Instrumente si tehnici de monitorizare a riscurilor bancare

Instrumente si tehnici de monitorizare a riscurilor bancare

Perioada actuala este denumita "era managementului de risc" in domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcina extrem de complexa si importanta a managementului bancar[1], care acopera planificarea strategica si a capitalului, managementul activelor si al datoriilor, managementul afacerilor. In tarile aflate in tranzitie, mediile de piata instabile, volatile din punct de vedere economic si superficiale, cresc semnificativ expunerea bancilor la risc oferind o complexitate mai mare gestionarii riscului, prin expunere la risc intelegandu-se valoarea tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta sau pe care le-ar putea suporta institutia financiara in cauza.

Componentele cheie ale managementului eficient al riscului, care trebuie sa existe intre o banca si sa fie evaluate de specialisti, trebuie sa cuprinda urmatoarele:

o functie de conducere intemeiata la cel mai inalt nivel al ierarhiei de conducere a bancii, care sa fie responsabila in mod specific de gestionarea riscului si de implementarea operationala a politicilor si deciziilor formulate de Comitetul pentru active si datorii (ALCO);

o strategie intemeiata, clara si explicita pentru managementul riscului si un set de politici aflate in corespondenta cu sarcinile operationale;

existenta unui grad corespunzator de formalizare si coordonare a deciziilor strategice in legatura cu managementul riscului, parametrii acestuia, in scopul exercitarii procesului decizional la nivel operational necesitand includerea pentru toate procesele de afaceri relevante;

colectarea de date complete, oportune, referitoare la managementul riscului, la toate procesele functionale si de afaceri, precum si la alte domenii cum ar fi tendintele macroeconomice si de piata care pot fi relevante pentru managementul riscului.

In vederea obtinerii de profit, bancile comerciale trebuie sa isi asume riscurile specifice acestui proces, in conditii de prudenta in care sa aiba in vedere respectarea cerintelor prudentiale impuse de autoritatea nationala de reglementare, justificarea expunerii la riscul asumat, dimensionarea riscului astfel incat pierderea produsa prin materializarea acestuia sa poata fi considerata normala pentru activitatea si imaginea interna si externa a bancii. Bancile trebuie sa procedeze permanent la monitorizarea riscurilor si a tuturor pozitiilor din bilant, reusita bancii in activitatea de monitorizare depinzand si de cadrul organizatoric adoptat, care sa usureze monitorizarea si managementul riscului in general.

Orice banca trebuie sa adopte decizii corelate cu nivelul rezultatelor si al riscurilor pe care doreste sa si le asume pentru atingerea acestor niveluri, cunoasterea si aplicarea unor masuri cheie pentru adoptarea deciziilor viitoare privind relatia profit-risc, constituind impreuna un obiectiv central al managementului bancar.

Trebuie precizat faptul ca, in literatura de specialitate, nu exista o linie de demarcatie clara intre metodele de gestiune si instrumentele de monitorizare a riscurilor bancare; in principiu, prin monitorizarea riscurilor bancare se intelege identificarea, evaluarea si controlul politicilor si practicilor privind managementul riscului unei banci, care permit detectarea problemelor cu care se confrunta o banca, iar gestiunea riscurilor bancare consta in ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare in vederea eliminarii, evitarii, divizarii si finantarii lor, precum si a diminuarii expunerii la risc a fiecarei banci.

Sintetic, cele afirmate pot fi redate astfel:

v     Identificarea si evaluarea riscurilor bancare

Identificarea si evaluarea riscurilor constituie prima etapa a monitorizarii riscurilor, in cadrul careia este necesara determinarea riscului asociat fiecarui tip de produs si serviciu bancar, fiind un proces care difera de la companie la companie in directa legatura cu dimensiunea acestora. Identificarea si analiza riscurilor constituie o etapa extrem de importanta in vederea limitarii la maxim a riscurilor neidentificate , dat fiind faptul ca unele riscuri sunt evidente pentru oricine, iar altele nu pot fi identificate, indiferent de masurile de precautie adoptate pana la declansarea lor si provocarea de pierderi in activitatile respective.

Integrarea identificarii si evaluarii riscurilor bancare in procesul de planificare presupune identificarea de catre banca a strategiilor ce urmeaza a fi adoptate si a principalelor linii de activitate, acestea din urma incluzand unitati si proceduri, care cuprind atat sarcini asociate livrarii produselor pe piata, cat si asociate activitatilor auxiliare. Dupa ce se realizeaza identificarea riscurilor bancare pe fiecare tip de produs si serviciu bancar, apare necesitatea elaborarii unor scenarii posibile pentru a putea determina frecventa si amplitudinea fiecarui tip de risc, intrucat frecventa se refera la numarul de aparitii al evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de planificare, iar amplitudinea acestora masoara impactul financiar pe care il are producerea evenimentelor asociate expunerii la risc.

Numai prin combinarea frecventei cu amplitudinea riscului se poate ajunge la dobandirea de catre manager a unei bune perspective asupra nivelului riscului asociat, aceasta combinare presupunand agregarea nivelului de risc pentru fiecare expunere si pentru fiecare categorie de risc in scopul identificarii riscului pentru fiecare unitate bancara.

Un element important in depistarea riscurilor chiar inainte ca ele sa devina realitate il constituie comunicatiile permanente intre compartimentele bancii, asigurand totodata posibilitatea controlarii riscurilor din momentul aparitiei si momentul descoperirii lor, prin analiza inregistrarilor contabile si financiare; in lipsa unor abordari de evaluare a riscului usor de implementat, banca nu dispune de nici un mijloc de reducere a cheltuielilor legate de riscuri si este dificil sa-si determine veniturile asociate produselor, serviciilor sau activitatilor in functie de risc.

v     Controlul riscurilor

A doua etapa a procesului de monitorizare a riscurilor bancare o constituie controlul riscurilor care vizeaza minimizarea cheltuielilor asociate fiecarui tip de risc identificat pe produse si servicii bancare ce nu a putut fi eliminat sau evitat, momentul cel mai oportun pentru declansarea controlului fiind cel al lansarii unei noi actiuni, cand se incearca stapanirea riscului prin anumite prevederi din contract, iar sarcina efectuarii controlului riscului revenind fiecarei banci in mod permanent, dar totodata si bancii centrale prin intermediul unor departamente specializate si de supraveghere.

Managerii bancari trebuie sa determine care sunt principalele tipuri de activitati pentru fiecare tip de risc in parte, cunoscand caracteristica si evolutia probabila a acestora, de exemplu pentru a controla riscul de piata, bancile pot dispune de mai multe tehnici de gestiune a bilantului sau de diversificare portofoliului, iar in cazul riscului de lichiditate se poate apela la inscrierea si titularizarea unor credite sau cresterea frecventei negocierilor.

Familiarizati cu asumarea riscurilor in activitatea zilnica, dar reticenti in asumarea totala sau partiala a riscurilor accidentale, bancherii nu trebuie sa piarda din vedere posibilitatea unei asumari inconstiente a riscurilor, ceea ce presupune neluarea la cunostinta a riscului posibil.

1. Instrumente si tehnici de monitorizare a riscului de credit

Riscul de credit ("credit risk" sau "business risk") poate fi definit ca probabilitatea ca dobanda, creditul sau ambele sa nu fie rambursate la scadenta sau sa fie rambursate doar partial. Acest risc este specific bancilor a caror functie importanta in economie este creditarea[2]. Indiferent de nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate daca operatiunile de credit sunt organizate cu profesionalism.

Riscul de credit trebuie evaluat prin comparatie cu beneficiile pe care banca se asteapta sa le obtina din acordarea creditelor; beneficiile directe se concretizeaza in dobanzile si comisioanele incasate la creditul acordat, iar beneficiile indirecte constau in initierea sau mentinerea unei relatii cu clientul care poate oferi bancii depozite mai mari sau cere o diversitate mai mare de servicii; in evaluarea riscului de credit se intalnesc doua dimensiuni: o dimensiune calitativa si o dimensiune cantitativa.

Evaluarea calitativa consta in obtinerea informatiilor referitoare la responsabilitatea financiara a clientilor, determinarea scopului real pentru care acestia solicita creditul , identificarea riscurilor cu care se confrunta activitatea clientului, in functie de tendintele de evolutie a conditiilor economice in viitor si de estimarea eforturilor pe care clientul le va face in scopul rambursarii. Dimensiunea cantitativa intalnita in evaluarea riscului de credit se refera la analiza situatiilor financiare ale clientului si estimarea rezultatelor financiare viitoare pentru determinarea capacitatii clientului de a rambursa creditul la timp.

Cea mai importanta functie a managementului bancar poate fi considerata cea de control si analiza a calitatii portofoliului de credite, intrucat slaba calitate a creditelor constituie una din principalele cauze ale falimentului bancar, fiind necesara existenta unei informari permanente a conducerii bancii despre rezultatele procesului de analiza a calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie corectate si detectate la timp.

Conducerea bancii trebuie sa se asigure ca functia de creditare a bancii indeplineste trei obiective fundamentale:

Ø    creditele sunt acordate pe o baza sanatoasa si astfel incat sa poata fi rambursate;

Ø    fondurile sunt investite profitabil in beneficiul actionarilor si pentru protectia deponentilor;

Ø    necesitatile de creditare ale agentilor economici si persoanelor fizice trebuie satisfacute.

Este de asemenea necesara revizuirea operatiunilor de creditare, integritatea si credibilitatea procesului de creditare depinzand de decizii de creditare obiective care sa asigure un nivel acceptabil de risc in raport cu rentabilitatea asteptata. Revizuirea trebuie sa cuprinda o analiza de credit detaliata, criteriile de aprobare a creditelor, de determinare a politicii de pret si a plafoanelor de creditare la diferite niveluri de conducere ale bancii, garantiile pentru toate tipurile de credit, precum si metodele de reevaluare a garantiilor. Revizuirea volumului de solicitari de credite ofera indicii privind calitatea sistemului de evaluare a creditelor.

Un rol important il detine evaluarea resurselor umane in vederea identificarii personalului implicat in procesele de monitorizare a riscului de credit, organizarea, aptitudinile si calificarile personalului oferind indicii privind nivelul aptitudinilor de creditare.

Banca trebuie sa dispuna de sisteme eficiente de revizuire si raportare care sa informeze conducerea superioara a bancii despre modul in care sunt implementate politicile de creditare, calitatea si caracteristicile portofoliului de credite al unei banci reflectand pozitia de piata si cererea pentru o banca, strategia sa de afaceri si de risc, precum si capacitatea sa de a acorda credite.

In vederea realizarii unei corecte analize a modului in care evolueaza in timp calitatea portofoliului de credite, cu impact asupra profitabilitatii, adecvarii capitalului si increderii clientilor in banca respectiva, bancile calculeaza pentru estimarea riscului de creditare urmatoarele categorii de indicatori:

Ø      volumul creditelor restante/total credite X 100 : este de dorit ca raportul sa tinda spre zero;

Ø      volumul creditelor neperformante/ total credite X 100 : valoarea optima este cea minimala deoarece creditele neperformante greveaza activitatea si rezultatele financiare ale bancii generand probleme de fond ale sistemului bancar;

Ø      rezerve pentru pierderi din credite/total credite X 100, indicator ce exprima asteptarile conducerii bancii privind evolutia calitatii portofoliului de credite;

Ø      provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete X 100, indicator care reflecta nivelul de prudenta adoptat de banci in politica de creditare;

Ø      profit brut/provizioane pentru pierderi din credite X 100, respectiv costul suportat de banca in ceea ce priveste acoperirea riscului de creditare.

Banca Comerciala Romana calculeaza pentru reflectarea riscului de credit indicatorii prezentati in tabelul de mai jos:

Indicatorii riscului de credit

Tabel nr. 1.3

Sursa: Date prelucrate din Raportul Anual al B.C.R. 2003

Desi volumul creditelor neperformante in ansamblul creditelor a inregistrat o scadere in anul 2003, fata de anul 2002, B.C.R. se confrunta cu un risc legat de neplata datoriei, reflectat si prin majorarea provizioanelor pentru pierderi din credite, risc ce ar putea genera o pierdere semnificativa pentru banca daca o schimbare in conditiile economice ar afecta intreaga industrie sau situatia economica a Romaniei.

Bancile monitorizeaza calitatea portofoliului de credit printr-un audit periodic in functie de notarea interna a creditului care a fost facuta cu ocazia instrumentarii dosarului de credit. Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite problema, adica acele credite care nu genereaza venituri si care sunt considerate neperformante atunci cand capitalul sau dobanda a depasit perioada scadentei si este neplatita pe o perioada mai mare de 90 de zile, perioada ce variaza de la o jurisdictie la alta.

Portofoliul de credite neperformante ofera informatii asupra calitatii portofoliului total, si in ultima instanta asupra deciziilor de creditare ale unei banci, analiza sa necesitand o serie de aspecte, cum ar fi:

cauzele deteriorarii calitatii portofoliului de credite, care pot contribui la identificarea posibilelor masuri ce ar putea fi adoptate de banca pentru contracararea unei anumite tendinte;

determinarea vechimii creditelor restante si clasificarea lor pe clienti si segmente de activitate in scopul stabilirii gradului de afectare a clientilor;

evaluarea fiecarui credit neperformant in vederea stabilirii modului in care au fost luate masuri pentru ameliorarea capacitatii de rambursare si/sau urmarirea incasarii creditelor neperformante;

impactul creditelor neperformante asupra contului de profit si pierdere, pentru a anticipa modul in care banca va fi afectata de deteriorarea calitatii activelor.

Exista o serie de motive care explica deteriorarea calitatii portofoliului de credite, fiind de neevitat ca bancile sa comita greseli in exercitarea activitatii, pentru majoritatea bancilor care au dat faliment, probleme reale avand la baza politica de creditare a bancii; ca semne de distorsionare a culturii de credit Banca Centrala Americana considera:

operatiunile interne prin acordarea unui numar mare de credite directorilor si actionarilor mari ai bancii, compromitandu-se astfel principiile de credit sanatoase;

compromiterea principiilor de creditare apare in conditiile in care creditele cu riscuri mari sunt constient acordate din dorinta obtinerii unor venituri cat mai mari, ca urmare a presiunilor concurentiale de pe principalele piete ale bancii sau a conflictelor de interese personale;

dorinta obtinerii unor venituri cat mai mari, care depaseste motivatia unor principii de creditare sanatoase, in speranta ca riscul nu se va materializa sau nu va conduce la credite cu termene de rambursare nesatisfacatoare, reprezentand o problema relativ frecventa ca urmare a faptului ca portofoliul de credite este principalul activ generator de venituri al unei banci;

detinerea unor informatii incomplete indica faptul ca imprumuturile au fost acordate fara o analiza corespunzatoare a bonitatii clientului;

complezenta, care se manifesta prin lipsa de supraveghere adecvata a clientilor vechi, familiari, prin dependenta asupra informatiilor verbale, si nu pe date financiare complete, prin interpretarea optimista a punctelor slabe datorita supravietuirii in trecut in situatii potrivnice; bancile ignora semnalele de avertizare referitoare la client, economie, regiune, sector si refuza sa puna in aplicare cauzele de rambursare, inclusiv lipsa actiunii juridice prompte;

supravegherea ineficienta conduce la lipsa cunoasterii activitatii clientului pe durata de viata a creditului, creditele sanatoase la inceput putand genera pe parcurs probleme si pierderi din cauza lipsei unei supravegheri eficiente;

incompetenta tehnica concretizata in lipsa capacitatii tehnice a ofiterilor de credit de a analiza situatiile financiare si de a obtine si evalua informatii de credit pertinente;

slaba selectie a creditelor, care implica: acordarea de credite la care partea finantata de banca din costul total al proiectului de investitii este mai mare decat capitalul propriu al clientilor, acordarea de credite bazate pe presupunerea finalizarii cu succes a unei tranzactii, si nu pe bonitatea clientului, credite acordate companiilor care functioneaza in zone aflate in impas economic, credite acordate pe baza unor garantii cu valoare de lichiditate problematica.

Capacitatea managementului de a administra corect activele bancare reprezinta un factor esential pentru fiecare banca cu preocuparea permanenta a conducerii bancii de a identifica si recupera creditele neperformante.

2. Instrumente si tehnici de monitorizare a riscului de rata a dobanzii

Riscul de variatie a ratei dobanzii poate fi definit ca "efectul modificarii ratelor dobanzii asupra valorii unui activ financiar, sau ca diferenta dintre valoarea unui portofoliu de active financiare si valoarea pasivelor care finanteaza acest portofoliu de active"[3], sau altfel spus riscul de deteriorare a situatiei financiare a unei banci sub impactul modificarilor adverse a nivelului dobanzilor pe piata. Aparitia si dezvoltarea riscului ratei dobanzii se datoreaza unor factori endogeni si exogeni, in categoria celor dintai incluzandu-se: structura activelor si pasivelor, calitatea portofoliului de credite, strategia bancii, esalonarea scadentelor creditelor, scadenta fondurilor atrase.

Dintre factorii exogeni care determina aparitia riscului ratei dobanzii, amintim: evolutia conditiilor economice generale, politica monetara, financiara, valutara practicata de autoritati, neconcordante intre politica bancii centrale si politica economica a guvernului, evolutia pietei interbancare, factori psihologici.

Analiza riscului ratei dobanzii prezinta o importanta deosebita intrucat modificarile neasteptate ale ratelor dobanzii pot determina schimbari semnificative in profitabilitatea unei banci si in valoarea de piata a capitalului sau, prin cresterea sau scaderea venitului net din dobanzi in functie de caracteristicile fluxului de numerar al activelor si pasivelor bancii.

Riscul ratei dobanzii apare in momentul in care plasamentele pe termen lung efectuate de banca sunt finantate din resurse atrase pe un termen mai scurt, iar ratele dobanzii cresc peste un nivel prognozat de banca, astfel ca cheltuielile cu dobanzile aferente depozitelor unei banci cresc mai mult decat veniturile din dobanzi aferente activelor; in situatia in care ratele dobanzii scad sub nivelul asteptat, diferenta dintre venitul din dobanzi si cheltuielile cu dobanzile va fi mai mare, ceea ce duce la cresterea venitului net din dobanzi si a valorii bancii.

Riscul ratei dobanzii se repercuteaza asupra bancii fie sub forma pierderilor ca urmare a variatiei neconvenabile a ratei dobanzii, fie sub forma deteriorarii situatiei patrimoniale a bancii, concretizate in diminuarea capitalului propriu. Se poate afirma ca riscul ratei dobanzii se datoreaza atat detinerii activelor si pasivelor cu dobanda fixa, diferite ca scadenta si pret, cat si detinerii de active si pasive cu dobanda variabila, care se adapteaza in mod diferit la fluctuatiile ratei dobanzii. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui tip de risc il reprezinta decizia de a imprumuta sau credita, la rate fixe sau variabile ale dobanzii[4] bazata pe prognozele tendintei de evolutie a ratei dobanzii: ratele fixe cu tendinte crescatoare sunt mai atractive pentru cei care imprumuta, iar cei care se imprumuta prefera ratele variabile cu tendinte descrescatoare.

In functie de dimensiunea activelor si pasivelor cu dobanda fixa sau variabila, se determina pozitia bancii fata de riscul ratei dobanzii, pozitie care va fi: lunga, scurta sau neutra, ca diferenta intre activele si pasivele purtatoare de dobanzi. Astfel ca, in cazul in care o banca detine mai multe pasive cu dobanzi fixe decat active cu dobanzi fixe, spunem ca banca se afla in pozitie scurta, fiind favorabila pentru profitul bancii atunci cand pe piata ratele sunt in crestere. In situatia in care activele bancii cu dobanda fixa sunt mai mari decat pasivele cu dobanda fixa, banca se afla in pozitie lunga, favorabila din punctul de vedere al rentabilitatii in perioadele de scadere ale ratelor dobanzii. Atat la pozitia lunga cat si la pozitia scurta banca se poate confrunta cu riscul de variatie adversa: la pozitia scurta ea apare daca ratele dobanzii inregistreaza o scadere, iar la pozitia lunga atunci cand ratele dobanzii cresc. Pozitia neutra se caracterizeaza prin egalitatea dintre activele si pasivele cu dobanda fixa/variabila detinuta de banci, este aparent ideala din punct de vedere al riscului de rata a dobanzii, dar nu imunizeaza banca si o impiedica sa speculeze variatia ratei in favoarea ei.

Pozitia bancii fata de riscul ratei dobanzii

Pozitie scurta Pozitie lunga

In analiza riscului ratei dobanzii o atentie deosebita trebuie acordata riscului care poate decurge din structura financiara a bancii, respectiv situatiile in care apare un surplus de active sau de pasive, in conditiile unor dobanzi de piata variabile, astfel ca in vederea minimizarii acestui risc este de dorit ca raportul dintre activele si pasivele purtatoare de dobanzi sa fie cat mai aproape de 1, fiind necesara in acest sens elaborarea unor planuri si prognoze privind activele si pasivele purtatoare de dobanzi care sa asigure nivelul optim de acoperire a pasivelor purtatoare de dobanzi din active purtatoare de dobanzi.

In cadrul monitorizarii riscurilor bancare o importanta deosebita revine cuantificarii acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, pentru evaluarea riscului ratei dobanzii fiind prezentati in continuare cei a caror utilitate a fost confirmata si in practica bancilor romanesti:

Ø        riscul ratei dobanzii, calculat ca raport intre activele productive si pasivele purtatoare de dobanzi;

Ø        marja absoluta a dobanzii bancare, exprimata prin veniturile nete din dobanzi (ca diferenta intre veniturile din dobanzi si cheltuielile cu plata dobanzilor), ilustreaza capacitatea bancii de a-si acoperi cheltuielile cu dobanzile din veniturile obtinute prin incasarea dobanzilor la credite. Marja dobanzii trebuie astfel stabilita incat sa poata sustine sarcina bancara (diferenta dintre alte cheltuieli bancare si alte venituri bancare) si obtinerea unui profit satisfacator pentru banca;

Ø        marja procentuala bruta a dobanzii bancare, calculata in mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobanzii la activele productive x 100;

Ø        marja procentuala a dobanzii bancare, care se calculeaza ca diferenta sau ca raport intre nivelul mediu al ratei dobanzii active si nivelul mediu al ratei dobanzii pasive.

In vederea stabilizarii si majorarii venitului net din dobanzi, se utilizeaza metoda GAP, de interval, care consta in determinarea discrepantei dintre activele si pasivele cu dobanda variabila, detinute de banca in portofoliul sau, sau metoda DGAP, care se concretizeaza in determinarea duratei de recuperare, respectiv intervalul de timp necesar pentru ca un activ sa fie recuperat la valoarea de piata determinata in functie de rata dobanzii de piata. Analiza metodelor GAP si DGAP va fi prezentata in subcapitolul 1.3, intrucat, reprezinta o metoda de gestiune a riscului de rata a dobanzii bazata pe anticiparea tendintelor si imunizarea bancii prin modificarea periodica a activelor si /sau pasivelor.

3. Instrumente si tehnici de monitorizare a riscului de lichiditate

Lichiditatea este o proprietate generala a activelor, care exprima capacitatea acestora de a fi transformate rapid si cu costuri minime in numerar sau disponibil in conturi curente. In vederea mentinerii credibilitatii fata de clienti bancile trebuie sa dispuna in permanenta de un grad corespunzator de lichiditate necesitand astfel un management al intrarilor si iesirilor de fonduri care sa asigure in permanenta suficiente lichiditati la nivelul bancii.

Exista mai multe acceptiuni ale riscului de lichiditate:

conform Normei nr.1/2001 a BNR privind lichiditatea bancilor "riscul de lichiditate fata de o singura persoana reprezinta obligatia bancii fata de orice persoana sau grup de persoane fizice sau juridice care sunt legate economic intre ele, in sensul ca retragerea de catre una din persoane exercita asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control, sau nivelul cumulat al obligatiei bancii reprezinta un singur risc de lichiditate pentru banca, in sensul ca retragerea de catre una dintre persoane a unui depozit, inchiderea unui cont curent si/sau utilizarea unui angajament de finantare primit de la banca poate atrage din partea celorlalte persoane retragerea depozitelor, inchiderea conturilor curente si/sau utilizarea angajamentelor de finantare primite de la banca"; de asemenea se defineste ca "risc mare de lichiditate al bancii fata de o singura persoana, riscul de lichiditate a carui valoare reprezinta cel putin 10% din valoarea obligatiilor bilantiere altele decat imprumuturile si a angajamentelor de finantare date de banca evidentiate in afara bilantului";

riscul de lichiditate reprezinta riscul unei banci ca veniturile si capitalul sau sa fie afectate, datorita incapacitatii de a-si onora la termen obligatiile fara a se confrunta cu pierderi inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency);

riscul de lichiditate include incapacitatea bancii de a finanta portofoliul de active pe maturitatile si la ratele de dobanda corespunzatoare si incapacitatea bancii de a lichida pozitia la momentul oportun si la un pret rezonabil[5];

riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturitatilor dintre fluxurile de incasari si cele de plati[6];

riscul de lichiditate exprima eventualitatea dificultatilor, temporare sau importante, de a accede la surse de fonduri pentru a face fata nevoilor .

In concluzie riscul de lichiditate reprezinta probabilitatea ca o banca sa nu-si poata indeplini obligatiile de plata fata de clientii sai ca urmare a necorelarii posturilor de activ cu cele de pasiv. Pentru indeplinirea acestor obligatii de plata bancile trebuie sa dispuna de suficiente rezerve in numerar si in conturi. Desi la prima vedere lipsa de lichiditate pare o problema de conjunctura, ea decurge dintr-o serie de corelatii structurale ale resurselor si plasamentelor bancii[8].

O sarcina extrem de importanta a conducerii unei banci este aceea de estimare si acoperire corecta a nevoilor de lichiditate, intrucat rentabilitatea unei banci poate fi afectata negativ pe termen lung daca banca detine in portofoliu prea multe active lichide comparativ cu nevoile sale, dar pe de alta parte prea putine lichiditati pot crea mari probleme financiare sau chiar falimentul in cazul bancilor mici.

Riscul de lichiditate apare ca urmare a necorelarii scadentelor dintre posturile de activ si cele de pasiv, in practica manifestandu-se fenomenul prelungirii scadentelor la active si a reducerii lor la pasive. Nevoile de lichiditate ale bancii apar atunci cand clientii retrag sume importante din depozitele constituite la banca, in conditiile nerambursarii la termen a creditului si dobanzilor si nu in ultimul rand ca urmare a unor factori psihologici, aparand asa numitul fenomen de "bank run" in conditiile existentei pe piata a unor informatii referitoare la dificultatile de plata ale unei institutii bancare, care determina creditorii sa solicite rambursarea imediata si completa , precum si a unor zvonuri insotite de aprecieri fara o baza reala (self-fulfiling profecies) care pot determina pierderea credibilitatii sau chiar falimentul bancii.

Deoarece plasamentele pe termen lung sunt in general mai mari decat resursele pe termen lung, bancile se confrunta pe de o parte cu situatia de a nu-si putea onora angajamentele pe termen lung, iar pe de alta parte sa dispuna de resurse cu scadenta mica, in timp ce plasamentele au scadenta mare. In prima situatie este vorba de risc de lichiditate imediata, determinat de retragerile masive si neasteptate ale clientilor sai, iar in cel de-al doilea caz bancile se confrunta cu un risc de lichiditate de transformare, ceea ce impune bancilor luarea in considerare a urmatoarelor elemente:

analiza resurselor si plasamentelor trebuie efectuata in functie de lichiditatea si exigibilitatea lor reala si nu juridica, astfel depozitele la vedere sunt uneori mai stabile decat depozitele la termen, depozitele interbancare sunt mai volatile decat depozitele clientilor;

inovatiile financiare maresc riscul lichiditatii bancare prin dezvoltarea angajamentelor de credit si il diminueaza prin dezvoltarea pietelor secundare de creante negociabile.

Dintre cauzele care determina aparitia riscului de lichiditate amintim: situatia economiei, necorelarea scadentelor la depozite si credite, indisciplina financiara a agentilor economici, dependenta de evolutia pietei financiare.

Interpretarea lichiditatii bancare pe baza fluxului de numerar ilustreaza modul in care o banca reuseste sa isi procure suficient numerar din depozitele sau fondurile nou atrase de piata monetara pentru finantarea imprumuturilor pe care le acorda.

Principalii indicatori calculati de Banca Comerciala Romana pentru analiza lichiditatii sunt:

lichiditatea globala, care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a transforma in lichiditati pe termen scurt , pentru a face fata obligatiilor de plati exigibile;

lichiditatea imediata (de trezorerie), care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent al BNR) de a face fata datoriilor pe termen scurt;

lichiditatea in functie de total depozite, care arata posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezentate de totalul depozitelor;

lichiditatea in functie de total depozite si imprumuturi, care ilustreaza posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezentate de total depozite si imprumuturi.

De asemenea, pentru estimarea riscului de lichiditate se mai calculeaza:

pozitia lichiditatii, calculata pe zile, saptamani si luni, a carei optimizare consta in echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. In cazul unei pozitii negative banca trebuie sa recurga la surse urgente de finantare: imprumuturi de pe piata interbancara, imprumuturi de la banca centrala sau vanzarea de active, iar in cazul unei valori pozitive excedentul de lichiditate se plaseaza pe termen scurt in depozite pe piata interbancara;

pasivele nete simple sau succesive se calculeaza ca diferenta intre pasivele exigibile si activele lichide cu aceeasi scadenta, pentru fiecare perioada sau cumulate pe un anumit orizont de timp;

indicele de lichiditate se calculeaza ca raport intre pasivele ponderate si activele ponderate cu numarul mediu de zile (luni, ani) corespunzator fiecarei scadente sau numarul curent al grupei scadentei respective. Daca indicele de lichiditate este:

=1, banca nu trebuie sa faca transformare de scadenta;

<1, banca trebuie sa transforme pasivele pe termen scurt in active pe termen lung;

>1, banca transforma pasivele pe termen lung in active pe termen scurt;

rata lichiditatii se exprima in procente si indica gradul de indatorare (dependenta) a bancii fata de piata monetara in ansamblul sau, sau fata de un anumit segment al acesteia, si se calculeaza conform formulei: imprumuturi nou contractate/imprumuturi scadente X100. O rata supraunitara indica scaderea lichiditatii datorita cresterii gradului de indatorare, relatia fiind inversa in cazul unei rate subunitare;

raportul total credite/total depozite reflecta proportia dintre resursele atrase de la deponenti imprumutata altor clienti.

Metodele de masurare a riscului de lichiditate difera doar prin modul de calcul a indicelui de lichiditate, ele avand in comun graficul scadentelor, care este un tablou ce clasifica activele si pasivele dupa durata ramasa pana la scadenta finala si prezinta urmatoarele caracteristici:

categoriile de scadenta sunt mai mult sau mai putin fixe in functie de termenele activelor si pasivelor;

evaluarea intrarilor si iesirilor de fonduri care decurg din operatii ale angajamentelor extrabilantiere este greu de apreciat cu precizie, de aceea este necesar sa fie estimate pe baza constatarilor din trecut sau aplicand principiul prudentei prin raportarea angajamentelor extrabilantiere la profilul scadentelor;

activele si pasivele fara termen (incasarile bancii, depozitele la vedere si fondurile proprii) nu sunt luate in calcul;

graficul scadentelor trebuie actualizat zilnic, intrucat se modifica permanent; exemplu de grafic de scadenta pentru Banca Comerciala este redat in tabelul nr.1.4.

Grafic de scadenta pentru Banca Comerciala Romana

Tabel nr. 1.4.

Calculul indicelui de lichiditate se poate face prin trei metode:

Ø            metoda decalajelor succesive consta in calculul pentru fiecare clasa de scadenta a unui decalaj ca diferenta intre active si pasive, calcul care evidentiaza discordantele de scadenta, respectiv iesirile masive de fonduri carora banca trebuie sa le faca fata. In cazul nostru BCR trebuie sa gaseasca resurse suplimentare pe perioada cuprinsa intre 1 an si 5 ani pentru a satisface iesirile de fonduri;

Ø            metoda decalajului cumulat presupune cumularea graficului de scadenta pe clase de scadenta, respectiv calculul cumulat al activelor si pasivelor cu aceeasi scadenta; calculul decalajului cumulat pentru BCR este prezentat in tabelul nr. 1.5.

Graficul de scadenta si calculul decalajului cumulat

pentru Banca Comerciala Romana

Tabelul nr. 1.5.

Sursa: Prelucrarea datelor din Raportul Anual BCR 2003

Decalajul cumulat maxim este de 23.050.529 mi. lei, aceasta nevoie de finantare urmand a se manifesta in decursul urmatoarelor trei luni.

Ø            metoda numerelor consta in ponderarea activelor si pasivelor fiecarei clase de scadenta cu numarul mediu de zile al fiecarei clase. Indicele de lichiditate se calculeaza astfel:

In cazul Bancii Comerciale Romane este calculat prin metoda numerelor, pe baza graficului de scadenta prezentat in tabelul nr.1.6.

Graficul de scadenta si calculul indicelui de lichiditate prin metoda numerelor pentru Banca Comerciala Romana

Tabel nr. 1.6.

Sursa: Date prelucrate din raportul Anual al BCR 2003

Indicele de lichiditate al BCR este: IL = 69.009.857/319.393.467,2 = 0,216 (21,6%)

Intrucat indicele de lichiditate este subunitar (0,216<1), banca face transformarea din pasive pe termen scurt in active pe termen lung, deci are o pozitie buna a lichiditatii, situatie ce avantajeaza banca atunci cand curba dobanzilor este crescatoare, fiind si cel mai frecvent caz intalnit.

Alaturi de indicele de lichiditate, pentru o analiza completa a lichiditatii, BCR calculeaza urmatorii indicatori :

Indicatori cu privire la lichiditate calculati pentru Banca Comerciala Romana

Tabel nr. 1.7.

Sursa: Prelucrarea datelor din Raportul Anual al BCR

In activele lichide au fost incluse numerarul si depozitele si disponibilitatile la vedere la alte banci. Ca urmare a analizei efectuate privind lichiditatea bancii s-a constatat ca banca prezinta o buna pozitie a lichiditatii, dispunand de suficiente resurse lichide pentru a-si acoperi in orice moment obligatiile scadente. In acest sens, banca intreprinde demersurile necesare in vederea identificarii surselor de risc de lichiditate, evaluarii expunerii sale, si stabilirii de limite corespunzatoare pentru diminuarea efectelor acestuia, precum si masurile necesare in vederea mentinerii unei relatii stabile cu furnizorii surselor de finantare si pentru asigurarea unei diversificari corespunzatoare a acestor surse, prin evitarea concentrarii in domeniul finantarii.

Banca Nationala a Romaniei monitorizeaza indicatorii de lichiditate bancara pe baza rapoartelor financiare prezentate periodic si tine cont de nivelul inregistrat de acestia in acordarea calificativului general al bancii, lichiditatea bancara prezentand o importanta deosebita la nivel european pentru derularea politicii monetare.

4.Instrumente de monitorizare a riscului de capital

4.1. Rolul capitalului bancar

Capitalul bancar este un element indispensabil al activitatii bancare dat fiind faptul ca el permite societatii bancare sa functioneze, avand rol de amortizor global si de soc in protectia bancii, si de aceea marimea si structura sa sunt elemente esentiale in stabilirea riscurilor ce pot afecta bancile. Capitalul reprezinta unul dintre factorii cheie care trebuie luat in considerare atunci cand este evaluata siguranta si buna functionare a unei anumite banci, cel mai important determinant al capacitatii de creditare a unei banci, iar disponibilitatea capitalului determina nivelul maxim al activelor. O baza adecvata de capital serveste drept retea de siguranta pentru o multitudine de riscuri la care este expusa o institutie pe parcursul desfasurarii activitatii sale, capitalul absorband pierderile posibile si furnizand baza pentru pastrarea increderii deponentilor intr-o banca.

Scopul cheie al capitalului este acela de a oferi stabilitate si de a absorbi pierderile, decurgand astfel trei caracteristici importante: permanenta capitalului, permisivitatea subordonarii legale fata de drepturile deponentilor si ale altor creditori, negenerarea de cheltuieli fixe obligatorii.

Importanta atribuita capitalului bancar deriva in principal din functiile pe care aceste le indeplineste[9]:

a)      functia operationala;

b)      functia protectiva;

c)      functia legata de reglementare.

Brenton C. Leavitt de la Federal Reserve System Board of Governors evidentia patru functii importante ale capitalului bancar si anume:

- protejarea deponentilor neasigurati in caz de insolvabilitate si lichidare;

absortia pierderilor neanticipate, intr-o proportie suficienta pentru a mentine increderea in banca;

achizitionarea de echipament de baza pentru prestarea serviciilor bancare;

restrictionarea, in termeni de reglementare, a expansiunii nejustificate a activelor.

Consideratiile lui Leavitt privind prima functie a capitalului bancar au fost respinse, apreciindu-se ca aceasta ar consta de fapt in asigurarea increderii in banca a deponentilor si autoritatilor de supraveghere, astfel incat sa nu fie fortata sa intre intr-o lichiditate costisitoare.

Riscul de insolvabilitate sau de capital nu este specific societatilor bancare deoarece orice societate comerciala este expusa acestui risc, insa el este supradimensionat in sectorul bancar data fiind functia de intermediere financiara a bancilor. Bancile sunt interesate sa atraga cat mai multe depozite, sa realizeze un volum cat mai mare de active si, deci, la un capital social dat, sa realizeze o rata a dividendului cat mai mare, deoarece bancile plaseaza mai ales bani imprumutati, depusi de clientii lor, si din aceste operatii obtin principala parte a venitului lor. Riscul de insolvabilitate poate fi definit ca fiind riscul de a nu dispune de suficiente fonduri proprii pentru acoperirea eventualelor pierderi, situatie care apare atunci cand banca isi asuma riscuri prea mari in raport cu dimensiunea fondurilor proprii sau isi dezvolta prea mult activitatea, caz in care nu exista o adecvare a capitalului bancii.

4.2. Adecvarea fondurilor proprii

Adecvarea capitalului este importanta din cel putin trei motive[10]:

in primul rand, cererea de capital afecteaza pretul si disponibilitatea creditului pentru toti clientii bancii, influentand astfel eficienta sistemelor financiare din toate tarile;

in al doilea rand, capitalul este un factor determinant al competitivitatii sistemului bancar;

in al treilea rand, adecvarea capitalului influenteaza sustenabilitatea intregii arii de manifestare internationala.

In vederea contracararii tendintelor bancii de a-si maximiza profitul prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile de supraveghere impun anumite restrictii, care imbraca forma unor norme prudentiale ce reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii si care fac trimitere la fondurile bancii. In acest sens, in 1988 a fost adoptat Acordul de la Basel, elaborat de Comitetul cunoscut si sub denumirea de Comitetul COOKE (dupa numele expertului care a condus grupul de lucru) care cuprinde recomandarile Bancii Reglementelor Internationale (BRI) in domeniul adecvarii capitalului.

Acordul introduce un standard de adecvare a capitalului de facto, bazat pe alcatuirea ponderata, in functie de risc a activelor bancii si a expunerilor extrabilantiere, care garanteaza mentinerea unei valori adecvate a capitalului si rezervelor, in scopul protejarii solvabilitatii si include o definitie a capitalului de reglementare, masuri ale expunerilor la risc si reguli ce specifica nivelul de capital care trebuie mentinut in relatie cu aceste riscuri. Initial, Acordul a vizat bancile internationale, ulterior standardul de adecvare a capitalului fiind adoptat in peste 100 tari si constituind in prezent parte integranta a oricarei abordari de supraveghere bancara bazata pe risc.

Prin Acordul de la Basel, BRI propune o metodologie standard pentru determinarea fondurilor proprii si doi indicatori de solvabilitate care sa asigure acoperirea minima a activului riscant (expunere neta EN) prin capital bancar, definit atat prin fondurile proprii (FP) cat si prin capitalul propriu (CP).

Fondurile proprii ale societatilor bancare sunt formate din urmatoarele categorii de capital:

capitalul propriu, constituit din: capital social varsat, prime de capital varsate, profitul reportat din exercitiile precedente, profitul rezultat curent, fondul de rezerva[11] constituit conform legii, fondul imobilizarilor corporale si rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii;

capitalul suplimentar , constituit din: datoria subordonata, subventii primite si diferente favorabile din reevaluarea activului.

In vederea determinarii nivelului fondurilor proprii, bancile trebuie sa respecte simultan urmatoarele cerinte:

capitalul suplimentar va fi luat in considerare la calculul fondurilor proprii numai in conditiile unui nivel pozitiv al capitalului propriu si in proportie de cel mult 100%din acesta;

datoria subordonata va fi luata in calculul fondurilor proprii in proportie de maxim 50% din capitalul propriu, va trebui varsata in intregime, sa aiba un termen de rambursare de cel putin 5 ani si sa nu existe posibilitatea rambursarii anticipate.

Bancile romanesti au obligatia sa calculeze si sa raporteze lunar catre Directia de Supraveghere din BNR nivelul fondurilor proprii:

- capital de rang 1

- capital de rang 2

unde : EN_B - expunere neta bilantiera;

EN_E - expunere neta din elemente din afara bilantului.

Expunerea neta bilantiera reprezinta suma ponderata a elementelor de activ la valoarea neta dupa deducerea elementelor de pasiv rectificative (valoarea neamortizata a imobilizarilor corporale, profitul exercitiului curent repartizat pentru dividende si participarea managerului la profit, pierderea exercitiului curent si precedent) cu gradul lor de risc de credit.

Reglementarile Bancii Nationale a Romaniei in domeniul adecvarii capitalului in concordanta cu Primul Acord de la Basel au prevazut in conformitate cu Normele nr.8/1999 un grad de solvabilitatea de minim 8% acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale bancii la activele bilantiere si extrabilantiere ponderate in functie de risc, iar ulterior nivelul acestui indicator a fost majorat, ca urmare a recomandarilor Comitetului de la Basel pentru tarile in tranzitie, la 12%.

Potrivit Legii nr.58/1998 privind activitatea bancara, modificata si completata prin Legea nr. 485/2003, bancile au obligatia mentinerii in permanenta a unui nivel minim al capitalului social actualizat periodic de BNR prin intermediul normelor sale, astfel ca incepand cu luna ianuarie a anului 2004 bancile comerciale sunt obligate sa posede un capital minim de 370mld.ROL.

In tabelul nr. 1.8. este prezentat nivelul minim al capitalului social al societatilor bancare romanesti.

Nivelul capitalului social minim al bancilor, stabilit de Banca Nationala a Romaniei in perioada 1991 - 2004

Tabelul nr. 1.8. mld. ROL

In ceea ce priveste Banca Comerciala Romana preocuparile acesteia se indreapta in mod deosebit catre structura si marimea capitalurilor sale in masura sa-i asigure o buna functionare si o protectie adecvata in privinta riscului general, fapt care se confirma prin realizarea consecventa a unor indici de adecvare a capitalului peste nivelul minim stabilit prin reglementarile prudentiale in domeniu, banca obtinand permanent un nivel corespunzator de solvabilitate. Baza de capital a Bancii a continuat sa se consolideze pe seama rezervelor constituite din profit, iar variatiile putin semnificative inregistrate de indicatorul de adecvare a capitalului fata de anul trecut se datoreaza restructurarii plasamentelor in favoarea celor cu grad mai mare de risc.

Evolutia indicatorului de adecvare a capitalului, ilustrata in tabelul de mai jos, indica faptul ca BCR este o banca prudenta, cu o baza de capital corespunzatoare riscurilor asumate prin plasamente:

Tabel nr. 1.9.

Sursa: Raport Anual BCR 2003, p.62

Utilizarea indicatorilor de solvabilitate, ca instrumente de monitorizare a riscului de capital ilustreaza o soliditate financiara a sistemului bancar romanesc, determinata de cresterea accentuata a capitalizarii bancare incepand cu anul 1998, ca urmare a actualizarilor succesive ale nivelului minim al capitalului social si a majorarii capitalului social al unor banci comerciale prin privatizare si "eliminarea bancilor problema" din sistemul bancar romanesc, precum si de asigurarea unei acoperiri durabile a activului riscant prin capital bancar, constituindu-se ca premisa pentru expansiunea creditelor bancare.