RELATIILE INTER-ETNICE

RELATIILE INTER-ETNICE

Introducere: scurt istoric al studierii relatiilor interetnice si varietatea abordarilor si perspectivelor

Analiza etnicitatii si a rasei, a relatiilor dintre grupurile etnice si rasiale are deja o istorie considerabila. Desigur, aceste subiecte au fost (si continua sa fie) abordate si analizate in cadrul mai multor discipline socio-umane (sociologie, psihologie sociala, antropologie, politologie, istorie, sociolingvistica, etc.). Mai mult decat atat, exista o varietate mare de interese practice si convingeri politice ce au marcat (si tind sa marcheze in continuare) orientarea cognitiva a diferitelor analize. Cu toata acesata diversitate a cadrelor disciplinare, a orientarilor ideologice si teoretice, in perspectiva ultimelor doua-trei decenii se poate vorbi despre conturarea unui camp disciplinar relativ autonom de studiu al etnicitatii si rasei, a relatiilor interetnice si a minoritatilor (Banton 2003).

Studiul sistematic, teoretic si empiric al etnicitatii isi are inceputurile in a doua jumatate a secolului 19 si primii ani ai secolului 20. Inceputurile, privite distant si critic, au fost marcate de studierea dimensiunii etnice si rasiale a societatilor ca parte a naturii umane, ca trasaturi biologice profunde care au totusi o variabilitate marcata de conditiile sociale concrete in care se manifesta. Secolul 20 reprezinta deja o cotitura majora, una dintre primele definitii ale etnicitatii a lui Max Weber este valabila si utilizabila si in zilele noastre (vezi in Horvth 1995). Aproximativ in aceeasi perioada W.E.B. DuBois incepe sa publice studii empirice temeinic documentate si aprofundate despre viata persoanelor de culoare din SUA, si in numai cativa ani se contureaza si primele modele teoretice referitoare la dinamica fenomenelor interetnice: modelul ciclului relatiilor rasiale (race relations cycle) legat de numele lui Robert Park - reprezentantul de marca a Scolii de la Chicago.

Un avant major al acestui domeniu al sociologiei a avut loc tot in Statele Unite in perioada interbelica dar mai ales catre sfarsitul ei (in anii treizeci-patruzeci ai secolului trecut) cand in cadrul noii orientari a politicilor sociale (New Deal) obiectivul primordial a devenit realizarea dezideratului de egalitate a sanselor intre diferitele categorii sociale, etnice si rasiale. Principalul aliat al acestei miscari de reducere a tensiunilor sociale prin promovarea sanselor diferitelor paturi subordonate devine psihologia sociala. Eforturile deopotriva teoretice, empirice si metodologice se indreapta catre intelegerea mecanismelor de excludere si autoexcludere sociala (discriminare si izolare) prin studiul reprezentarilor si raportarilor sociale particulare ce organizeaza relatiile intergrupuri (stereotipii, prejudecati). Conceptele elaborate, metodele utilizate legate de analiza si descrierea relatiilor intergrupuri, a mecanismelor de producere si reproducere a inegalitatilor existente intre diferite grupuri etnice sunt si astazi in uz.

Daca aceasta orientare accentua universalismul drepturilor si, pornind de la idealul de egalitate, accentua tratarea nediferentiata (pe baza apartenentei rasiale sau etnice) a indivizilor, alternativa ei, conturata in anii saptezeci, mergea intr-o directie diferita, urmarind asumarea si promovarea pluralismului etnic, punand un accent deosebit pe studierea trasaturilor ce particularizeaza culturile minoritare. Unul dintre obiectivele politice majore ale acestei miscari era prezentarea si legitimarea academica a unor experiente de viata diferite, decat cele dominante, majoritare. In acest context, la inceputul anilor optzeci a avut loc o adevarata explozie a numarului catedrelor si departamentelor universitare care studiaza diferitele culturi minoritare. In 1980 functionau peste 100 de catedre de studii afro-americane si cam tot atatea alte catedre axate pe studiul diferitelor altor culturi minoritare, hispanice, asiano-americane, etc. (Gutierrez 1994).

Daca se considera ca in Statele Unite in anii patruzeci ai secolului 20 se poate vorbi despre un domeniu relativ autonom de studiu, acest lucru se intampla in Europa mai tarziu, aproximativ in deceniul al saselea (chiar al saptelea) al secolului care tocmai a trecut (Wieviorka 1996), primul numar al revistei britanice Ethnic and Racial Studies (de referinta in acest domeniu) fiind publicat in 1978. Imboldul major ce a contribuit la o atare evolutie a fost dat de urmarile decolonizarii: pe de o parte migratia din fostele colonii catre Europa, pe de alta, evolutiile sociale si etno-politice in statele care au devenit independente. Un alt context istoric care a contribuit in mod semnificativ la dezvoltarea studiilor legate de diversitatea etno-culturala este reprezentat de evolutiile din spatiul ex-comunist, de violentele si tensiunile interetnice in mare masura politizate din spatiul Est European, Balcanic si fost Sovietic. Dat fiind faptul ca aceste conflicte sunt legate de modul divergent in care diferitele segmente ale acestor societati diversificate etnic inteleg organizarea politico-teritoriala si institutional-nationala, studiile s-au axat pe descrierea, intelegerea si interpretarea diferitelor nationalisme (minoritare si majoritare) specifice acestor regiuni, disciplina care integreaza rezultatele acestor studii a fost denumita studiul nationalismelor (nationalism studies).

Aceasta orientare nu trebuie confundata cu perspectiva denumita sociologia natiunii, care, conform definitiei lui Dominique Schnapper, este o analiza sociologica ce compara realitatile sociologice cu dezideratele formulate de proiectul ideologic al natiunii (1991:17). Aceasta perspectiva a sociologiei natiunii este bine integrata in istoria sociologiei romanesti, modelul teoretic elaborat de Dimitrie Gusti fiind de referinta in acest sens. O incercare recenta de actualizare a acestei perspective de analiza apartine lui Dan Dungaciu (2004).

Etnicitatea: istoricul termenului.

Termenul de ethn apare in antichitatea greaca si sensul lui poate fi decelat in legatura cu polisul (orasul stat) grecesc. In acel context ethn insemna populatii care nu aveau o organizare sociala si politica complexa ca si polisul grecesc. Daca ar trebui sa traducem sensul termenului in contextul de astazi, probabil am folosi termenul de societati tribale (Chapman/McDonald/Tonkin 1989). Deci ethn in sensul originar era un concept utilizat mai degraba referitor la gradul, nivelul de civilizatie si avea o conotatie peiorativa. Termenul de ethn a fost folosit si pe parcursul Evului Mediu, desemnandu-i pe cei care nu erau nici crestini, nici evrei (credintele din afara sferei religiilor iudeo-crestine) si cateodata era chiar inteles in sensul de pagan (Royce 1982). In vocabularul contemporan, termenul de etnic intra in uz in a ultimele decenii ale secolului al 19-lea, primii ani ai secolului 20, in contextul in care se incerca introducerea unor nuante in terminologia analitica intrata in uz pe parcursul secolului al 19-lea ce se dovedea din varii motive inadecvata. Astfel termenul de popor era considerat prea vag; termenele de rasa sau trib erau dificil de utilizat pentru a descrie diversitatea culturala a Europei; termenul de natiune sau nationalitate era impropriu in situatiile in care se facea referire la populatii diferentiate cultural, dar care nu erau mobilizate politic in jurul unui proiect national (Breton 1981, Banton 2000, Graud/Leservoisier/Pottier 2000).

Dupa introducerea sa, termenul de grup etnic a evoluat in doua directii majore de utilizare: una prin dobandirea de conotatii pe axa traditional-modern, cealalta capata sensuri ce pot fi intelese din prisma ideologiei culturale a statului natiune (in varianta sa culturala).

Cei care utilizeaza termenul de etnie in sensul de comunitate traditionala il folosesc in legatura cu populatii cu un profil cultural istoric aparte, care, in raport cu standardele modernitatii sunt fi considerate ramase in urma, traditionale. Cel mai des prin termenul de etnic se face referire la imigranti care retin si articuleaza un profil cultural vadit diferit de cultura publica dominanta a societatii care ii incorporeaza (May 2001:25-26). In acest context (mai ales in Marea Britanie, dar nu numai) la nivelul limbajului cotidian (dar si analitic) termenul de etnic devine sinonim cu termenul de minoritar, mai precis se foloseste in legatura cu imigrantii care s-au constituit in minoritati vizibile (populatii diferentiate si subordonate din cadrul unor societati complexe, care sunt clar identificabile fie datorita unor trasaturi biologice, fie datorita unor practici culturale prin care se evidentieaza in mod clar in sfera publica). Acest mod de utiliza termenul de etnic pentru a desemna o exprimare culturala traditionala, comportand elemente de exotism (cel putin diferita de formele de expresie culturala devenite, datorita globalizarii, cvasi universale) are un ecou si in Romania: genul muzical care utilizeaza elemente de folclor fiind denumit muzica etno, programul specializat pe acest tip de muzica (sau mai larg pe muzica populara si folclorizanta) Etno TV.

Etnia inteleasa in contextul statului natiune (in varianta ei culturala, estica) deja capata conotatii politice evidente. In varianta culturala, estica a proiectului national comunitatea politica era considerata o comunitate de origine ce si-a pastrat in timp unitatea ei culturala si functioneaza ca un cadru natural al solidaritatii politice, aspiranti la statutul de natiune, context in care termenul de natiune si mai ales de nationalitate a fost folosit ca termen sinonim pentru termenul de grup etnic (Isajiw 1974:113-114). Situatia a fost caracteristica pentru centrul si estul Europei, inclusiv Romania. In timpul comunismului, tendinta era de a folosi termenul de nationalitate, iar dupa prabusirea sistemului comunist acesta este inlocuit partial cu conceptul de etnic, fara ca termenul de nationalitate sa dispara din vocabular cotidian, politic sau analitic. Cu toate ca exista unele incercari de a conferi conotatii si semnificatii diferite termenului de nationalitate si etnie, in prezent, cel putin in Romania, acestea sunt sinonime.

In concluzie, se poate afirma ca termenul de etnic este unul problematic din cel putin doua puncte de vedere: (a) termenul comporta, inclusiv la nivelul discursului analitic al stiintelor socio-umane, mai multe semnificatii; (b) se suprapune, este concurent cu alti termeni (minoritate culturala, imigranti, nationalitate). Cu toate aceste aspecte deloc pozitive, termenul de etnic, haloul conceptual elaborat in jurul lui a devenit dominant in ceea ce priveste organizarea reflectiei stiintifice (dar si politice) legata de variatele aspecte ale diversitatii culturale a societatilor contemporane.

In loc de definitie: modalitati de interpretare si analiza

Este de mentionat ca simtul comun, dar de nu putine ori si discursul elaborat, stiintific opereaza cu categoria de etnicitate, identitate etnica intr-o maniera necritica, conferind anumitor presupozitii valoare axiomatica, gestionandu-le ca si adevaruri de la sine intelese, indubitabile si incontestabile. Aceste raportari considera grupul etnic ca fiind un actor colectiv, caracterizat de un profil cultural comun, relativ omogen in interior si bine conturat, respectiv clar si bine delimitat fata de exterior, vazand o congruenta perfecta intre etnie - cultura - comunitate (Brubaker 1998, 2001, 2002a, 2002b).

Aceste presupozitii ale gandirii comune despre etnicitate pot fi detaliate astfel:

(a) naturalizarea diferentelor culturale - etnicitatea este considerata ca fiind dimensiunea cea mai profunda a naturii umane, ceva ce, asemanator temperamentului sau altor caracteristici biologice umane, tine de atributele mostenite ale persoanelor;

(b) anistoricitatea, inalterabilitatea in timp a esentei etnice - caracterul etnic este considerat un fel de esenta nealterata a culturii (vezi, de exemplu, conceptul de matrice culturala al lui Lucian Blaga) unor grupuri; aceasta esenta - cu toate ca se manifesta in conditii si contexte socio-istorice particulare - nu este reductibila la manifestarile ei concrete; (c) congruenta aproape perfecta intre etnicitate si unitate culturala - granitele unui grup etnic sunt considerate granite culturale in sens antropologic, presupunandu-se ca fiecare grup etnic reprezinta o unitate culturala cvasi-inchisa, caracterizata de o cultura comuna proprie, ce include atat formele mai elaborate ale culturii inalte, cat si aspecte ce tin de organizarea vietii cotidiene; (d) loialitatea primordiala - se presupune ca grupul etnic reprezinta o sursa primordiala (primara, naturala si incontestabila) a loialitatii, atractia fata de comunitatea etnica depaseste cu mult atractia reprezentata de alte sisteme de raportare (clasa, comunitate religioasa, etc.).

Discursul din ultimele decenii al sociologiei si antropolgiei insista asupra faptului ca manifestarile socio-culturale analizate sub egida termenului de etnic reprezinta o realitate complexa, dinamica si arareori conturata clar si univoc in termeni de congruenta perfecta dintre etnie-cultura-comunitate. Dealtfel, inclusiv la articolul etnicitate din diferite dictionare contemporane se accentueaza natura difuza, elastica a conceptului de etnic, dandu-se definitii foarte cuprinzatoare. De exemplu, etnicitate este un concept "utilizat in cazul unor grupuri care se considera sau care sunt percepute ca avind in comun o combinatie a unor caracteristici culturale, istorice, rasiale, religioase sau lingvistice. Etnicitatea adesea presupune origini ancestrale comune, ca atare se suprapune prin semnificatie conceptului de popor folosit mai demult, sau anumitor conceptii mai moderne ale rasei."[2]

Ca atare, conceptualizarile si teoretizarile din acest domeniu s-au indreptat mai degraba catre conturarea unor perspective de analiza si de interpretare a fenomenului, decit spre elaborarea unor definitii cu pretentia de putea captura in mod exhaustiv dimensiunile esentiale ale diferitelor manifestari ale etnicului. Urmatoarele capitole ofera o sinteza a celor mai importante perspective de analiza si modalitati de interpretare a etnicitatii.

Obiectiv versus subiectiv.

Isajiw, trecand in revista definitiile date etnicitatii in studiile din 16 reviste de specialitate, aparute in deceniile cinci si sase al secolului douazeci (1974), constata existenta a doua directii majore de definire a etnicitatii: definitiile obiective, respectiv subiective.

Definitia obiectiva reprezinta un proces de clasificare a grupurilor, respectiv de includere a unor persoane in anumite grupuri etnice. O asemenea definitie implica enumerarea unor criterii necesare si suficiente, pe baza carora un observator exterior se poate decide daca o anumita comunitate poate fi considerata sau nu un grup etnic, respectiv se poate judeca aparteneta unui individ la un anumit grup etnic. Prin prisma acestei definitii, o etnie separata exista daca o comunitate satisface criteriile enumerate in lista caracteristicilor considerate definitorii pentru grupul etnic, respectiv un individ poate fi inclus intr-un anumit grup etnic, daca si numai daca poseda si/sau manifesta aceste caracteristici. Criteriile cele mai des invocate de definitiile obiective sunt: (a) descendenta comuna (in sens biologic sau antropologic de credinta a originii comune); (b) cultura/obiceiuri comune (elemente, caracteristici particulare ale organizarii vietii cotidiene si un grad de separare a institutiilor comunitare), comunitate de religie, trasaturi fizice, comunitate de limba, si, eventual, institutii separate (Isajiw 1974:117-118).

Definitiile subiective considera etnicitatea un proces de identificare, o modalitate a constientizarii diferentelor culturale, deci tine de modul cum subiectii reflecteaza despre cultura lor si despre semnificatia conferita diferentelor dintre culturi. In conformitate cu aceste definitii, grupul etnic este comunitatea acelor persoane care se considera (si de regula sunt considerate de catre altii) ca fiind fundamental diferite de altii si pornind de la aceste diferente au credinta ca ei constiutuie o comunitate aparte. O definitie subiectiva este oferita de Max Weber, care considera ca grupurile etnice reprezinta un grup de oameni legati prin credinta subiectiva intr-un stramos comun, cultivarea acestei convingeri avand un rol major in inducerea unor procese de coagulare comunitara (Weber 1992:96; despre, vezi Horvth 1995).

Unitate structural-culturala versus apartenenta simbolica.

Identitatea etnica se poate manifesta in diferite grade, forme si niveluri de organizare institutionala si socio-culturala. Pot exista situatii in care grupul etnic se suprapune aproape perfect cu o comunitate distincta, integrata, delimitata clar de restul societatii (Abruzzi 1982), deci etnicitatea sa fie organizata in termeni de multitudine de institutii particulare, constituindu-se ca segment structural-cultural aparte al unor societati complexe. In acest caz particularitatile etnice se pot manifesta in mai toate dimensiunile, formele si aspectele organizarii socio-culturale: la nivelul codului vestimentar, sau a dietei specifice sau prin faptul ca grupul etnic are institutii formale proprii. Chiar mai mult, pot exista situatii in care anumite activitati sau segmente din economia unor societati complexe sa fie dominate de un anumit grup etnic.

Etnicitatea nu implica in mod necesar existenta unor institutii care sa structureze in mod aparte majoritatea relatiilor cotidiene, viata economica sau politica      a comunitatii. Mai ales in cazul societatilor industrializate, unde s-a produs o omogenizare accentuata a vietii cotidiene (atat sub aspect institutional cat si cultural), stilurile de viata reflecta din ce in ce mai putin anumite particularitati etnice. Ca atare, este din ce in ce mai dificil sa identificam etnicitatea subiectilor la nivelul organizarii institutionale comunitare si a practicilor culturale cotidiene. In asemenea cazuri, etnicitatea nu mai functioneaza ca o forma particulara de organizarea a vietii cotidiene, culturale sau economice, ci mai degraba un set de practici cu valoare emblematica (participarea la anumite serbari cu caracter etnic, sarbatori cu semnificatie aparte pentru grupul etnic, alegerea unor destinatii turistice cu semnificatie etnica, etc.) prin care identitatea si apartenenta la grup sunt periodic reiterate (Alba 1990, Gans 1979, Gans). Deci particularitatea etnica a unor grupuri devine simbolica, fiind redusa la anumite activitati, gesturi, manifestari bine delimitate in termeni de context.

Primordial versus situational.

Primordialismul reprezinta un mod de a intelege etnicitatea ca un (a) atasament comunitar profund inradacinat in natura afectiva (situandu-se sub straturile rationalului) a persoanelor, (b) ce functioneaza ca o forma naturala a solidaritatii si a legaturilor comunitare (fiind conceput ca avand mai degraba surse spirituale decat sociologice), ce formeaza straturile cele mai profunde ale identitatii, ca atare preced si au un impact determinant asupra oricaror alte loialitati sau solidaritati (Eller, 1993 #19). Se impune sa distingem intre primordialismul considerat din perspectiva analistului si cel considerat din perspectiva actorului. Primordialismul analistului inseamna interpretarea etnicitatii in sensul de acea practic singura legatura sociala autentica, pornind de la care putem intelege individul, lumea socialului si a politicii. Din perspectiva primordialista a analistului apartenenta etnica este vazuta ca fiind stratul cel mai profund al identitatii persoanei, reprezentand practic esenta sinelui socio-cultural al persoanei, determinand (ca un fel de structura structuranta) manifestarea oricaror alte forme de asumare a unor apartenente cum ar fi cel de gen, clasa, categorie sociala, identificare politica, etc. (Parker, 2001 #89). Sub aspect politic, problema majora, implicata de interpretarile primordialiste consta in a considera ca anumite comunitati politice sunt autentice si pe deplin functionale numai si numai daca se bazeaza pe o singura comunitate etnica. Se considera ca alogenii (cei care nu fac parte din popor in sens etnic) nu pot fi pe deplin si in mod autentic loiali comunitatii politice din care fac parte (vezi cazul populatiilor imigrante, a minoritatilor din statele nationale, etc.).

O atare viziune a stat la baza unor genocide comise in ideea crearii unei comunitati politice omogene, cum ar fi shoahul (exterminarea in masa a evreilor in al doilea razboi mondial) sau aremenocidul (exterminarea de catre turci a mai mult de un milion de armeni in 1915). Dar si in state cu un regim democratic exista - mai ales in situatie de criza - tentatia de a gestiona relatiile interetnice in conformitate co logici primordialiste. Astfel, in timpul celui de al doilea razboi mondial, in contextul instaurarii starii de razboi intre SUA si Japonia, autoritatile americane au internat in lagare de concentrare o mare parte a comunitatii nipone din America (indiferent daca erau a doua generatie de imigranti sau daca erau proaspat imigranti), nu pe criteriul colaborarii cu statul japonez, ci doar pe criteriul potentialului pericol reprezentat de originea lor.

In contrast cu viziunea primordialista, situationalismul considera etnicitatea ca un repertoriu cultural la dispozitia indivizilor care, in mod contextual, poate marca interactiunea, dar acesta depinde de dispozitiile afective si de interesele strategice ale indivizilor aflati intr-o situatie determinata. Deci anumite situatii genereaza un comportament ghidat de normele asumate de apartnenta etno-culturala a individului, care (in anumite limite) poate alege sa construieasca interactiunea in functie de alti parametri definitorii ai identitatii lui.

Primordialismul antropologic, sau primordialismul inteles din perspectiva actorului, considera ca pentru actori etnicitatea este o forma de constientizare a mediului cultural de origine. O socializare primara intr-o anumita limba, religie, un anumit set de practici cotidiene si legaturi sociale rezulta intr-o asumare a acestui mediu cultural si social ca un dat obiectiv, de la sine inteles, fara alternative, avand un statut epistemic similar cu fundamentele biologice ale existentei. Deci in aceasta perspectiva primordialismul se refera la modul in care actori au experienta experienta culturii lor ca fiind cadrul dat, natural, primar al existentei individului ca fiinta socio-culturala (Geertz 1963). In acest context, Geertz considera ca in majoritatea societatilor legaturile sociale ce fundamenteaza coeziunea societatii sunt de natura primordiala, legaturile civice se constituie dificil, ca rezultat al unor revolutii catartice si a unor eforturi constiente si constante de reconstruire ideologica a legaturilor sociale.

Traditional versus modern

Traditionalistii (sau perenialistii) sustin ca etnicitatea reprezinta o forma de identitate colectiva persistenta in istorie, temporalitatea etnicitatii (in sensul unei manifestari istorice sustinute) reprezentand unul dintre atributele ei fundamentale. Modernistii considera ca in perspectiva ultimelor secole asistam la o schimbare radicala a modalitatilor de formare si producere a identitatilor colective, implicand identificari si colectivitati calitativ diferite de formele traditionale de comunitate si identitate etnica.

Probabil cel mai cunoscut dintre traditionalisti este A. D. Smith cu teoria etnosimbolismului (Smith 1986, Smith 2002), care sustine atat o continuitate istorica de durata a grupurilor etnice, si a legatura directa dintre etniile premoderne si natiunile moderne. Conform teoriei lui A.D. Smith etnicitatea reprezinta un proces istoric indelungat, grupurile etnice fiind considerate "populatii umane cu mituri ale originii, cu o istorie si cultura comuna, asociate cu un anumit teritoriu si nutrind sentimente de solidaritate", care se constituie pe baza unui "sentiment al continuitatii, al memoriei comune [], adica prin linii de afinitate culturala materializata in mituri, memorii, simboluri si valori pastrate de un segment cultural delimitat al populatiei" (1986 :32,29). Continuitatea etnicitatii la Smith inseamna persistenta istorica a grupului etnic, a carei coeziune de durata este asigurata de complexul de mituri si simboluri etnice (denumit de el mythomoteur). Sub acest aspecte el considera etnicitatea ca un proces dialectic a doua dimensiuni distincte care se presupun si se reintaresc reciproc: pe de o parte memoria mitologica pe de alta experienta istorica comuna. Memoria originii comune trebuie inteleasa ca si credinta in descendenta comuna manifestata prin asumarea aceluiasi sistem de mituri, si pe baza acestei credinte asumarea unui sentiment al apartenentei comune (in sens de rudenie simbolica extinsa). Pe baza acestei credinte a originilor comune si a asumarii existentei comunitare, populatiile vor constientiza diferitele intamplari si procese istorice ca fiind evenimente (incercari, esecuri, realizari, tragedii, etc.) ale comunitatii, reiterand prin aceasta sensul comunitar originar. Transpusa intr-un limbaj al psihologiei sociale, teoria etnosimbolismului sustine ca etnicitatea reprezinta:

a)      situatia minimala de grup: un numar de indivizi se considera si se recunosc reciproc ca avand o origine comuna (chiar daca acel ceva este iluzoriu, lipsit de un fundament real in sens istoric cum sunt miturile);

b)      asumarea identitatii de grup: calitatea de membru al grupului inseamna atat manifestari de solidaritate fata de alti membri, cat si identificarea cu soarta grupului; ceea ce se intampla (sau s-a intamplat, intr-o perspectiva istorica) cu grupul, se instituie ca experienta colectiva, fiind asumata ca parte a unei biografii comune.

A. D. Smith considera ca etnicitatea este un proces de grup indelungat si cu o continuitate istorica multiseculara, insisi natiunile moderne fiind considerate ca o continuare, ca forme de organizare politice ale acestor identitati.

Modernistii considera ca modernitatea implica o ruptura majora in care diferitele identitati sunt configurate, modernitatea aducand schimbari majore atat in ceea ce priveste structurile socio-economice in care aceste identitati sunt produse, cat si sub aspectul organizarii comunicarii sociale.

Astfel, Ernest Gellner (1987) considera ca modul de integrare a societatilor industriale difera radical de societatile agrare. Societatile agrare traditionale erau insulare si imobile, segmentarea si relativa izolare socio-culturala a comunitatilor relativ restranse teritorial fiind regula si nu exceptia. In acest context al unei izolarii si imobilitati a comunitatilor locale formele de organizare si expresie culturala erau pronuntat regionalizate, oferind imaginea unui pluralism cultural pronutat. Elitele (politice, militare si religioase) care integrau aceste societati, dadeau putin, dar si cereau putin de la aceste comunitati (Grillo 1998), context in care diferite aspecte ale culturiilor populare (excepand apartenenta confesionala si practicile religioase) nu prezentau interes. Transmiterea culturala in aceste comunitati nu era organizata ca un proces separat si coordonat de o autoritate, ci se producea in contextul interactiunilor cotidiene ale comunitatii (Volktransmitted culture - cum a denumit Gellner procesul) , ceea ce implica o reproducere si reiterare a particularitatilor si a pluralismelor locale.

Comparativ cu acest model, societatile industriale au dezvoltat un model radical diferit de organizare sociala si transmisie culturala. Productia industriala implica resurse de forta de munca compusa din actori liberi juridic si capabili sa se adapteze la dinamica schimbatoare a cererii pietii muncii. Acest ultim aspect presupunea nu numai disponibilitatea de a fi mobil (a se muta acolo unde era cererea pentru forta de munca), ci si o capacitate radical transformata de adaptabilitate culturala. In acest context, elitele economice si politice devin interesate de profilul cultural al populatiei, si acest interes nu este unul abstract, ci subordonat programului (cu finalitate economica, si nu numai) de a produce o minima omogenitate culturala a populatiei, cu scopul de a avea actori intersanjabili, care nu implica probleme majore de comunicare si adaptare culturala. In acest context se extinde exosocializarea (un proces de socializare care promoveaza forme de expresie culturala, cunoasteri si valori exterioare comunitatilor din care cei supusi socializarii fac parte) prin invatamantul public, obligatoriu (School transmitted culture - Gellner). Urmarind sa integreze populatii culturalmente diferentiate, promovarea in masa a unei culturi publici minimale (alfabetizare de masa, impunerea unor standarde lingvistice, familiarizarea cu notiunile de baza si viziunea fundamentala a stiintei moderne occidentale, etc.) devine unul dintre obiectivele majore ale scolii.

Date fiind aceste evolutii, omogenitatea culturala a unor populatii relativ extinse teritorial, inteleasa ca si conditie si forma de manifestare a unei comuniuni etnice este (cel putin in formele in care ne este data astazi) de data relativ recenta. Mai mult, ea nu este rezultatul unor evolutii spontane a unei nevoi mistice de unificare culturala a populatiilor, ci este rezultatul activitatii organizatorice desfasurate de elite politice si economice, angajate in mod constient in reformarea peisajului cultural al statelor. O descriere detaliata a acestui efort institutional o ofera Eugene Weber in cartea lui (devenita deja o opera clasica) despre procesul de inducere la scala la larga a identitatii colective si moderne franceze, intitulata Peasants into Frenchmen: The Modernization of Rural France, 1870-1914

O alta contributie la teza modernista o aduce Hobsbawm care, intre altele, aduce in discutie ideea de continuitate si traditionalitate a comunitatilor etno-nationale (Hobsbawm 1983, Hobsbawm, 1983 #87). El scoate in evidenta diferitele modalitati prin care elitele produc trecutul (in sensul de memorie colectiva ca si forma de reprezentare a trecutului) si ideea de legatura istorica a comunitatilor etnice cu acest trecut. El considera ca prin ritualuri publice sau alte practici simbolice, a caror dimensiune centrala o reprezinta invocarea trecutului si a continuitatii comunitatii, elitele promoveaza noi norme si valori (urmarind controlul asupra maselor). Ca atare trecutul comunitar, in sens de identitate temporala (stramosi, evenimente ce marcheza trecutul, personalitatile majore ale istoriei, etc.) a grupului etno-national, este considerat un construct in jurul careia se creaza o noua identificare.

Benedict Anderson considera comunitatea etnica ca o comunitate imaginata. Imaginata nu in sensul de produs (lipsit de orice substrat real) al fanteziei, ci mai degraba trebuie inteleasa in sens de apartenenta la o comunitate reprezentata. El introduce aceasta dihomotomie intre comunitati bazate pe contacte si interactiuni efective personale (fata in fata) intre membri, si comunitati in care, datorita numarului mare de membri, indivizii au doar o reprezentare la nivel mental (imaginare) al grupului. Sau cum spune el " nici membrii celei mai mici natiuni nu ii vor cunoaste niciodata pe cei mai multi din compatriotii lor, nu-i vor intalni si nici macar nu vor auzi de ei, totusi in mintea fiecaruia traieste imaginea comuniunii lor" (Anderson 2000:11). Noutatea introdusa de modernitate nu consta neaparat in aparitia unor asemenea comunitati imaginate (caci si in epocile anterioare modernitatii diferitele macro-comunitati in perspectiva carora se construiau anumite identitati colective au fost reprezentate, imaginate intr-un anumit fel), ci in facilitatile culturale (comunicarea de masa, harta, recensamantul, muzeul, etc.) pe baza carora aceste reprezentari se configureaza. Inventia tiparului creaza posibilitatea unei comunicari de masa standardizata, cu un impact asupra unui volum incredibil de mare de populatie. Recensamintele (generalizate tot in modernitate) incep de la sfarsitul secolului al nouasprezecelea sa inregistreze apartenenta etnica a populatiei, ceea ce creaza posibilitatea de a imagina grupul etnic in termeni de volum si structura (femei, barbati, copii, batrani, oraseni, sateni, etc.). Harta ca mijloc de reprezentare a spatiului devine o facilitate culturala de masa, oferind posibilitatea reprezentarii in spatiu a grupului etnic. Muzeele, si ele apar ca o creatie a modernitatii, sunt considerate de Anderson adevarate "capsule ale timpului", agregand intr-un spatiu restrans marturii despre trecut. Ele faciliteaza imaginarea in timp (ca subiect istoric) a comunitatii etnice.

Etnicitatea esenta sau relatie (si granita)

Esentialismul este o filozofie a stiintei ce presupune cautarea caracteristicilor esentiale, definitorii ale obiectelor atat din lumea naturala cat si din cea sociala. In conformitate cu acest mod de a asuma obicetul cercetat, etnicitatea este vazuta de fiind un grup inchis catre exterior, relativ omogen in interior, format din indivizi care in mod obiectiv si ineluctabil sunt purtatori ai unei esente culturale adinc inradacinate si in mod exclusiv definitorie pentru sinele lor social (Parker, 2001 #89, Brubaker, 2002 #14, Grillo, 2003 #90). In aceasta viziune indivizii inclusi aceleiasi categorii etnice, au, in mod obiectiv, caracteristici inerente si inalienabile chiar daca acestea nu sunt date intotdeauna observatorului exterior, sau nu sunt asumate intotdeauna ca atare de catre indivizii "purtatori" ai acestei esente.

In opozitie cu aceasta viziune, antropologia, pornind de la analizele lui Leach efectuate in Burma (Leach, 1954 #2), tinde sa considere etnicitatea ca o relatie, ca un proces social si nu neaparat ca o totalitate integrata a diferentelor culturale. Sau, dupa cum spune Thomas Hyland Eriksen, a intelege etnicitatea in sens izolat este la fel de absurd si imposibil ca aplaudatul cu o mana, sugerind ca etnicitatea inseamna relevarea si accentuarea in si prin interactiune a diferentelor culturale (Eriksen, 2002 #91). Cea mai cuonscuta teorie relationala apartine lui Frederik Barth, care considera ca este gresita viziunea conform careia etnicitatea reprezinta o suma sau o sinteza a diferentelor culturale ce produce subiecti radical diferiti din punct de vedere cultural. Etnicitatea trebuie vazuta mai degraba ca un mod aparte de a organiza repretoriul cultural al grupurilor, care selecteaza anumite caracteristici culturale si le promoveaza ca marcatori culturali (granite). Aceste dimensiuni ale culturii grupurilor devin embleme prin care se identifica si sunt identificati membrii grupului. Ca atare o etnicitate functioneaza intr-un sistem cultural complex, inlauntrul careia subiectii diferitelor comunitati pot sa prezinte (si nu o data prezinta) similaritati culturale majore, dar fiind demarcate de practici culturale cu valoare emblematica (Barth, 1969 #94).

Determinat biologic versus instrumental.

Sociobiologia reprezinta o continuare a programului de analiza initiat de Darwin despre evolutie si selectie naturala, punand un accent deosebit pe comportamentul strategic al indivizilor menit sa asigure supravituirea celui mai adaptat. Dimensiunea sociologica a analizei sociobiologice rezulta din incercarea de a explica altruismul si in mod implicit comportamentul colectiv ca strategie de adaptare biologica (Rosenberg 1998). Eward O. Wilson (considerat unul dintre figurile marcante ale acestei orientari) considera ca unitatea de analiza de la care trebuie pornit in analiza problemei evolutiei o reprezinta genele si nu organismele individuale. Corpul uman, in viziunea lui Wilson, reprezinta doar un vehicul, un mijloc extrem de elaborat menit sa asigure prezervarea si multiplicarea genelor cu cea mai mica perturbare biochimica posibila (1980:3). Conform acestui rationament, altruismul, preferentialitatile in grup (la urma urmei comportamentul colectiv) pot fi explicate pornind de la modul in care genele, urmarind calea cea mai eficienta de multiplicare, determina comportamentul individului. Ideea este relativ simpla: pentru a asigura un mediu propice multiplicarii cat mai neperturbate a genelor, sunt preferati indivizii purtatori ai genelor cu caracteristici apropriate. Deci genele, tocmai pentru a asigura succesul reproductiv (minimizarea perturbarilor biochimice, a alterarii fondului propriu, ce poate interveni in contextul reproducerii), determina individul sa se comporte in mod altruist cu o anumita colectivitate umana, cu care se potriveste din punct de vedere al informatiei genetice (potrivirea selectiva).

Pornind de la aceste teze ale sociobiologiei s-a formulat o teorie a etnicitatii denumita Teoria Similaritatii Genetice (Genetic Similarity Theory), potrivit careia etnicitatea reprezinta un mecanism cvasi-inconstient al sociabilitatii, ce poate fi descris in modul urmator: cu cat similitudinile dintre fenotipurile[4] indivizilor sunt mai mari, cu atat ei tind sa manifeste atitudini mai pozitive, sa fie mai deschisi colaborarii si mai concilianti (Rushton 1999), determinand cresterea probabilitatii schimbului de gene in populatia respectiva. Deci aceasta teorie isi asuma realitatea obiectiva a unei descendente biologice comune a celor care fac part dintr-un grup etnic, si promoveaza ideea ca procesele de grup, considerate in dubla ipostaza de (a) inchidere fata de altii (preferinte de a procrea cu parteneri din acelasi grup) si (b) solidaritate pronuntata fata de cei din grupul propriu reprezinta o strategie a genelor care astfel isi maresc succesul reproductiv. Aceasta perspectiva teoretica mai este denumita si primordialism biologic.

In contrast cu ideea conform careia etnicitatea este un mecanism al sociabilitatii neasumat la nivel constient de actorii sociali, perspectiva instrumentalista avanseaza ideea ca etnicitatea reprezinta un instrument strategic de care actorii se folosesc in vederea accesului la anumite resurse. In conformitate cu teoriile instrumentaliste, asumarea si manifestarea etnicitatii sau conformarea la anumite norme de comportament impuse de solidaritatea etnica pot fi analizate si descrise in termeni de balanta costurilor si beneficiilor. Un exemplu ar fi situatia parintilor minoritari care trebuie sa decida limba in care copiii urmeaza sa frecventeze scoala. Ei pot sa considere avantajele instructiei in limba majoritatii ("copilul va avea mai multe sanse si oportunitati") dar pot sa aiba retineri datorate costurilor relationale implicate de o asemenea decizie (rudele, vecinii, prietenii ar putea sa dezaprobe si sa-si manifeste acest lucru in termeni de distantare, de racire a relatiilor). Unul dintre autorii cei mai cunoscuti identificati cu punctul de vedere instrumentalist aste Abner Cohen. El considera etnicitatea ca o asociere informala a carei coeziune este asigurata de anumite patternuri comportamentale complexe (folosirea unei anumite limbi, participarea la anumite ritualuri religioase si publice, etc.). Obiectivul acestei asocieri este adanc inradacinat in organizarea economica si sociala a societatii si poate consta in mentinerea sub controlul grupului a unei nise ecologice in sistemul diviziunii muncii, accesul la anumite pozitii sociale, sau, dimpotriva, mentinerea privilegiilor de acces la anumite statusuri (Cohen, 2004 #95).

Bibliografie:

Horvth I. (1995) 'Conceptia lui Max Weber despre etnicitate' in Rotariu T., Poledna R. si Roth A. (ed.) Studii weberiene Cluj-Napoca: Clusium, pp. 230-241.[5]

Anderson, Benedict (2000[1983]) Comunitati imaginate Bucuresti: Editura Integral, pp. 7-49

Anselme, J.L. (2002 [1995]) Etnie, trib - concepte universale in Cordellier, S. - Poisson . coord. Natiuni si nationalisme Bucuresti: Corint, pp. 139-140

Barth, Frederik (1969) Introduction in      Barth, Frederik ed. Ethnic Groups and Boundaries: The Social Organization of Culture Difference Oslo: Scandinavian University Press pp. 9-38.

Beissinger, Margaret H. (2001) 'Constructing Identity among Professional Romani (Gyspsy) Musicians in Romania' in Slavic Review Vol. 60, [4] pp. 24-49.

Cordellier, S. - Poisson . coord. (2002 [1995]) Natiuni si nationalisme Bucuresti: Corint: 59-70.

Grillo, Ralph D. Cultural essentialism and cultural anxiety in Anthropological Theory Vol 3(2): 157-173

Rex, J. (1998[1986]) Rasa si etnie Bucuresti: Editura DU Style, pp. 121-127.

Smith, Anthony D. (2002) Nationalism si Modernism Chisinau: Epigraf, pp. 178-205 (recomandat 127-151, 153-177) - cartea se gaseste la CCRIT.