VIATA - VALOARE SAU NONSENS?

VIATA - VALOARE SAU NONSENS?

Sentimentul absurdului la Albert Camus

Omul - prin constructie, o fiintǎ care se raporteazǎ atitudinal si preferential la realitǎtile din jurul sǎu - trebuie sǎ aibǎ intotdeauna un scop catre care sa se indrepte toate actiunile sale individuale si sociale, fie cǎ aceast scop este constientizat sau nu de cǎtre individ.

Totusi, intrucat fiinta umana nu ar stii sa se acomodeze cu activitati cotidiene indreptate exclusiv catre a actiona , catre o serie riguroasa de scopuri ce i-ar absoarbe toata atentia si energia, individul acorda o anumita cantitate de timp propriului spirit, spre perfectionarea comportamentului sau ca fiinta individuala si sociala.  V-am eliberat de robia scopului , scria Nietzsche. Trebuie, intr-adevar, ca, din cand in cand, sǎ ne putem retrage din lupta cotidianǎ, pentru a vedea lumea de sus, pentru a putea privi lucrurile detasat si pentru a dobandi o vedere de ansamblu :  Trebuie sa urci foarte sus daca vrei sa vezi foarte departe. (Constantin Brancusi ).

Totul se reduce, in cele din urma , la vointa personalǎ, intrucat nu existǎ viatǎ care sǎ nu permitǎ aceasta "izolare" in sine aceluia care o cautǎ.

Atitudinea fiecǎruia dintre noi vis-a-vis de lucruri, de fiinte constituie maniera in care ne raportam la viata intreaga. In mod natural, individul devine constient de relatiile sale cu societatea, cu natura, cu intregul univers. Astfel, se naste conceptia sa asupra comportamentului uman, individul nefiind axat pe ceea ce face, ci pe ceea ce este si are constiinta ca este.

Lumea de astǎzi este dominatǎ de ritmul vietii moderne sau, mai bine zis, de ritmul progresului, ritm cǎruia toti locuitorii societatii contemporane trebuie sa i se supuna pentru a supravietui. Modernitatea naste progres, iar progresul naste miscare. Rolul individului in acest proces este, simplu, de a actiona rapid si eficace. De altfel, dinamismul societatii secolului al XXI-lea se citeste chiar si in gesturile oamenilor care se afla in mod continuu intr-o stare de grabǎ crescandǎ, in actiunile lor savarsite in viteza, in saluturile fugitive pe care le schimba, in atitudinea mereu agitata si agresiva.

Situatia omului comun, inchis neputincios in aceasta lume neutra, unde domneste legea celui mai puternic, situatia omului care , in mod constient, renunta la momentele de reculegere imediat ce s-a inscris in aceasta cursa neincetata de forte si de nervi, este adesea periculoasa. Orice urma de inspiratie si chiar libertatea sa de spirit dispar, mentalitatea sa devenind aceea a unui pion integrat intr-un echilibru ce nu trebuie distrus si, deci, lipsit de dorinta de a actiona revolutionar sau, mai bine zis, "contra curentului".

In prezent, chiar daca este evidenta inclinatia individului spre o existenta mai degraba egoista decat responsabila si independenta, omul contemporan datoreaza nivelul sau de viata unor suprastructuri care il depasesc si de care el depinde, care se afla dincolo de influenta individuala. El datoreaza confortul sau fie curentului electric, fie incalzirii centrale, sau ascensorului. Dar depinde de puteri care ies din raza sa de actiune. La cea mai mica pana, la cea mai mica greva, el este neputincios.

Aceasta intrerupere a echilibrului dintre individ si mediul sau socio-cultural genereaza un pericol indeosebi pentru individ, pentru conceptia pe care acesta si-o creeaza despre propriul loc si rol in societate.

"Vine o zi () si omul constata sau spune ca a implinit treizeci de ani. El isi afirma, in modul acesta, tineretea. Dar, in acelasi corp, el se situeaza in raport cu timpul. () Apartine timpului si, in aceasta oroare care il stapaneste, el recunoaste pe cel mai rau dusman al sau. Maine, el doreste ziua de maine, cand, de fapt, toata fiinta lui ar fi trebuit sa refuze. Aceasta revolta a carnii este absurdul." ( Albert Camus )

Desi inrudit intr-o anumita masura cu existentialismul, Albert Camus s-a detasat indeajuns de acest curent pentru a-si atasa numele unei doctrine personale, filozofia absurdului. Definita in " Mitul lui Sisif" - eseu despre absurd, ilustrata in "Strainul" si reluata in piesele de teatru ( " Caligula", "Neintelegerea"), aceasta doctrina se regaseste pe intregul parcurs al evolutiei gandirii lui Camus, pana la "Ciuma".

Absurdul nu este nici in om, nici in lume, ci in alaturarea lor, scrie Camus in "Mitul lui Sisif". Absurdul este singura legatura dintre ei. Sentimentul absurdului se naste din confruntarea dintre mutenia irationala a lumii si nevoia de claritate, o nevoie profunda si aproape paradoxala pe care omul o resimte. Intre dorinta de sens si de adevaruri eterne si adevarata conditie a universului exista o prapastie care nu poate fi umpluta. Confruntarea dintre inima umana, plina de dorinte, si indiferenta universului conduce la conturarea notiunii de absurd.

Oamenii trebuie sa realizeze ca sentimentul absurdului exista si ca il pot trai in orice moment. Aceasta inseamna ca tot ceea ce stiu este ca eu exist, ca lumea exista, si ca sfarsitul implacabil si inevitabil al omului si, implicit, al absurdului care il insoteste este moartea.

Prin urmare, nu se reduce oare aceasta la un haos inutil care este viata?

In ciuda nostalgiei umane irationale pentru "unitate", pentru absoluturi, pentru o ordine stabilita si pentru intelegerea universului "de dincolo de mine", nu exista nici un astfel de sens in universul indiferent si tacut.

Un astfel de rationament, prin care individul constientizeaza faptul ca viata nu ar avea sens este rar si personal. Aceasta constientizare poate aparea in urma "gretei" provocate de observarea "caracterului masinal al existentei" fara scop:

"Se intampla ca decorurile sa se prabuseasca. Trezire,tramvai; patru ore de munca la birou sau in uzina, masa, tramvai, patru ore de munca, masa, somn si luni marti miercuri joi vineri si sambata in acelasi ritm, aceasta cale se urmeaza simplu majoritatea timpului. Numai ca intr-o zi rasare intrebarea "De ce?" si totul incepe odata cu aceasta rutina, colorata de o stare de greata."

Aceasta decoperire se poate naste din sentimentul "de ostilitate primitiva a lumii" , lume fata de care ne simtim, brusc, "strain" sau din ideea ca toate zilele unei vieti fade sunt in mod stupid subordonate zilei de maine, netinandu-se cont de faptul .ca timpul, care duce la anularea eforturilor noastre, este cel mai rau dusman al nostru. In fine, "certitudinea mortii" este aceea care ne dezvaluie absurditatea:

" Sub lumina efemera a acestui destin, apare inutilitatea. Nici o morala, nici un efort nu sunt a priori justificabile in fata matematicii sangeroase a conditiei noastre".

De altfel, si ratiunea, recunoscandu-si neputinta in a intelege lumea, ne spune, de asemenea, in maniera sa, ca lumea este absurda sau, mai degraba, locuita de "irationali".

In aceste conditii, oare viata merita traita?

"A muri in mod voluntar presupune ca am recunoscut, chiar instinctiv, caracterul irational al acestei agitatii zilnice si inutilitatea suferintei"("Mitul lui Sisif").

In urma unor astfel de cugetari, nu ar fi oare sinuciderea o cale de iesire legitima dintr-o viata fara sens? Evadarea din absurd s-ar realiza astfel. De vreme ce natura raspunde angoasei umane printr-o liniste aproape dureroasa, omul are dreptul de a o condamna sa se scufunde o data cu pierderea cunostintei.

'Nu'. 'Nu', raspunde Camus. Desi absurdul anuleaza toate sansele unei libertati eterne, el mareste libertatea de actiune. Sinuciderea este 'acceptarea la limita sa extrema', este o modalitate de a marturisi ca viata este prea mult pentru om. Aceasta este singura viata pe care o avem; si chiar daca suntem constienti, de fapt, de acest lucru in masura in care ii constientizam absurdul, putem gasi lucruri de valoare in aceasta viata. Valoarea rezida in libertatea noastra, in pasiunea si in revolta noastra. Prima schimbare pe care trebuie sa o facem pentru a nu trai in aceasta situatie absurda consta in:

"a invata tot timpul sa vedem, sa fim atenti, sa ne focalizam constiinta; a face din fiecare idee si din fiecare imagine, in maniera proustiana, un moment privilegiat."

Sisif este eroul absurd. Acest om, condamnat sa urce neincetat o stanca in varful muntelui si apoi sa ii astepte coborarea, este intruchiparea eroului absurd, conform lui Camus. Repovestind mitul lui Sisif, Camus creeaza o imagine extrem de puternica cu o forta imaginativa care insumeaza intr-un mod emotionant continutul discutiei intelectuale care o preceda in carte. Ni se spune ca Sisif este eroul absurd 'atat prin pasiunile sale cat si prin torturile sale'.

''Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea sa pentru viata i-au adus acea ingrozitoare pedeapsa in care intreaga sa fiinta este muncita fara nici un rezultat'

Sisif este constient de acest blestem, si tocmai in aceasta consta tragedia sa. Nu e adevarat ca, in timpul coborarii, el nutrea speranta ca va reusi totusi, ca munca sa il va elibera de chinuri. Sisif este in mod evident constient de dimensiunile propriei sale nefericiri. Insa tocmai aceasta constientizare lucida a destinului sau transforma chinul sau intr-o victorie.

"Experienta mea, pasiunile mele, ideile mele, imaginile mele si amintirile mele sunt tot ceea ce stiu despre aceasta lume - si ele imi sunt suficiente. Omul absurd poate spune in cele din uma ca 'totul este bine'."

Aceasta trebuie sa fie o victorie deoarece insusi Camus spune:

El nu este de acord cu numerosii filosofi care 's-au jucat cu cuvintele si au pretins a crede ca din a refuza sa ii acorzi vietii vreun sens rezulta ideea ca viata nu merita sa fie traita' (p.7).

Il parasesc pe Sisif la baza muntelui. Intotdeauna cineva isi poate gasi din nou povara. Insa Sisif ne invata ce inseamna adevarata fidelitate care neaga zeii si inalta stancile. Si el de asemenea trage concluzia ca totul este bine. Universul de acum inainte fara stapan nu ii mai pare nici steril, nici inutil. Fiecare atom al acelei stanci, fiecare colt mineral al acelui munte intunecat constituie o lume in sine insusi. Lupta insasi inspre inaltimi este suficienta pentru a umple inima unui om. Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit (p.91). Viata si chinul lui Sisif sunt transformate intr-o victorie, concentrandu-se asupra libertatii sale, asupra refuzului de a spera, si asupra constiintei absurdului acestei situatii. In acelasi mod, Dr. Rieux este un erou absurd in Ciuma, deoarece si el este condamnat la moarte, si el este prins intr-un chin fara sfarsit si, asemenea lui Sisif, el continua sa isi faca datoria indiferent cat nesemnificativa este actiunea sa. In ambele cazuri conteaza putin pentru ce motiv anume ei continua sa lupte atata vreme cat aceasta sta marturie pentru increderea omului in om si nu in abstractii si absoluturi.

Ideile care stau la baza acestei evolutii a eroului absurd sunt prezente in primele trei eseuri ale cartii. In acestea, Camus trateaza problema sinuciderii. In stilul sau tipic, socant si viguros, el deschide discutia cu afirmatia indrazneata conform careia:

Nu exista decat o singura problema filosofica cu adevarat serioasa si aceasta este sinuciderea (p. 3).



El continua prin a descoperi daca sau nu sinuciderea este raspunsul legitim pentru situatia funciar nefericita a omului. Sau, cu alte cuvinte: Merita viata sa fie traita acum cand zeii au murit? Discutia incepe si continua nu ca una metafizica, ci ca o afirmatie argumentata intemeiata pe o modalitate de cunoastere despre care Camus afirma ca este singura pe care o avem la dispozitie din punct de vedere epistemologic. Stim doar doua lucruri:



Pot simti inima aceasta dinauntrul meu, si pot rationa ca ea exista. Lumea aceasta o pot atinge si de asemenea pot conchide ca exista. Aici se sfarseste toata cunoasterea mea, iar restul este deductie. (p. 14)


Eu inteleg atunci de ce doctrinele care imi explica totul ma deruteaza in acelasi timp. Ei ma usureaza de povara propriei mele vieti, si totusi, eu trebuie sa o suport singur. (p. 41)

Camus urmeaza apoi conceptele sale pana la concluziile lor logice si insista ca oamenii trebuie sa substituie cantitatii experientei calitatea experientei. Cea mai pura dintre bucurii este 'sentimentul, si sentimentul pe acest pamant'. Aceasta afirmatie nu poate fi folosita pentru a se invoca hedonismul deoarece filosofia de baza a lui Camus trebuie sa fie gandita in legatura cu notiunea absurdului care a fost dezvoltata in partea de inceput a eseului. Omul este muritor. Lumea nu este. Demnitatea unei persoane se naste tocmai din constiinta mortii, o constiinta ca valorile si ideile ideale nu exista, si un refuz de a ceda in fata ideii de speranta sau de a apela la ceva de care nu suntem siguri.

In eseurile urmatoare, Camus prezinta exemple de oameni absurzi. Ni se ofera Don Juan, actorul, si cuceritorul ca exemple de oameni care isi multiplica vietile in incercarea de a trai din plin pe timpul vietii lor muritoare. Insa mai important este Creatorul care este discutat in eseul 'Creatia absurda'. 'Bucuria absurda prin excelenta este Creatia'. Deoarece creand o opera de arta creatorul traieste dublu in masura in care creatia sa este o viata separata. 'Artistul se incredinteaza pe sine muncii si devine totuna cu aceasta'. Opera de arta devine, atunci, singurul mijloc pentru un om de a suporta si sustine o constiinta lucida in fata absurditatii Universului.

Prezentul si succesiunea prezenturilor in fata unei minti vesnic constiente, acesta este idealul omului absurd. (p. 81)

Arta este pentru Camus o activitate umana esentiala si una dintre cele fundamentale. Ea exprima aspiratiile umane catre libertate si frumusete, aspiratii care fac viata valoroasa pentru fiinta umana trecatoare. Arta sfideaza acea parte a constiintei in care fiecare individ nu este mai mult decat o unitate sociala sau un pion neinsemnat in evolutia istorica.

In Mitul lui Sisif gasim bazele filosofice ale strainului, doctorului, etc. Acesta constituie punctul de plecare pentru gandirea lui Camus. El este preocupat aici, ca si in alte opere ale sale, cu oamenii si lumea lor, cu relatiile dintre acestia, si cu relatiile dintre oameni si istoria lor personala. In Mitul lui Sisif el se opune rationalismului filosofiei clasice care cauta adevarurile eterne si universale sau o ierarhie de valori care este incoronata de Dumnezeu; el crede ca adevarul se poate gasi printr-o intensitate subiectiva a pasiunii; el sustine ca individul este intotdeauna liber si inconjurat de optiuni; el recunoaste ca oamenii exista in lume si sunt legati in mod natural de aceasta; el este adanc preocupat de semnificatia mortii, de caracterul sau inevitabil si de finalitatea sa. Absurdul este o revolta impotriva zilei de maine si astfel se impaca cu clipa prezenta. Sinuciderea consimte ca absurdul este final si fara limite in timp ce revolta este o lupta neincetata cu absurdul si aduce cu sine mantuirea omului.

Putem vedea acum de ce Sisif este eroul absurd. El este constient de dificultatea situatiei sale:

Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea lui pentru viata i-au adus condamnarea de a rostogoli o stanca in varful muntelui pe vecie, si el nu apeleaza nici la speranta si nici la vreun zeu nesigur. El este absurdul ultim, deoarece nu exista moarte la capatul luptei. Totul nu este haos; experienta absurdului este dovada unicitatii omului si fundamentul demnitatii si libertatii sale.

Tot ceea ce ramane este soarta al carei rezultat este fatal. In afara acestei singure fatalitati a mortii, totul, fericire sau bucurie, este libertate. Ramane o lume in care omul este singurul stapan. Ceea ce il lega era iluzia unei alte lumi. Rezultatul gandirii sale, incetand sa fie fara speranta, infloreste in imagini. Ea se bucura - in mituri, cu siguranta, insa miturile cu nici o alta dimensiune decat suferinta umana si de aceea ea este inepuizabila. Nu fabula divina care ii amuza pe cei orbi, in fata si gestul terestru, si drama care insumeaza o intelepciune dificila si o pasiune efemera. (p. 87) Oamenii ar trebui cu siguranta sa reflecteze la miturile reconstruite in opera lui Camus.