Alte tipuri de banci

Alte tipuri de banci

1. Bancile mutuale si cooperativele de credit

Ideea cooperarii bancare s-a nascut in secolul al XIX-lea ca reactie impotriva

capitalismului si a inceput sa aiba aplicabilitate in domeniul creditului la debutul secolului XX.

Pentru anumite domenii de activitate, in special artizanal, agricol, silvicultura, bancile comerciale ale epocii respective, nu acordau credite datorita absentei garantiilor, ceea ce a generat asocierea bancilor intre ele, in scopul reunirii lichiditatilor, economiilor si a acordarii mutuale de credite, pe seama increderii. Diferite ramuri ale creditului mutual si cooperatist s-au dezvoltat, astfel, pe o baza descentralizata si democratica, caracterizata intr-un "Consiliu de Administratie" si "Case locale". In prezent, reteaua bancilor mutuale si cooperative din fiecare tara numara milioane de case locale. Majoritatea consiliilor de administratie ale Caselor locale, au resimtit nevoia de organe federale sau nationale, centralizand plasamentele lichiditatilor sau realizand operatiuni cu strainatatea, care necesita o anumita dimensiune si anumite mijloace financiare. Astfel, institutiile bancare respective au beneficiat de avantaje acordate de puterea publica, concretizate in monopolul asupra acordarii unor credite sau in avantaje fiscale, care in prezent s-au diminuat.

Devenind banci obisnuite, atat prin clientela, precum si prin serviciile oferite, si incluse in procesul de universalizare, bancile mutuale si cooperativele de credit trebuie sa faca fata concurentei actuale, prin specializarea intr-o activitate punctuala si prin diminuarea efectivelor.

Caracteristicile retelei de banci mutuale si cooperative de credit sunt prezentate, in

continuare, pentru cazul Frantei, Germaniei, SUA si Japoniei.

In Franta reteaua bancilor mutuale si cooperatiste este compusa din urmatoarele

institutii:

Credit agricol mutual - pentru agricultura

Bancile populare - specializate in artizanat

Credit mutual - orientat catre particulari

Creditul cooperatist

Creditul maritim mutual.

La inceputul activitatii toate aceste institutii au beneficiat de monopol, care in prezent s-a pierdut datorita procesului de dereglementare. O alta caracteristica este aceea ca toate aceste retele si-au largit piata initiala, concurand puternic bancile comerciale.

Aparitia bancilor populare poate fi plasata, in timp, la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand comerciantii intreprinzatori, producatorii particulari, notarii, farmacistii etc., au decis infiintarea unei banci, prin care sa se asigure finantarea activitatilor proprii. Forma acestei banci, create in 878 a fost a unei cooperative, care nu ii imprumuta decat pe deponenti. Ulterior, aceasta activitate s-a dezvoltat, iar printr-o lege din 7 se recunoaste existenta bancilor populare, atribuindu-li-se acestora monopolul asupra creditelor de reconstructie, cu rata de dobanda redusa

Ca principiu al activitatii acestor banci, trebuie retinut ca ele nu puteau colecta depozite, resursele lor fiind parti de capital, acest drept dobandindu-l dupa anul

Reteaua bancilor populare se caracterizeaza printr-o puternica concentrare, in structura acesteia fiind incluse peste 3 banci regionale.

Creditul mutual in Franta isi are originile in institutele create in zona Alsaciei, in anii 882, in perioada ocupatiei germane, preluand astfel, modelul Raiffeisen, care, dupa cel de al doilea razboi mondial se transforma in organisme de "Credit mutual", care s-a dezvoltat in anumite regiuni, incepand cu nordul tarii si ulterior cu celelalte zone.

Creditul mutual a absorbit in perioada 89/90 creditul agricol si rural, acesta din urma neputand rezista noilor conditii de concurenta bancara

Creditul cooperatist, in Franta a fost creat prin decretul din 938, prin care s-a decis crearea Casei centrale de credit cooperatist, a carui misiune este de a distribui cooperativelor de consum si productie, credite de stat pentru finantarea investitiilor lor. Coordonarea activitatii de credit cooperatist este realizata de Banca franceza de credit cooperatist, care detine 35 agentii regionale devenite banci comune.

Creditul maritim mutual numara 13 case regionale care acorda credite bonificate, sau nu, pescarilor si altor intreprinderi maritime. Nedispunand de suficienti clienti care sa asigure dezvoltarea pe termen lung, acesta a cunoscut un proces de banalizare.

Principiul de baza al creditului mutual de tip "Raiffeisen" s-a fondat pe ideea solidaritatii religioase, cu responsabilitate nelimitata a societatilor. In Germania, au subzistat doua retele de banci mutuale si cooperatiste, respectiv reteaua rurala "Caisses Raiffesen", si reteaua urbana cu denumirea de banci populare "volksbanken". Resursele de finantare ale acestora.

Pentru aceste banci functioneaza un organism sindical reprezentativ "Asociatia federala a bancilor populare si a bancilor Raiffeisenbanken", precum si o banca centrala "D.G. Bank".

In alte tari, reteaua mutualista prezinta urmatoarele particularitati:

In Marea Britanie s-a dezvoltat reteaua cooperatista in domeniul productiei si al consumului, fara a inregistra dimensiunile din celelalte tari europene. Un tip aparate de institutii il reprezinta societatile de constructii-cladiri, ai caror clienti detin cote parti din aceste societati si care accepta in anumite conditii finantarea locuintelor. Astfel de societati de constructii constituie o forma a cooperativelor de credit. O banca, avand statutul de banca comerciala, specializata in finantarea cooperarii, si cu sediul la Londra, este "Cooperative bank", care detinea la inceputul anilor '90 mai mult 09 sucursale si 3280 ghisee bancare.

In Italia, activitatea este regrupata in doua asociatii sindicale, coordonate de o institutie centrala "Credito Popolare Centrobanca".

2. Bancile de trezorerie

Dezvoltarea acestui tip de banci se datoreaza modernizarii pietei monetare si, in special, multiplicarii instrumentelor financiare. Din punct de vedere istoric, primele institutii de acest tip au fost ,casele de scontare" britanice, care dateaza din 852, cand Banca Angliei, banca privata la acea vreme a decis, din motive conjuncturale, sa nu mai accepte la rescontare efectele comerciale ale intreprinderilor. In acele conditii, anumite institutii financiare numite "bill brokers" au inlocuit operatiile bancii, procedand la scontarea efectelor comerciale pe baza fondurilor imprumutate pe termen scurt de la banci. Acestea au preferat clienti de natura brokerilor de titluri, comparativ cu intreprinderile. In prezent, exista o concentrare puternica in randul institutiilor de scontare a titlurilor; in Marea Britanie, 9 dintre acestea efectueaza mai mult de 80% dintre operatii, iar doua, cele mai importante, mai mult de 50%.

Activitatea "caselor de scontare" se concretizeaza in intermediere traditionala intre banci, Trezorerie si intreprinderi, atat pentru plasarea lichiditatilor lor cat si pentru obtinerea acestora. Ele colecteaza, in mod frecvent, lichiditatile bancilor si ale intreprinderilor si le plaseaza in titluri negociabile, pe termen scurt, astfel incat sa poata asigura in orice moment cererea de lichiditati. Pentru a efectua operatiuni cu titluri, aceste institutii sunt, in esenta, banci de piata, urmand evolutia acesteia si urmarind realizarea celui mai scazut risc si a celui mai bun

randament.

Euro-bancile, au aparut in anii '60 la Londra, sub forma unor institutii specializate in colectarea si acordarea de imprumuturi sub forma de devize europene. Cele mai mari banci comerciale europene au actionat pe piata, devenita interbancara, ceea ce a condus la situarea acestora printre bancile de trezorerie. Colectarea depozitelor se realizeaza, in prezent, prin intermediul certificatelor de depozit, iar utilizarile s-au concretizat in anii '70 in imprumuturi pe termen lung acordate tarilor in curs de dezvoltare. Cu acest prilej, euro-bancile au organizat cu bancile comerciale, pool-uri bancare, desemnate si cu termenul de banci consortiale. In prezent, asemenea banci sunt incadrate in categoria "bancilor de trezorerie" si opereaza, in principal pe termen scurt, activitatea lor inregistrand un proces de banalizare.

Bancile comerciale franceze au avut, intotdeauna, un ghiseu de rescontare deschis la Banca Centrala, pana in anii '60 acesta fiind principalul mod de refinantare al activitatii.

Activitatea de intermediere pe piata, in domeniul trezoreriei, nu era necesara motiv pentru care numai unele institutii indeplineau rolul de "Case de scontare".

Ulterior, excedentele de trezorerie ale intreprinderilor si reforma pietei monetare prin aparitia de noi instrumente, a condus la specializarea bancilor in operatiuni de trezorerie.

O serie de tari nu cunosc institutii de acest tip, operatiunile de trezorerie fiind exercitate de bancile comerciale sau de afaceri. Germania prezinta o situatie aparte, in sensul ca in anul 959, 90 de banci s-au regrupat pentru a se crea "Privat Diskont bankk" al carui scop principal l-a constituit facilitarea schimburilor interbancare.

Se poate concluziona ca principala activitate a caselor de scontare si a bancilor de

trezorerie o constituie operatiunile interbancare, in sensul ca primele, care desfasoara activitati cu titluri, se refinanteaza de pe diversele compartimente ale pietei monetare ce reprezinta locul lor privilegiat de activitate.

Bancile de economii

Acest tip de banci s-a generalizat in decursul secolului al XIX-lea, cand au fost create din initiativa publica sau privata, ca institutii fara scop lucrativ, cu scopul colectarii micilor economii care nu aveau acces la piata financiara si al utilizarii acestora pe destinatii de interes general (imprumuturi de stat si catre colectivitatile locale, imprumuturi pentru locuinte).

Casele de economii sau bancile de economii au functionat, astfel, pana la inceputul secolului XX. Deseori, au fost create la concurenta, de catre puterea publica "case nationale de economii". Ulterior, acestea au obtinut prerogative noi, asimilandu-le pe cele ale bancilor. In multe cazuri, legile bancare au atribuit rolul de banca pentru aceste institutii, care sunt desemnate cu terminologia consacrata, cea de "banci de economii"

La modul general, aceste instituii se deosebesc de bancile propriu-zise, prin natura

fondurilor proprii, care nu sunt constituite dintr-un "capital" in sens real, ci din rezerve

acumulate de-a lungul timpului. De asemenea, bancile de economii se deosebesc de celelalte banci prin limitarile marginale ale utilizarii resurselor si prin modul de constituire a organismelor de conducere (formate din reprezentanti ai clientilor si ai colectivitatilor locale). Casele de economii sunt structurate, in general, intr-una sau mai multe asociatii nationale, care le reprezinta in fata puterii publice, iar in unele tari, au in plus, o putere de organizare, de control si de lansare a noilor produse ori de gestiune centralizata a anumitor servicii. In tari precum, Germania si Franta, exista o structura piramidala, care prezinta la baza . Casele de economii locale, apoi casele de economii regionale, care centralizeaza trezoreria sau anumite servicii.

La modul general, casele de economii detin o parte importanta din depozitele de

economii la termen in fiecare tara. De exemplu, la inceputul anilor '90 aceste ponderi se situau la urmatoarele cote: Austria (3 ,6%), Suedia (35,8%), Germania (42,8%); Finlanda (3 ,2%), Danemarca (3 ,8%), Norvegia (46,5%); SUA ( ,6%), Marea Britanie (4,5%).

Pentru a face fata pericolului de banalizare, respectiv de transformare in banci obisnuite,

bancile de economii trebuie sa solutioneze problema fondurilor proprii (insuficiente), cea a calificarii personalului, precum si a modificarilor in nivelul ratelor de dobanda

In SUA, asemenea banci au inregistrat in anii '80-'90 o criza grava, datorata erorilor de gestiune dar si modificarilor brutale intervenite in mediul lor de activitate.

Particularitatile bancilor de economii din principalele tari dezvoltate se prezinta astfel:

In Germania, prima casa de economii a fost creata la Hamburg, in 778, iar din casele de economii comunale au devenit numeroase. Din 908, aceste institutii au primit dreptul de a deschide conturi de cecuri, ceea ce a antrenat probleme legate de compensare. Majoritatea caselor de economii germane sunt persoane morale de drept public, existand doar cateva case de drept privat. Pentru prima categorie garantarea este asigurata de comunele in care acestea isi desfasoara activitatea. Aceste institutii "sparkasse" actioneaza ca banci universale, in sensul ca le sunt autorizate toate operatiunile, cu exceptia cumpararilor de actiuni pentru contul propriu si a operatiunilor cu devize si metale pretioase. Activitatea esentiala o reprezinta, insa, colectarea depozitelor de economii si acordarea de credite pentru constructii.

Numarul caselor de economii germane a evoluat de la 87 in anul pana la 585 in anul 990. Confruntate cu problemele legate de marimea capitalului, aceste case de economii si-au cautat parteneri, care sa satisfaca raportul de solvabilitate "ratia Cooke". Specificul caselor de economii germane este existenta persoanelor morale de drept public numite Landesbanken, a caror garantie este asigurata de Asociatia regionala a caselor de economie sau de landurile in care acestea actioneaza. Functiile indeplinite de "landesbanken" constau in urmatoarele:

sunt banci centrale ale caselor de economii si asigura compensarea intre casele aceluiasi land;

sunt banci regionale si detin competente in asigurarea tranzactiilor financiare de toate tipurile;

sunt banci comerciale universale, practicand atat credite imobiliare si industriale, precum si tranzactii financiare cu strainatatea.

Numarul "Landesbank" s-a diminuat de la 4 in 957, la in 990, iar in mediul

concurential prezent acestea se angajeaza in operatiuni de fuziuni si dezvoltari in strainatate, prin crearea de filiale sau propunerea unor linii de credit cu diferite destinatii.

In Italia, cele mai vechi case de economii "monte di pieta", dateaza din 473, vocatia lor fiind aceea de a acorda credite garantate persoanelor fizice (Banche del Monte di Bologna

Casele de economii propriu-zise isi au originea in Venetia, anul 822, cand au fost create dupa modelul austriac. In 927, guvernul a decis fuzionarea celor mai mici case de economii, ceea ce a condus la reducerea considerabila a numarului acestora, care in prezent este 87.

In Italia se disting doua categorii de case de economii, dupa cum sunt fondate de colectivitatile locale sau de asociatiile de persoane fizice. Statutul de functionare al caselor de economii interzice operatiunile speculative, iar pentru investitii este necesara garantarea acestora.

Structura sistemului caselor de economii italiene este bicefala, in sensul ca functioneaza atat Asociatia sindicala a caselor de economii italiene, precum si institutul de credit al caselor de economii italiene, care indeplineste functia de banca centrala pentru aceste banci, gestioneaza resursele prin plasamente in titluri si refinanteaza casele de economii si alte institutii. La nivel federal, functioneaza "Institutul federal al caselor de economii din Venetia", care reprezinta proprietatea a noua case de economii din Venetia. Rolul acestuia este important in asigurarea finantarii agricultorilor. In 990, un eveniment major s-a produs prin fuziunea dintre banca de interes national "Banco di Roma" si casa de economii din Roma, ceea ce a condus la crearea unei institutii, care prin nivelul bilantului s-a situat printre primele doua mari banci italiene. Italia detine cea mai mare casa de economii din lume - Casa de economii a provinciei Lombardia - Cariplo, ale carei resurse erau constituite in anul 990 din 29.000 miliarde de depozite, din care 7.000 miliarde, depozite de economie si 9.000, obligatiuni. Creditele acordate se ridica la 25.000 miliarde lire, din care 2.000 sub forma imprumuturilor obisnuite din aceste aspecte decurgand caracterul bancar al institutiei respective.

In Marea Britanie sunt specifice bancile de economii "trustee saving banks" (TBS).

Crearea lor trebuie plasata, in timp, in anul 0, cand misiunea obisnuita a caselor de economii era aceea de colectare si valorizare a micilor economii. In anul 960, acestea au dobandit competente de banci depline, iar pentru a face fata extinderii activitatii lor au fuzionat, astfel incat, in prezent exista numai 4 care au creat un holding gestionat de doua organisme commune care asigura functii unificate, astfel: Consiliul central al TBS, care organizeaza activitati commune si reprezinta bancile de economii; Banca centrala a TBS care functioneaza ca organism de refinantare.

Modificarile din statutul bancilor de economii au condus la emisiunea de actiuni difuzate in public, ceea ce a insemnat privatizarea caselor de economii. Introducerea acestora in bursa, in 986, a permis consolidarea fondurilor proprii si achizitionarea unor banci de afaceri (Hill Samuel), precum si achizitionarea unui numar important de agentii imobiliare.

Bancile de economii din SUA denumite "saving and loans banks", exista intr-un numar de peste 5.000 si intrunesc functiile unor institutii de economii destinate gospodariilor.

Primele banci de economii americane au fost create sub forma asociatiilor mutuale, in 6, la Boston si au avut ca obiectiv incurajarea economiilor muncitorilor si valorificarea acestora prin titluri publice si imprumuturi ipotecare.

Cu incepere din anul 929, a fost creat un organism specific, cu scopul de a incuraja dezvoltarea proprietatii private, prin consolidarea creditului destinat constructiilor (Sistemul federal al bancilor de locuinte). Acest sistem a functionat, fara incidente, pana in anii '70, perioada in care creditul a crescut in ritm accelerat, iar ratele de dobanda au fost plafonate administrativ. Dupa 1970, ca urmare a inflatiei accelerate si a ratelor de dobanda sporite, costurile imprumuturilor s-au majorat, in timp ce utilizarile pe termen lung generau acelasi venit din dobanda. Astfel, au aparut noi instrumente financiare, precum certificatele de depozit si fondurile pietei monetare. Dupa 1980, aceste banci au primit autorizatia de a acorda credite ipotecare la dobanzi variabile, si de a-si diversifica celelalte activitati.

In contextul somajului din anii 8 si al crizei petrolului, s-a decis recapitalizarea bancilor sau fuzionarea acestora. Astfel, fondurile de pensii, foarte puternice in SUA, au preluat bancile sanatoase sau cele apte pentru redresare.

Organismul federal coordonator al acestor banci de economii este Biroul Federal de imprumuturi pentru locuinte "Federal home loan board", format din membri numiti de Presedintele SUA si care coordoneaza activitatea a banci centrale de credit pentru locuinte. Pentru asigurarea depozitelor clientilor bancilor din Sistemul federal, functioneaza societatea federala de asigurari "Federal saving and loans insurance corporation - FSLIC".

In Franta, prima casa de economii a fost creata in , la Paris, cu scopul de a "primi economiile persoanelor fizice si ale industriasilor"; incepand din 835, asemenea organisme au primit statutul de "institutie privata cu utilitate publica", iar din 873, legea a transferat conservarea si gestionarea fondurilor colectate catre Casa de Depozite si Consemnatiuni.

Numarul acestor institutii s-a redus de la 568, in anul 966, pana la 300 la inceputul anilor '90, iar concentrarea activitatii poate fi evidentiata prin sporirea valorii depozitelor de la 42 miliarde franci la 792 miliarde franci, in cadrul aceleasi perioade analizate. Din punct de vedere al productivitatii si al rentabilitatii activitatii, studiile arata ca la nivelul caselor de economii, nivelul inregistrat se situeaza sub cel al celor mai neproductive banci comerciale.

Dintre cele mai reprezentative case de economii franceze retin atentia urmatoarele: Est si Nord Ile de France, Bordeaux, Strasboug, Limoges, Orleans, Nancy, precum si organisme specifice producatoare de diferite servicii financiare Ecureuil specializate in preluari de participatii si produse de asigurari. Si in Franta, reteaua caselor de economii s-a angajat intr-o serie de colaborari cu institutii omoloage din alte tari, in special cu cele din Spania si Italia, urmand, astfel, tendinta care se manifesta in sistemele bancare contemporane.

4. Institutiile de credit specializate

In structura sistemelor bancare, in afara de bancile propriu-zise, care primesc depozite si acorda credite, exista in fiecare tara, in proportii diferite si cu statute diferite institutii financiare. Acestea dispun, ca resurse, de fonduri proprii sau imprumutate pe piata financiara sau monetara, iar ca utilizari ale resurselor se remarca imprumuturile si operatiunile cu titluri, respectiv preluarile in participatie sau aporturile in fonduri proprii. Multe dintre institutiile create cu aceasta destinatie si-au largit sfera de activitate, iar in prezent, cunosc un proces de transformare in institutii obisnuite.

Institutiile specializate pot fi grupate in urmatoarele categorii:

a) institutii de credit si de participatie in industrie si comert

b) institutiile de credit destinate agriculturii;

c) institutiile de finantare a locuintelor si constructiilor;

d) "bancile" sau institutiile de comert exterior;

e) societatile financiare de leasing si credite pentru consum;

f) institutiile pentru credite municipale.

a) Institutiile de credit si de participatie la industrie si comert au fost generate de doi

factori:

pe de o parte, dupa al II-lea Razboi Mondial guvernele tarilor au favorizat investitiile de reconstructie;

dupa finalizarea reconstructiei, aceleasi guverne au favorizat investitiile, la modul general, sau anumite investitii, in particular, majorand fondurile proprii ale intreprinderilor.

Astfel, pot fi distinse doua categorii de institutii: cele care intervin in principal sub forma creditelor si cele care alimenteaza fondurile proprii.

Din prima categorie, a institutiilor de credit propriu-zise, se remarca in principalele tari dezvoltate urmatoarele:

In Franta Credit national s-a infiintat in 8 pentru finantarea reconstructiei industriale si care, dupa 1945, a intervenit prin "creditarea pe termen lung". Dupa finalizarea reconstructiei, Credit national, a continuat, in colaborare cu bancile comerciale, sa finanteze investitiile de capacitate sau de productivitate ale marilor intreprinderi, si a creat diverse institutii de finantare a inovatiilor, de tipul SOFINNOVA si SOFINETI, a cladirilor - BATINNOVA sau a industriei de export, SOFININDEX. Un al doilea tip de institutii de credite specializate, il reprezinta Creditul de echipamente pentru intreruperile mici si mijlocii, infiintat in , cu scopul de a acorda avansuri pentru intreprinderile care opereaza pe pietele publice;

In Germania Kreditanstalt fr Wiederaufban (Kfw) a fost creat in 948, pentru finantarea institutiilor de reconstructie, iar in prezent capitalul este partajat in proportie de 80% de statul federal si 20% de landuri. Activitatea actuala se concretizeaza in acordarea de credite pentru investitii in cadrul marilor restructurari si se orienteaza, tot mai mult, spre finantarea pe termen lung a exporturilor.

De asemenea, in Germania, Industriekreditbank AG Deutsche Industriebank (IRB), a rezultat in anul 974, avand ca scop finantarea pe termen lung a intreprinderilor mici si mijlocii prin credite destinate echipamentelor, indemnizatiilor asociatilor si exportarii bunurilor de echipament.

In Italia, trebuie mentionate institutiile de finantare a intreprinderilor industriale si comerciale, dintre care, cel mai important este Institutul mobiliar italian - IMI, care practica credite pe termen mediu si lung, in domeniul industrial si financiar. Urmeaza grupul "Mediocreditto", cu institutii, atat la nivel general cat si regional, specializate in finantarea exporturilor, la care se adauga sectiunile speciale de credit industrial al marilor banci (din Sicilia, Napoli).

In Marea Britanie organismul denumit "Finantarea industriei" a fost creat in anul 973, prin participarea Bancii Angliei si a bancilor de clearing, orientandu-si activitatea spre acordare de credite pe termene intre si ani intreprinderilor mici si mijlocii. Corporatia de finantare a industriei este orientata spre marile intreprinderi.

In S.U.A. exista, din anul 953, organismul federal denumit "Administratia afacerilor mici", acorda credite si cel mai adesea garanteaza creditele acordate intreprinderilor mici si mijlocii, care prezinta planuri de ameliorare a productivitatii sau celor orientate catre activitatea de cercetare.

In Japonia, in categoria institutiilor de credit pentru industrie si comert, se incadreaza Banca industriala a Japoniei Banca de Credit pe termen lung si Banca de credit nipon care sunt complementare bancilor comerciale si coopereaza cu acestea in finantarea proiectelor industriale.

Referitor la institutiile de participare la industrie si comert, retin atentia toate organismele de "capital - risc" care beneficiaza de avantaje fiscale sau ai caror actionari sunt beneficiarii unor asemenea avantaje. In Franta, la nivel national functioneaza Institutul de dezvoltare industriala, care asigura marile restructurari, prin investitii in fondurile proprii. La nivel regional, sunt constituite societati de dezvoltare regionala si institutii regionale de participatie.

In Germania, asemenea institutii acorda credite plafonate la 300.000 DM pentru

majorarea fondurilor proprii ale intreprinderilor in acelasi sens actionand si celelalte banci germane caracterizate prin universalitate.

In S.U.A., "Compania investitiilor in afacerile mici" are ca principala activitate

preluarile in participatie ale intreprinderilor mici si mijlocii. Acestea beneficiaza de imprumuturi sau garantii care pot ajunge la 300% din nivelul capitalului, pentru o perioada de 5 ani. De asemenea, intreprinderile beneficiaza de rate de dobanda bonificate si de avantaje fiscale considerabile.

b) Institutiile de credit pentru agricultura, au fost create, in majoritatea tarilor pentru finantarea agriculturii si in mod special pentru modernizari si rascumparari de terenuri.

In Franta, Credit Agricole, indeplineste atat functiile de banca pentru investitiile curente, cat si pe cele de institutie specializata in acordarea de imprumuturi avantajoase, de orice fel, unui numar mare de clienti din agricultura

In Germania, acest rol este indeplinit, alaturi de bancile traditionale, de reteaua

cooperatista, iar in cadrul acesteia, de casele rurale "Caises Reiffeisen". In Italia exista o serie de organisme regionale sau nationale, care indeplinesc rolul de banci destinate agriculturii.

Bancile comerciale si casele de economii prezinta si o sectiune de "credit agricol" specializat, la care se adauga Institutul federal pentru credit agricol si consortiul de credit agricol, care detine competente nationale. In Marea Britanie, agricultorilor li se acorda imprumuturi in schimbul ipotecilor asupra terenurilor si cladirilor, de catre institutia denumita Agricultural mortgage corporation", formata din 9 banci comerciale si Banca Angliei.

In S.U.A., a fost pus in aplicare, incepand cu criza din 929, un sistem de creditare a fermierilor "Farm Credit System", care acopera in prezent numai 40% din nevoile de finantare ale agriculturii. Restul necesitatilor sunt acoperite de bancile comerciale locale sau de societatile de asigurari. In Japonia, singurul organism financiar specific este reprezentat de Banca cooperativa centrala pentru agricultura si industrie forestiera (Nrin Chûkin).

c) Institutiile de finantare a locuintelor si constructiilor

Pretul sporit al terenurilor si al imobilelor, amortizarea pe termen lung, deci imobilizarea indelungata a fondurilor a antrenat, in majoritatea tarilor, crearea unor institutii de finantare specifice cu caracter public sau semipublic.

Asemenea institutii se refinanteaza pe piata obligatiunilor sau pe piata ipotecara, intrucat bancile comerciale refuza finantarea imobilizarilor sau interzic asemenea operatiuni datorita pretului de transformare important al imobilizarilor in lichiditati.

Astfel, crizele care s-au manifestat in domeniul locuintelor, in majoritatea tarilor, a condus la adoptarea de proceduri speciale de finantare a activitatii si la dezvoltarea pietei ipotecare. In Germania, exista Casele de economii pentru constructie "Banksparkassen", care sunt institutii publice sau private colectoare de economii, remunerate avantajos prin dobanzi si prime acordate de stat. De asemenea, functioneaza 26 banci ipotecare private "Private hypotheken - banken", care acorda credite pe termen lung pentru finantarea locuintelor noi si modernizarea celor existente. Resursele lor provin, in principal, din emisiuni de obligatiuni specifice denumite "obligatiuni funciare" si comunale, care reprezinta mai mult de 60% din creditele obligatare. Aceste institutii colecteaza si depozite pe termen lung. Alaturi de ele functioneaza 12 institutii de credit financiar, de drept public, care sunt banci ipotecare publice.

In Marea Britanie functioneaza institutii financiare specializate "building societies", care indeplinesc atat rolul de banci de economii precum si pe cel de organisme de credit ipotecar pentru locuinte. Colectarea resurselor se realizeaza sub mai multe forme: conturi ordinare, conturi cu rata inalta a dobanzii, cu preaviz pe termen scurt, conturi la termen si conturi de economii. Pe baza resurselor astfel colectate, institutiile respective acorda credite deponentilor.

In Spania, pana in anii '80, singurele organisme specializate in acest domeniu au fost casele de economii si postale, alaturi de Banca ipotecara a Spaniei, care erau refinantate prin creditele acordate de alte organisme. Ulterior, au fost create societati de credit ipotecar, care acorda credite pe termen lung, emit titluri ipotecare si acorda imprumuturi ipotecare.

Finantarea constructiilor de locuinte, se realizeaza si prin piata ipotecara, care permite autoritatii publice realizarea unui control direct asupra unui sector important al vietii sociale.

Pentru dinamizarea acestui sector, in tarile dezvoltate au fost create institutii care sa confere lichiditate, fiind admise la cotarea la bursa, dupa cum e cazul Frantei unde functioneaza Casa de refinantare ipotecara, care emite in continuu obligatiuni pe termen de 9 - 0 ani, cotate in Bursa

De asemenea, in Germania, bancile ipotecare ofera, in mod direct, publicului obligatiuni ipotecare. In Europa directivele comunitare, au autorizat functionarea institutiilor ipotecare in toate tarile membre, ceea ce a condus la crearea unui spatiu european ipotecar, la inceputul anilor '90.

d) Bancile de comert exterior

Importanta pe care majoritatea tarilor au acordat-o comertului exterior si fluxurilor de capital, dupa al II-lea Razboi Mondial, a condus la crearea unor institutii specializate, care sa detina monopolul procedurilor de finantare a exportului. In prezent, aceste monopoluri inregistreaza tendinta de eliminare, in sensul ca bancile de comert exterior sunt supuse unui proces de transformare in banci comerciale.

Principalele operatiuni realizate de bancile de comert exterior constau in:

operatiuni de schimb, de incasari si plati in relatiile dintre intreprinderi si strainatate;

operatiuni de acordare a creditelor prin proceduri specifice comertului exterior: acreditive, scrisori de garantie, scontare, avalizare;

emisiuni de obligatiuni pe pietele interne si externe si obtinerea de resurse necesare comertului exterior prin operatiuni de rescontare;

realizarea de operatiuni valutare, de credit, de garantare si asigurare a creditelor, care sa sprijine dezvoltarea comertului exterior si a exportului.

In continuare, sunt prezentate particularitatile bancilor de comert exterior din cele mai reprezentative tari dezvoltate. Astfel, in Franta, banca de comert exterior a fost infiintata in anul si dispune inca, de monopol in domeniul stabilirii ratei dobanzii pentru finantari cu scadente superioare unei perioade de 7 ani. Pentru toate celelalte categorii de credite, banca de comert exterior partajeaza piata cu bancile comerciale si detine avantajele unor tehnici specifice de finantare. In Germania, alaturi de banca de comert exterior functioneaza societatea privata de creditare a exportului, "Ausfuhrkredit GMBH" care reuneste, un numar de 55 banci si care are acelasi rol ca al bancii de comert exterior.

Aceasta dispune de doua surse de finantare: pe de o parte, fondurile puse la dispozitie de bancile comerciale afiliate, si pe de alta parte, posibilitatile speciale de rescontare de la banca centrala. Dintre utilizarile resurselor, se remarca creditul furnizor care reprezinta mai mult de 85% din totalul acestora, precum si creditul furnizor acordat pe durate de la 2 la 0 ani. De asemenea, aceasta societate acorda credite furnizor tarilor in curs de dezvoltare, ceea ce permite exportatorilor obtinerea unei finantari de 00% prin utilizarea de surse diferite.

In SUA, intervin doua organisme in sectorul comertului exterior si anume: EXIMBANK, banca de export-import si un organism privat "Private export funding corporation - PEFCO.

Creata in anul 934, banca de comert exterior finanteaza operatiunile prin imprumuturi trimestriale pe termen lung si este specializata in operatiuni in valoare mai mare de 0 milioane $, pentru care acorda credite cumparator. Finantarea se realizeaza pana la 85% din valoarea contractului, restul fiind asigurat de bancile comerciale. Organismul privat PEFCO detine un capital repartizat intre 54 banci, 7 intreprinderi industriale si o banca de afaceri. Finantarea se realizeaza prin emiterea de obligatiuni garantate de Eximbank si oferite publicului, iar creditele acordate pe termen mediu si lung sunt pentru sustinerea exportului.

In Japonia EXIMBANK a fost creata in anul , ca banca a statului si isi procura resursele prin imprumuturi de la Fund Trust care gestioneaza fondurile colectate prin reteaua de economii postale, sau prin imprumuturi in devize de la banca centrala. Utilizarile resurselor constau in cofinantari cu bancile comerciale private.

In Marea Britanie nu functioneaza organisme specifice care au atributii in finantarea exportului, ci un consortiu compus din marile banci si care acorda credite cumparatorilor straini.

Indiferent de specificul institutiilor de comert exterior din diferite tari, acestea practica urmatoarele tipuri de activitati de creditare:

acorda credite furnizor;

credite de prefinantare si

credite cumparator.

Prima categorie se concretizeaza in credite acordate de catre exportatori cumparatorilor externi, sub forma marfurilor, pe termene mijlocii si lungi. Creditele de prefinantare sunt acordate de banci furnizorilor, cu scopul asigurarii mijloacelor necesare acoperirii cheltuielilor de fabricatie pentru produse destinate exportului. Creditul cumparator constituie credite acordate pe termen lung cumparatorilor importatori de echipamente si utilaje sau bancilor acestora, in cazul unor valori considerabile ale contractelor.

e) Societatile financiare

In aceasta categorie sunt incadrate institutiile care nu pot constitui depozite, dar care acorda diferite tipuri de credite. Indiferent de modul de organizare al acestora, in diferite tari, societatile financiare prezinta urmatoarele trasaturi comune:

pasivul nu se constituie pe seama depozitelor; resursele se obtin prin emisiunea de titluri ale pietei monetare sau prin emisiunea de obligatiuni; fondurile proprii solicitate

sunt cu atat mai ridicate cu cat angajamentele sunt pe termene mai indepartate;

datorita modului de utilizare al resurselor, riscul de insolvabilitate al debitorului este mai scazut decat in cazul imprumuturilor acordate de bancile comerciale, in masura in care bunul (imobilul, utilajul) care face obiectul creditarii a fost corect evaluat;

desi riscul de insolvabilitate al debitorului este redus, societatile financiare trebuie sa gestioneze riscul de rata a dobanzii;

din punct de vedere al relatiilor dintre societatile financiare si bancile comerciale, se constata, in majoritatea tarilor, intrarea bancilor in domeniul de activitate al primelor.

Astfel, dupa cum demonstreaza bilanturile bancare, bancile s-au lansat si in operatiuni de leasing si in credite destinate consumului;

motivele pentru care se creeaza societatile financiare sunt diverse, dar care pot fi

sintetizate astfel:

in primul rand, acestea beneficiaza de rate ale dobanzii ridicate, in cazul creditelor de consum si obtinerea unei productivitati sporite in cazul constituirii de servicii specializate in acordarea de credite imobiliare sau in practicarea leasingului;

societatile financiare sunt, fara exceptie, fie producatoare de bunuri de larg consum, automobile sau bunuri electrocasnice, fie companii de asigurari, sau sunt constituite prin regruparea mai multor parteneri.

Sectorul societatilor financiare cuprinde o gama variata de organisme care pot fi

clasificate astfel:

societati de credit-bail (in franceza) sau societati de leasing (in engleza

societati de finantare a vanzarilor cu optiuni de cumparare;

societati imobiliare pentru comert si industrie;

societati de finantare imobiliara

societati de factoring.

In S.U.A. o pondere deosebita o detin societatile de leasing care efectueaza urmatoarele operatiuni:

operatiuni de inchiriere ale utilajelor imobilelor sau ale echipamentelor industriale, care apartin unor banci sau societati financiare;

la sfarsitul perioadei de inchiriere, bunurile respective pot fi achizitionate de catre chirias, la un pret convenabil, stabilit in functie de amortizarea si de platile efectuate cu titlu de chirie.

Operatiunile de factoring sunt realizate de institutii specializate si constau in interventia acestora in relatiile dintre vanzator si cumparator, respectiv vanzatorul, care doreste sa obtina intr-un interval de timp scurt sumele datorate de clienti, transfera sarcina urmaririi sumelor catre institutia de factoring, care indeplineste rolul de factor

Acesta preia de la creditor titlurile de creanta asupra debitorului, devenind beneficiarul lor; el plateste vanzatorului valoarea actuala a creantelor, diminuata cu comisionul. Astfel, factorului sau societatii de factoring ii revin venituri sub forma de:

dobanzi corespunzatoare fiecarei creante si fiecarei scadente;

comisioane aferente operatiunilor si sume pentru acoperirea riscurilor si cheltuielilor suplimentare.

Factoringul se practica, in special, in favoarea furnizorilor care efectueaza livrari in cantitati mari, care desfasoara activitati sezoniere sau detin o clientela dispersata si care apeland la institutii specializate pot incasa sumele cuvenite in termene optime.

In categoria institutiilor specializate se incadreaza si societati financiare de tipul:

societatilor de finantare personala, care acorda imprumuturi personale consumatorilor;

societatilor de finantare a vanzarilor, care opereaza pentru clientii lor, comercianti in detaliu, si care finanteaza achizitionarea, in principal, a automobilelor si a bunurilor de folosinta indelungata

De asemenea, exista un numar mare de societati de finantare a vanzarilor industriale, care finanteaza, la concurenta cu bancile, echipamentele intreprinderilor.