva individului, socializarea este, pe de o parte, procesul prin care animalul om devine fiinta sociala, dobandind un sine. Sinele nu este un dat innascut, iar aparitia si dezvoltarea lui nu sunt un simplu rezultat al maturizarii biologice a omului ci al interactiunii dintre indivizi intr-un context cultural dat, in cursul careia el isi formeaza idealuri, valori si aspiratii. Pe de alta parte, ea este procesul prin care individul isi insuseste, internalizeaza normele, valorile, regulile de conduita (modurile de a face, de a fi, sau de a simti, cum spunea Durkheim) specifice societatii in care acesta patrunde ti se conformeaza acestora devenind, in acelasi timp, capabil de activitati prin care se autorealizeaza. Privita din acest punct de vedere, succesul socializarii depinde de: a) masura in care individul depune eforturile necesare pentru cunoasterea normelor, valorilor si modelelor de comportament proprii societatii in care patrunde si b) de disponibilitatea individului de a le internaliza si de a li se conforma.

Desi socializarea poate constrange sau inhiba dezvoltarea personala, ea reprezinta conditia indispensabila pentru dobandirea constiintei de sine si formarea identitatii personale.

Se poate, deci, spune ca socializarea este rezultatul a doua procese complementare: transmiterea unei mosteniri socio-culturale si dezvoltarea personalitatii.

1. Bazele biologice ale socializarii

Specia umana este, prin natura sa sociala, capacitatea pentru viata de grup si nevoia pentru aceasta fiind incluse in zestrea sa biologica, ca produs al unei indelungate evolutii ereditare. Ca atare, omul este singura fiinta pentru care socializarea este posibila si, in acelasi timp, necesara, el fiind singurul posesor al unor calitati biologice innascute care-l fac apt de socializare.

a. Absenta instinctelor

Desi multa vreme o parte insemnata a comportamentului uman era explicata ca fiind rezultat al instinctelor (viata sociala prin instinctul de turma, proprietatea prin instinctul de achizitie, razboiul prin instinctul agresiv etc.), treptat s-a renuntat la aceasta conceptie.

Dominant a devenit punctul de vedere conform caruia omul nu dispune de instincte in sensul strict al termenului (adica de anumite modele de comportament relativ complexe si fixe, raspunsuri la mediu in modalitati tipizate, constand in secvente actionale cu o anumita finalitate ). Se spune ca omul are mai degraba trebuinte biologice, decat instincte. O trebuinta, cum ar fi foamea ori sexul, este o tensiune organica ce este simtita ca disconfort sau ca impuls, dar care nu orienteaza comportamentul spre obiective specifice, nici spre derularea unei secvente predeterminate a unor activitati coordonate conducand la satisfacerea trebuintei.

Intrucat omul nu dispune, practic, de modele de comportament predeterminate, el este deopotriva dependent de directionarea sociala, ca si disponibil pentru aceasta. Deschiderea nelimitata a omului constituie baza biologica a creativitatii umane. Nici un alt animal nu are capacitatea de a se schimba de la o generatie la alta, de a deveni un individ unic, diferit de toti ceilalti membri ai speciei sale, de a inova, de a sparge tipare traditionale si de a crea noi modele de socializare pentru generatiile viitoare.

b. Nevoile de contact social

Punctul de vedere dominant in prezent este acela ca toate nevoile umane fundamentale sunt rezultatul socializarii, omul neavand alte imperative biologice decat cele derivate din nevoia de a ramane in viata.

Omul nu poate exista si nu se poate dezvolta decat convietuind cu altii, desfasurand activitati comune si interactionand, relationandu-se cu altii (experiente nefericite au demonstrat faptul ca un copil, scos accidental in afara vietii sociale, desi se dezvolta din punct de vedere biologic, nu se dezvolta si ca fiinta sociala fiind, de multe ori, complet irecuperabil din acest punct de vedere).

Din acest motiv se afirma ca omul este fundamental si nu doar derivat social (adica el nu este social doar in sensul ca este gata sa fie conditionat sa aiba nevoi sociale).

c. Dependenta copilariei

Omul are o mult mai lunga perioada de dependenta fizica si de imaturitate sexuala decat colegele sale primate, si aceasta este o alta conditie care face posibila socializarea extensiva. Dependenta umana este prelungita mai departe de nevoia de a dobandi calificari si tehnici ale vietuirii sociale. Aceasta lunga perioada de neajutorare relativa, in cursul careia copilul este ingrijit de altii si la cheremul raspunsurilor altora, duce la o dependenta emotionala care dureaza intreaga viata.

d. Capacitatea de a invata

Dependenta n-ar avea nici un folos daca animalul om n-ar fi inalt educabil. Omul poate invata mai mult decat alte animale si poate continua sa invete mai mult peste o perioada mai lunga de timp. Desi capacitatile variaza de la un individ la altul, un inalt nivel de inteligenta este o potentialitate biologica umana inerenta.

e. Limbajul

Capacitatea omului de a invata este direct legata de capacitatea lui pentru limbaj. Si alte animale au inteligenta dar, pentru ca are limbaj, omul este singurul care are ratiune. Limbajul exprima si genereaza emotie, transmitand sentimente, valori si atitudini, ca si cunostinte. In calitate de vehicul pentru cunostinte sau pentru atitudini, limbajul este factorul-cheie in crearea societatii umane. Facand posibila comunicarea ideilor, el elibereaza raspunsul si interactiunea de granitele limitate ale biologicului pur. El face posibila interactiunea simbolica, de care depinde societatea umana. Se poate spune ca a fost destinul biologic al omului sa creeze societatea si cultura; animalul uman poseda la nastere capacitatea de a fi ghidat si de a crea norme sociale si culturale.

2. Scopuri ale socializarii

Continutul socializarii este la fel de divers ca si societatea insasi. Indiferent de mediu si de contextul social, socializarea are cateva scopuri comune:

a. Socializarea formeaza disciplinari de baza, mergand de la obiceiuri de toaleta, pana la metodele stiintei. Comportamentul nedisciplinat este generat de impuls. El ignora consecintele si satisfactiile viitoare in favoarea satisfactiilor imediate si, probabil, tranzitorii. Comportamentul disciplinat restrange satisfactiile imediate fie prin amanarea, fie prin modificarea lor, uneori pentru a obtine aprobarea sociala, alteori pentru atingerea unui obiectiv viitor. Disciplinarile pot merge atat de adanc incat sa modifice raspunsurile psihologice. Daca disciplinarile sunt necesare pentru ordinea sociala si pentru implinirea individuala, ele ii pot ingusta individului perspectivele sau ii pot ameninta realizarea de sine.

b. Socializarea inboculeaza aspiratii ca si disciplinari. Deoarece disciplinarile sunt adesea nerecompensatorii prin ele insele, ele sunt cel mai bine sustinute cand individul le vede in calitate de mijloace pentru atingerea scopului. Fiecare societate inoculeaza fiecarui membru al sau o varietate de aspiratii corespunzator statusurilor pe care le va detine fiecare individ datorita sexului, varstei, afilierii de grup, sau originii familiale.

c. Socializarea asigura individului identitati, in general prin aspiratiile pe care le incurajeaza sau le descurajeaza.

In societatea contemporana, aspiratiile sunt mai putin sigur fixate decat in societatea preliterata si traditionala. O consecinta pare a fi un sens mai slab al identitatii printre tineri. In societatea moderna, un sens al identitatii personale pare sa fie obtinut mai tarziu in viata, decat in trecut, acum indivizii au mai multe optiuni si socializarea este mai putin strans dependenta de factori cum ar fi sexul, identitatea etnica si statusul familial.

d. Socializarea invata roluri sociale si atitudinile care le sprijina, rolurile sociale, aspiratiile, identitatile si disciplinele fiind strans interrelate.

e. Socializarea formeaza calificari. Numai prin dobandirea unor calificari individul se poate integra intr-o societate. In societatile simple, practicile personale sunt transmise de la o generatie la alta si, in mod obisnuit, sunt invatate prin imitatie si practica in cursul vietii de zi cu zi. In societati cu tehnologie avansata, obtinerea unor calificari inalte, abstracte prin educatie formala, este sarcina centrala a socializarii. Individul caruia ii lipsesc calificarile adecvate este economic neproductiv, retrogradat spre marginile societatii si, probabil, se simte alienat atat in raport cu societatea, cat si cu sine insusi. Cu alte cuvinte, educatia formala a devenit o conditie necesara pentru o socializare eficienta in cadrul ordinii sociale existente.

3. Dinamica socializarii

Socializarea este realizata in multe modalitati diferite, de catre multi oameni diferiti si intr-o varietate de contexte sociale. Socializarea poate fi deliberata sau neintentionata, formala sau informala. Ea poate cere intalniri fata in fata, dar poate fi realizata si de la distanta, prin scrisori, carti si mass-media. Persoana ce este socializata poate fi relativ pasiva sau activa, in functie de masura in care este in stare sa influenteze pe socializatorul sau sau sa-si conduca propria sa socializare. Socializarea poate fi facuta in beneficiul celui ce urmeaza a fi socializat sau in beneficiul socializatorului, si cele doua interese pot fi compatibile sau opuse. Adesea socializarea decurge lin, cu putina constientizare a modelarii sau a faptului de a fi modelat, a controlului sau a faptului de a fi controlat, dar poate fi aspra sau chiar brutala, cu constientizarea reciproca a coercitiei si conflictului.

Capacitatile si, prin urmare, rolurile si statusurile individului se schimba radical odata cu varsta. Drept rezultat, modalitati diferite de invatare si diferiti agenti de socializare urmeaza unul altuia intr-o maniera mai mult sau mai putin ordonata, pe masura ce individul trece de la un stagiu la altul al ciclului sau de viata. In societatile omogene, unde variatele grupuri care socializeaza individul tind sa impartaseasca aceleasi valori, socializarea poate da individului un sentiment al pastrarii unei neintrerupte cariere in viata, in care fiecare stagiu il genereaza pe urmatorul si intreaga experienta se incadreaza intr-un model cu sens inteligibil. Dar in societatile eterogene, unde grupuri cu valori diferite intra in competitie pentru aceiasi indivizi, socializarea presupune adesea un proces complementar de desocializare, intrucat indivizii sunt incurajati sa respinga socializarea lor trecuta si grupurile din care vin. In asemenea societati, socializarea este marcata de discontinuitati si viata poate deveni o serie de optiuni dificile si de autoaprecieri dureroase in loc sa fie o curgere lina de la nastere pana la moarte.

O parte a socializarii este o invatare si o ajustare, mai mult sau mai putin de rutina, in care sunt formate obiceiuri si sunt dobandite perceptii despre sine si despre lume. Anumite ajustari au, totusi, un impact mai profund asupra personalitatii si genereaza tensiuni, nevoi si lupte interioare. Aceasta diferenta dintre invatarea de suprafata si raspunsurile profunde este uneori exprimata ca diferenta dintre adaptarea statica si cea dinamica.

Prin adaptarea statica intelegem asemenea adaptare la modele care lasa intreaga structura de caracter neschimbata si implica numai schimbarea de la obiceiul chinezesc sau japonez de a manca la cel european al folosirii cutitului si furculitei. Un chinez venit intr-o tara europeana sau in America, se va adapta la acest model, dar aceasta adaptare, prin ea insasi, are putin efect asupra personalitatii lui: ea nu genereaza noi moduri de conduita sau trasaturi de caracter.

Prin adaptarea dinamica intelegem tipul de adaptare care se produce, de exemplu, cand un baiat se supune comenzilor tatalui sau strict si amenintator - fiindu-i prea frica sa faca altfel - si devine un baiat "bun". In timp ce el se adapteaza necesitatilor situatiei, se intampla ceva in el. El nu poate dezvolta o ostilitate intensa impotriva tatalui sau, pe care o reprima, intrucat ar fi prea periculos s-o exprime sau chiar sa fie constient de ea. Aceasta ostilitate reprimata, totusi, desi nu este manifesta, este un factor dinamic in structura sa de caracter. Ea poate crea o noua anxietate si, astfel, sa duca la o si mai profunda supunere; ea poate genera o vaga sfidare indreptata nu impotriva cuiva anume ci, mai degraba, impotriva vietii in general. Acest fel de adaptare creeaza ceva nou in el, da nastere unor noi moduri de conduita si noi anxietati.

Datorita in parte, adaptarii dinamice, exista adesea o considerabila discrepanta intre ceea ce parintii vor sa fie copiii lor si calea pe care acestia merg in realitate.

Principalele agentii de socializare

La realizarea socializarii, in mod deosebit la formarea si dezvoltarea personalitatii si a identitatii de sine a copilului si adolescentului, contribuie, in masuri diferite si in modalitati specifice, o multitudine de factori, denumiti agentii de socializare, dintre care se detaseaza:

a. Familia care, reprezentand, pentru imensa majoritate a oamenilor, cadrul in care ei se nasc si isi petrec cea mai mare parte a copilariei si adolescentei, are un rol decisiv in special in realizarea asa-numitei socializari primare, cea realizata in primii ani de viata, atunci cand se pun bazele formarii personalitatii. Importanta ei deosebita consta in aceea ca, in primii ani ai copilariei, ea reprezinta, daca nu singurul, cel putin cel mai important factor educational, cea care ofera copilului primele sale experiente de viata sociala. Familia este cea care transmite copilului normele si valorile sociale de baza, elementele fundamentale ale culturii si structurii sociale, primele reguli de conduita. Este locul in care copilul invata pentru prima oara despre intimitate, emotii, putere si alte elemente ale relatiilor umane, pe masura ce acesta traieste, experimenteaza interactiunile sale initiale cu alte fiinte umane. Pe scurt, in familie copiii invata sa fie oameni. Invatarea care se produce in cursul acestei perioade este foarte eficienta si influenta deoarece familia este cea care in mod obisnuit il protejeaza pe copil si ii asigura ingrijire si afectiune. Rolul deosebit al familiei deriva si din faptul ca ea asigura o anumita pozitie in societate, determinand statusuri atribuite si orientandu-i pe copii in viata, pregatindu-i pentru accederea in diferite statusuri sociale dobandite.

Se poate spune ca, desi impactul unor schimbari ulterioare este important, primii ani de viata petrecuti in cadrul familial asigura oamenilor un fundament decisiv in ce priveste dezvoltarea personalitatii, a conceptiei de sine si a unui sistem de valori distinct.

b. Grupul de prieteni este considerat ca a doua agentie de socializare, ca importanta, dupa familie. In cadrul acestui grup, ai caror membri au cam aceeasi varsta si pozitii sociale similare, copiii intalnesc relatii sociale mai egalitare (spre deosebire de familie, care este un grup ierarhic in care parintii sunt intr-o pozitie de autoritate si de dominatie in raport cu copiii), ceea ce confera acestora oportunitatea de a invata cum sa se relationeze cu altii intr-un cadru de referinta cooperativ.

Grupul completeaza actiunea socializatoare a familiei si prin faptul ca asigura copiilor o experienta de viata oarecum diferita de cea din familie, facilitand intrarea in viata sociala extrafamiliala, oferind acestora o identitate care sustine o anumita independenta fata de familiile lor. De asemenea, grupurile de prieteni ofera un sistem alternativ de statusuri si recompense si dau tinerilor sentimentul unei contributii proprii la societate sau, cel putin la grupul din care fac parte.

c. Scoala. Daca in familie si, in buna masura, in grupurile de prieteni, copiii sunt implicati indeosebi in relatii interpersonale bazate pe dragoste sau pe un alt tip de atasament, in scoala ei incep sa cunoasca si sa traiasca, in mod obisnuit pentru prima data, impersonalitatea lumii. In plus, daca parintii tind sa-i accepte pe copii asa cum sunt, indiferent de performantele obtinute in indeplinirea unor sarcini, in scoala, invatatorii si profesorii, care-i inlocuiesc pe parinti ca figuri de autoritate, le apreciaza performanta pe baza unor criterii impersonale. Copilul incepe, astfel, sa invete ca societatea acorda valoare performantei, sanctionand performanta slaba sau esecul.

Rolul cel mai important al scolii in socializare rezida insa in faptul ca ea ii invata in mod sistematic si profesionist pe copii calificarile literare de baza si le asigura instruirea in calificari mai complicate ce le vor fi utile mai tarziu in activitatea lor profesionala viitoare.

In plus, scoala transmite elevilor multe dintre valorile esentiale ale societatii, elementele de baza ale culturii, ii invata noi statusuri si roluri care nu exista in familie. In scoala, copiii incep sa capete un sentiment al ierarhiei sociale, un mai pronuntat simt al disciplinei, invata ca in lumea reala exista presiuni si cerinte pe care nu le pot controla decat in mica masura si la care trebuie sa se adapteze.

In sfarsit, fiind primul contact major cu lumea din afara familiei, si oferind copiilor o gama larga de colegi de proveniente diferite si cu experiente sociale diverse, scoala intareste impactul socializant al grupului de prieteni si reduce in continuare influenta familiei.

d. Mass-media. Multi autori consider ca, desi socializarea nu este o functie manifesta a mass-mediei, ea este, totusi, o functie latenta a acesteia.

Se poate spune ca, in mod implicit, mass-media, si in special televiziunea, se manifesta ca un puternic socializator indeosebi al copiilor. Rolul principal al mass-mediei (cu precadere al televiziunii) in socializare este acela ca ofera copiilor nu numai o multime de cunostinte noi, despre realitati altfel greu accesibile sau moduri noi de a vedea lucrurile ci si o serie de modele de rol pe care copiii pot dori sa le imite (staruri de cinema, figuri sportive, personaje din desene animate etc.).

Fara a nega faptul ca o serie de lucruri vazute de copii la TV sunt distorsionate si nerealiste, putand frana socializarea sau genera comportamente antisociale, nu poate fi ignorata forta de influentare a acesteia, faptul ca ea reprezinta una din sursele majore de informatie despre cele mai diverse aspecte ale realitatii.

5. Tipuri de socializare

Pot fi identificate mai multe tipuri de socializare, pe baza unei serii de criterii:

a)      Criteriul temporal

a₁. Socializarea primara, care se produce in copilarie si reprezinta, asa cum am mentionat deja, procesul in cursul caruia copiii devin cu adevarat fiinte social-umane, prin insusirea valorilor sociale si calificarilor precum si a limbajului si prin conturarea trasaturilor fundamentale ale personalitatii si conceptiei de sine.

a₂. Socializarea anticipativa care implica insusirea valorilor, credintelor si comportamentelor specifice unui grup caruia o persoana nu ii apartine in prezent dar caruia intentioneaza sa i se alature ulterior. Scopul principal al acesteia este de a usura tranzitia de la un status sau grup social la altul prin realizarea anticipata de catre individ a unor schimbari in atitudini si actiuni pentru a le face compatibile cu grupul in care urmeaza sa intre.

a₃. Socializarea secundara (a adultului) care se construieste pe ceea ce s-a invatat in copilarie si adolescenta (socializarea primara). Ea evidentiaza faptul ca socializarea este un proces care dureaza intreaga viata si este necesara intrucat, in cursul vietii sale, individul, in tranzitia sa de la adolescenta, la maturitate si batranete, trece de la un status social la altul, jucand roluri sociale diferite si se confrunta cu experiente sociale diferite care presupun insusirea de noi cunostinte si abilitati, noi valori si norme etc. Ilustrativa pentru acest proces al socializarii continue este teoria ciclurilor vietii conform careia oamenii cunosc, in cursul vietii lor, o succesiune de statusuri si roluri realizate intr-un tipar destul de predectibil.

a Resocializarea. Este posibil ca, in cursul vietii sale, individul sa treaca, uneori brusc, de la un grup social la altul, de la un mod de viata la altul caracterizate prin valori, norme, reguli de conduita radical diferite. In acest caz el trebuie sa se resocializeze, aceasta insemnand, pe de o parte, abandonarea normelor, valorilor si regulilor de conduita specifice vechiului mediu social si insusirea celor proprii noului mod de viata.

Cazul extrem de resocializare este reprezentat de necesitatea de patrundere in asa-numitele institutii totale (penitenciare, spitale psihiatrice etc.).

b) Criteriul modului in care se realizeaza socializarea, al termenului socializarii pe care se pune accentul (cu deosebire al relatiei parinte-copil in cadrul familiei)

b₁. Socializarea represiva

b₂. Socializarea participativa

O analiza comparativa a celor doua tipuri de socializare ar releva urmatoarele caracteristici definitorii ale acestora:

Dupa cum se observa, un tip orientat spre supunere poate fi denumit socializare represiva; celalalt, orientat spre castigarea participarii copilului, socializare participativa.

In principiu, socializarea participativa da copilului libertatea de a incerca lucrurile el insusi si de a explora lumea cu posibilitatile sale. Aceasta nu inseamna ca el este lasat singur. Dimpotriva, se cere multa supraveghere din partea adultilor, dar aceasta supraveghere este mai degraba generala decat detaliata si permanenta.

Socializarea represiva solicita, de asemenea, supervizare, fireste o supervizare atat de detaliata incat tinde sa fie puternic modificata in practica. Ca rezultat, din punct de vedere al copilului, ea este aplicata in mod arbitrar, in functie de faptul daca el este sau nu prins comportandu-se necorespunzator si daca parintele are sau nu chef sa-l pedepseasca.

Socializarea represiva accentueaza supunerea, respectul fata de autoritate si controalele externe. Parintii pot sa-l rasfete pe copil, dar pot folosi si pedepse corporale, sau il pot face de rusine, sau il pot ridiculiza. Comunicarea in dublu sens intre parinti si copil nu este incurajata. Ea tinde sa fie de sus in jos, dinspre parinte spre copil, si sa ia forma comenzii. Gesticularea si comunicarea nonverbala sunt izbitoare. Copilul trebuie, de exemplu, sa invete sa discearna seriozitatea comenzii parintelui de "a tacea", luand in consideratie tonul vocii, expresia faciala si postura fizica.

In socializarea participativa, comunicarea ia forma dialogului, in care copilul este de asteptat sa-si faca cunoscute nevoile si dorintele, ca si raspunsurile sale catre lumea adultilor. Socializarea participativa este mai degraba centrata pe copil, decat centrata pe parinti. Adultul isi asuma responsabilitatea in discernerea nevoilor copilului, in loc de a astepta copilul sa discearna dorintele parintelui.

Socializarea represiva si participativa sunt asociate cu diferite tipuri de organizare a familiei.

Familiile din clasa muncitoare isi dobandesc coeziunea si unitatea in principal prin intermediul complementaritatii rolurilor traditionale. Tatal este cel ce asigura veniturile familiei, iar mama se ingrijeste de gospodarie, adesea ei isi indeplinesc rolurile independent si cu putina comunicare reciproca. In asemenea familii, socializarea consta, in mare masura, in "predarea" rolurilor traditionale si in transmiterea experientelor traditionale catre copil. In acest fel, socializarea tinde sa ramana la nivelul "altului semnificativ", asa cum l-a descris Mead, familia reprezentand un set de alte persoane semnificative, ce constituie modele de rol pentru copil.

Familiile din clasa de mijloc dobandesc, mai caracteristic, coeziune prin desfasurarea unor activitati comune si stabilirea unor obiective comune ale familiei. Rolurile traditionale sunt modificate in functie de capacitatile si inclinatiile membrilor familiei, iar obiectivele familiei sunt mai variate. In asemenea cazuri, este necesara comunicarea intre membrii familiei, intrucat numai putine obiective si activitati sunt determinate de notiuni fixe despre ce este "bine". Asemenea familii sunt in mai mare masura in stare sa serveasca drept "altul generalizat" pentru copil. Socializarea in contextul unor obiective si activitati impartasite in comun, este mai putin directa si mai putin dependenta de imitatie si de reguli specifice decat socializarea in familia traditionala. Este accentuata mai degraba intelegerea relatiilor mijloace - scop, decat indeplinirea unor roluri prescrise.

6. Discontinuitati si esecuri in socializare

Socializarea, ca proces complex si contradictoriu, care dureaza intreaga viata, nu are intotdeauna un caracter continuu, lin, ea putand inregistra discontinuitati si esecuri. Obiectivele explicite ale socializarii sunt rareori complet atinse. Mai mult, unele dintre aceste obiective sunt mutual antagonice.

Cand procesele sociale sunt studiate in detaliu, este imposibil sa fie ignorate contingentele, hazardurile, si defectiunile care insotesc socializarea., cercetarile demonstrand ca aceasta esueaza adeseori, atat din punct de vedere al individului, cat si din cel al societatii. Principalele cauze ale acestor esecuri sunt considerate urmatoarele:

a. Competitia intre agentiile socializatoare

Daca grupurile cu care vine in contact individul (familia, scoala, grupurile de colegi) au valori si obiective similare, ele se sprijina reciproc si socializarea este intarita. Daca, totusi, ele intra in competitie pentru posibilitatea de a-si impune individului propriile lor valori, acesta trebuie sa aleaga intre ele si poate fi mai putin eficient socializat de catre oricare grup. De exemplu, copiii imigrantilor sunt adesea expusi la doua seturi de valori radical divergente, unele ale parintilor si altele ale societatii gazda. Intrucat valorile societatii externe nu sunt sprijinite de catre familie sau de catre comunitatea etnica, copilul poate sa le inteleaga si sa le accepte numai intr-o modalitate incompleta si superficiala. Persoana prinsa intre doua culturi, incomplet socializata de nici una dintre ele, a fost denumita "omul marginal".

b. Transmitere inadecvata - situatia in care societatea (socializatorul) nu-si defineste in mod clar normele, valorile si modelele de comportament ce-i sunt specifice, nu asigura cunoasterea lor de catre socializat si nu faciliteaza internalizarea acestora si conformitatea cu ele de catre socializat.

c. Intarire inadecvata - constand in insuficienta preocupare a socializatorului pentru sustinerea, recompensarea comportamentelor dezirabile si respingerea, sanctionarea celor indezirabile si pentru asigurarea conditiilor de dezvoltare a personalitatii individului si de autorealizare a sa.

Esential pentru succesul socializarii este ca normele si valorile promovate de catre societate sa fie de asa natura incat conformarea la acestea sa permita realizarea unor aspiratii si obtinerea unor satisfactii de catre cei carora li se adreseaza. Altfel spus, societatea trebuie sa fie in stare sa motiveze convingator indivizii sa faca ceea ce se asteapta de la ei, ceea ce impun normele promovate si sustinute, lucru ce nu se intampla intotdeauna.

d. Personalitate antisociala

Probabil ca cel mai izbitor indicator al transmiterii culturale ineficiente este individul fara constiinta. In terminologia oficiala a psihiatrilor, acesta este o personalitate antisociala. Acest termen este rezervat indivizilor care sunt fundamental nesocializati si al caror model de comportament ii aduce in mod repetat in conflict cu societatea. Ei sunt incapabili de loialitate semnificativa fata de indivizi, grupuri sau valori sociale. Ei sunt puternic egoisti, nesimtitori, iresponsabili, impulsivi, incapabili sa se simta vinovati sau sa invete din experienta sau din pedeapsa. Toleranta la frustrare este mica. Ei tind sa-i blameze pe altii, sau sa ofere rationalizari plauzibile pentru comportamentul lor. Dar o istorie a unor ofense legale sau sociale repetate nu este insa suficienta pentru a justifica aceste diagnostic.

Elementul esential al personalitatii antisociale este lipsa sentimentului vinovatiei, capacitatea psihica de a-i rani pe altii fara remuscare.

In timp ce asemenea indivizi sunt socializati in multe alte privinte - limbaj, calificari, aspiratii personale - ei n-au reusit sa-si dezvolte un superego eficient si controale ale ego-ului. Cauzele precise ale acestui esec sunt obscure. In unele cazuri, oamenii cu personalitati antisociale au avut parinti care, in mod inconstient, au incurajat resentimentul fata de autoritate. Mai importanta, probabil, este absenta sau eroziunea legaturilor de afectiune si incredere in interiorul familiei.

Intrebari recapitulative

1. Ce sunt faptele si fenomenele sociale? In ce consta contributia lui E. Durkheim la teoria faptului social?
2. In ce consta specificitatea faptului juridic in calitate de fapt social?
3. Ce sunt relatiile sociale, care este tipologia acestora si in ce consta contributia Scolii sociometrice la studiul acestora?
4. Ce sunt procesele sociale?
5. Ce este procesul de socializare si in ce constau bazele biologice si scopurile acestuia?
6. Care sunt principalele tipuri de socializare si principalele agentii de socializare?
7. Care sunt cei mai importanti factori generatori de discontinuitati si esecuri in socializare?

Bibliografie

1. Carbonnier, J. - Ipoteza nondreptului, in: Aluas, I., Dragan, I. (sub red.) - Sociologia franceza contemporana. Crestomatie, Ed. Politica, Bucuresti, 1970.

2. Durkheim, E. - Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iasi, 2001.

3. Gusti, D. - Sociologie juridica. Culegere de texte, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997.

Mihailescu, I. - Sociologie generala, Ed. Universitatii din Bucuresti, 2000.

5. Stanoiu, A. - Sociologie juridica, Ed. Trei, Bucuresti, 2000.

6. Szczepanski, J. - Notiuni elementare de sociologie, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1972.