CONSTRUCTIA UNIUNII EUROPENE

1.1.Evolutia Uniunii Europene

1.1.1.Uniunea Europeana si momentelor cheie ale constructiei sale

Primul pas important inspre integrarea europeana a fost facut in anul 1950. Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, sfatuit de Jean Monnet, a propus integrarea industriilor carbunelui si otelului in Franta si Germania si a invitat si alte tari sa adereze. Germania a aderat imediat, fiind urmata de tarile Benelux si Italia. Anglia nu a aderat, ingrijorata de pierderea controlului asupra propriei industrii. Tratatul care a infiintat Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO) a fost semnat in 1951 si a intrat in vigoare anul urmator. Tratatul prevedea eliminarea tarifelor vamale la comertul in cadrul comunitatii, un tarif comun pentru importurile din alte tari si controlul productiei si a vanzarilor.

In 1957 tarile membre CECO au mai semnat doua tratate la Roma. Aceste tratate au creat Comunitatea Europeana pentru Energie Atomica (EURATOM), pentru dezvoltarea unor modalitati pasnice de folosire a energiei atomice si Comunitatea Economica Europeana (CEE). Obiectivul imediat al Comunitatii Economice Europene a fost crearea unei piete comune in care bunurile, serviciile capitalul si persoanele sa circule liber. Nu se urmarea formarea doar a unei uniuni vamale, ci dezvoltarea unei politici comune, pentru a se depasi diferentele din legislatia nationala, precum si dezvoltarea economica, care formau bariere invizibile in calea unui comert liber. Una dintre prevederile cele mai importante ale tratatului era ca nu poate fi reziliat de catre o singura tara si ca dupa un anumit timp, deciziile comunitatii vor fi luate cu votul majoritar al membrilor si nu prin vot unanim.

Au fost invitate si alte tari sa adereze la Comunitatea Economica Europena. Anglia s-a opus, pentru ca nu dorea sa piarda controlul asupra politicilor nationale si a incercat sa convinga natiunile europene sa formeze, in loc, o zona de liber schimb. Astfel, in 1960 Anglia, Austria, Elvetia, Portugalia si tarile nordice- Norvegia, Suedia, Danemarca au instituit o zona de liber schimb mai putin radicala: Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS). Prin AELS s-au eliminat tarifele vamale dintre membrii. Nu a fost prevazut un tarif extern comun, iar tarile membre se puteau retrage oricand.

In 1961 Anglia si-a schimbat punctul de vedere privind aderarea. Totusi, presedintele francez, Charles de Gaulle a respins aderarea Angliei prin veto in 1963, iar

apoi a doua oara in 1967. In opinia lui de Gaulle, cooperarea franco-germana trebuia sa formeze inima Europei, din care Anglia trebuia exclusa, datorita legaturilor stranse cu Statele Unite.

In 1967, cele trei comunitati s-au unit formand Comunitatile Europene (CE). In ceea ce priveste largirea Comunitatii Europene, nu s-a inregistrat nici un progres, decat dupa demisia presedintelui de Gaulle. Noul presedinte, Georges Pompidou, avea o orientare mai proeuropeana.

In 1973 s-au alaturat Regatul Unit, Danemarca si Irlanda. Norvegia, prin referendum national, a stabilit sa nu adereze.

Mai tarziu au aderat si Grecia (1981), Spania si Portugalia (1986), Austria, Finlanda si Suedia (1995). Aceste tari au creat "Europa celor cincisprezece".

Prin anii 1980, cu toate ca avea o istorie de 30 de ani, Comitetul European nu a reusit sa realizeze visul celor mai inflacarati adepti ai unitatii europene: o Europa unita. Aderarea unor tari mediteranene mai putin dezvoltate cum ar fi Grecia, Spania si Portugalia, a introdus o serie de probleme noi. Sprijinirea acestor tari pe agricultura, a determinat ca un procentaj semnificativ din fondurile Uniunii Europene, destinate pentru agricultura, sa fie redirectionate catre acesti membrii. Acest fapt a alarmat tari precum Irlanda, care se temea ca partea ei din aceste fonduri va fi redusa. In 1985, Consiliul European a decis sa faca pasul urmator in cadrul integrarii. In februarie 1986 a fost semnat Actul European (AE), care a largit sfera tratatelor existente, mai ales in domeniul politicii externe. Actul European cerea adoptarea a mai mult de 300 de masuri pentru inlaturarea barierelor fizice, tehnice si fiscale, in vederea realizarii unei piete unice in cadrul careia, economiile statelor membre ar fi complet integrate. In plus, statele membre au fost de acord sa adopte politici comune cu privire la o serie de probleme, referitoare la impozite si ocuparea fortei de munca, la sanatate si mediul inconjurator. Astfel, in 1991, frontierele interne ale Comunitatii au fost inlaturate, formand o piata de 350 de milioane de consumatori, numita Piata Unica Europeana. Serviciile, capitalul si indivizii se pot deplasa liber in cadrul tarilor Uniunii Europene, fara restrictii sau control vamal. Companiile pot investi, cumpara si vinde in orice tari ale Uniunii Europene, fara a plati formalitatile de import-export. Persoanele fizice pot cumpara bunuri de consum din orice stat membru, fara ca aceste bunuri sa fie controlate la vama si fara taxarea lor la reintrarea in tara.

In 1989, in cadrul unei conferinte interguvernamentale s-a stabilit un program, in vederea adoptarii unei unitati monetare, in care tarile membre vor adopta o moneda unica. Prim ministrul englez, Margaret Thatcher, s-a opus cresterii unitatii dintre tari, dar in 1990 John Major, a fost mai deschis ideii de unitate europeana.

Astfel, s-a inceput lucrul pentru o serie de hotarari, care au devenit cunoscute sub numele de Tratatul Uniunii Europene sau Tratatul de la Maastricht, semnat in februarie 1992. S-a realizat astfel Uniunea Economica si Monetara, iar odata cu adoptarea monedei unice in 1999, s-au stabilit criterii stricte pe care tarile trebuie sa le indeplineasca pentru aderare. Tratatul a starnit opozitie, tarile fiind ingrijorate de inlocuirea monedelor nationale cu o moneda unica. Datorita acestor probleme, Uniunea Europeana nu a fost inaugurata, decat in noiembrie 1993.

Reactiile la Tratatul de la Maastricht au dus la convocarea unei noi conferinte interguvernamentale, care a inceput in mai 1997. Rezultatul a fost Tratatul de la Amsterdam, care a adus unele modificari la Tratatul de la Maastricht. Aceste modificari se refereau la colaborarea tarilor pentru crearea de noi slujbe, protejarea mediului, imbunatatirea sanatatii publice, protejarea drepturilor consumatorului. Au fost inlaturate barierele pentru imigrari in cadrul uniunii, exceptie facand Anglia, Irlanda si Danemarca. A fost de asemenea acceptata posibilitatea ca, tarile est-europene sa adere la uniune. Tratatul de la Amsterdam a fost semnat in 2 octombrie 1999.

In etapa a III -a a realizarii Tratatului de la Maastricht, in care se prevedea adoptarea monedei unice,ar fi trebuit sa intre numai tariile ce ar fi indeplinit urmatoarele criterii de convergenta:

stabilitatea preturilor,inflatia nu trebuie sa depaseasca 1,5%, fata de media celor mai performante trei state comunitare, in materie de inflatie;

finantele publice,deficitul bugetar, nu trebuia sa fie mai mare de 3% din PIB-ul fiecarei tari;

datoria publica nu trebuia sa fie mai mare de 60% din PIB;

ratele de schimb nu trebuiau sa depaseasca marjele normale de +/- 2,25% prevazute in cadrul SME

rata dobanzii nu trebuia sa fie mai mare de 2%, fata de media pe termen lung a primelor trei state performante in acest domeniu.

Tratatul preciza ca, daca la sfarsitul anului 1996, se constata ca nu sunt 7 (respectiv 8) state membre, care sa intruneasca aceste criterii, atunci se va amana aceasta etapa pana in 1.01.1999.

Dupa discutarea la Luxemburg a problemelor legate de pregatirea Uniunii Europene pentru lansarea Euro la 1.01.99, s-a previzionat ca Europa se va misca inainte, cu cel putin 5 viteze:

1) cel mai repede evolueaza cele 11 tari ale Uniunii Europene, printre care se numara Franta si Germania.

2) urmeaza celelalte 4 tari din Uniunea Europeana, printre care Grecia .

3) apoi cele 6 candidate, ce vor incepe negocierile in 1998 (Polonia, Ungaria, Cehia,

Slovenia, Estonia si Cipru).

4) urmeaza celelalte candidate la aderare (Romania, Slovacia, Bulgaria, Lituania, Letonia).

5) Turcia.

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relatiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, avand drept suport solidaritatea.

La baza Uniunii Europene se afla cei trei piloni:

• Comunitatile Europene (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice);
• PESC (Politica Externa de Securitate Comuna);
• JAI (Justitie si Afaceri Interne);

Principalele obiective ale Uniunii Europene, sunt urmatoarele :

a) promovarea progresului economic si social, realizarea unei piete unice dupa 1993 si introducerea monedei unice dupa 1999;

b) afirmarea identitatii europene pe scena internationala prin ajutor european, dat unor terte tari, prin politica straina si securitatea comuna, prin interventia pentru gestionarea crizelor internationale, luari de pozitii comune in interiorul organizatiilor internationale;

c) instaurarea unei cetatenii europene care completeaza cetatenia nationala, fara sa o inlocuiasca, si care confera locuitorilor europeni un anumit numar de drepturi civile si politice;

d) crearea unui spatiu de libertate, de securitate si de justitie, pentru buna functionare a pietei comune si in particular, destinat liberei circulatii a persoanelor;

e) mentinerea si dezvoltarea experientei comunitare, cum ar fi de exemplu ansamblul textelor juridice adoptate de institutiile europene, precum si tratatele fondatoare.

Buna functionare a Uniunii Europene revine urmatoarelor cinci institutii:

Parlamentul European -ales de populatia statelor membre;

Consiliul European -reprezentand guvernele statelor membre;

Comisia Europeana- organ de executie si de detinere a initiativei legislative;

Curtea de Justitie, care garanteaza respectarea dreptului comunitar;

Curtea de Conturi, asigurand controlul conturilor.

Aceste institutii sunt sprijinite de numeroase organe, cum sunt: Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor, organe care faciliteaza luarea in considerare a diferitelor categorii de viata economica si sociala, cat si a regiunilor Uniunii Europene, fiind si meditatorul european, care rezolva plangerile cetatenilor in caz de probleme, la nivel European, are rolul organizatoric al societatii civile in tarile ne-membre(sau grupuri de tari) si promovarea dialogului organizatoric cu reprezentantii acestora si constituirea unor organisme similare in zonele vizate (Europa Centrala si de Est); Banca Europeana de Investitii, fiind institutia financiara a Uniunii Europene; Sistemul European de Banci Centrale (SEBC), care este compus din Banca Centrala Europeana (BCE) si toate celelalte banci centrale nationale ale celor 25 de State Membre. Termenul 'Eurosistem' defineste Banca Centrala Europeana si bancile centrale/nationale ale statelor care au aderat la zona Euro, obiectivele lor fiind de a defini si implementa politica monetara a zonei Euro, de a derula operatiunile externe, de a pastra si administra rezervele statelor membre si de a promova un sistem eficient de plati; Institutul Monetar European(EMI) care are rolul de a controla politica monetara unica a Uniunii Europene, pentru a asigura stabilitatea preturilor, este o institutie independenta care nu primeste dispozitii, nici de la guvernele statelor membre, nici ale celorlate institutii Uniunii Europene; Agentia Europeana de Mediu (EEA), avand misiunea de a cauta si gasi informatii corecte asupra mediului inconjurator la nivel European.

1.1.2.Finantarile Uniunii Europene.

Noile aderari au constituit o provocare fara precedent, determinand o sporire a suprafatei UE cu o treime si o crestere a populatiei cu 100 pana la 500 milioane locuitori.

Avand in vedere numarul mare de tari, aderarea acestora s-a realizat in sase valuri. Negocierile cu candidatii pentru primul val - Republica Ceha, Cipru, Polonia, Ungaria, Slovenia si Estonia - au inceput in martie 1998 si au ajuns la punctul culminant, pe masura ce tarile au trecut la faza cea mai dificila a negocierilor. Aderarea acestor tari s-a incheiat in aprilie 2003.

Al doilea grup de tari - Romania, Bulgaria, Lituania, Letonia, Republica Slovaca si Malta - au inceput negocierile in februarie 2000. Turcia a consimtit in decembrie 2000, la masurile pe care trebuie sa le indeplineasca pentru a adera la Uniunea Europeana. Aderarea a 12 tari a presupus regandirea unor probleme cum ar fi marimea comisiei care ia deciziile sau alocarea voturilor. Pentru rectificarea acestor probleme reprezentantii guvernelor au participa la o conferinta interguvernamentala, ce s-a desfasurat pe o perioada de un an, fiind inceputa in februarie 2000.

Tarile din lumea a treia vor avea beneficii semnificative, ca urmare a aderarii. Un

singur set de proceduri administrative, de reguli de comert si un tarif unic vor imbunatati conditiile pentru investitii si comert. Exista insa si temeri, referitoare la largire, temeri in ceea ce priveste impactul fortei de munca ieftine, a bunurilor de pe pietele noilor membrii, sprijinirea bugetara a tarilor.

Scopul Uniunii Europene este de a crea in sud-estul Europei o zona de pace, stabilitate si prosperitate, pe care cele 27 de tari membre au creat-o in ultimii 50 de ani. Uniunea Europeana acorda cea mai mare asistenta in Balcani. Din 1991, prin programele sale, Uniunea Europeana a asigurat asistenta de mai mult de 4.5 bilioane euro, iar pe anul 2000 peste 520 milioane de euro au fost acordate prin intermediul programelor Phare si Obnova.

Uniunea Europeana a adoptat un regim de comert liber fata de Europa de sud-est, permitand ca 80% din exporturi, sa fie scutite de taxe. In 18 septembrie 2000, Consiliul de ministrii a decis sa extinda accesul liber la piata uniunii.

Tabel nr.1 Asistenta acordata de UE in Balcani

Asistenta acordata inainte de aderare.

Programul Phare este principala sursa financiara si de cooperare tehnica dintre Uniunea Europeana si tarile central si est Europene. Programul a fost infiintat in 1989, pentru a sprijini tranzitia economica si politica a tarilor, in 1996, 13 state primeau fonduri nerambursabile Phare: 10 state candidate (Bulgaria, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia si Slovenia), si trei state necandidate (Albania, Bosnia-Hertegovina si Fosta Republica Iugoslava Macedonia).

Din 2000, cele trei state din partea vestica a Balcanilor au fost incluse in programul CARDS (Asistenta Comunitara pentru Reconstructia, Dezvoltarea si Stabilitatea Balcanilor), Phare devenind un instrument concentrat exclusiv pe sustinerea procesului de aderare a celor zece state candidate din Europa Centrala si de Est.

Din 2004, o data cu aderarea celor 12 state din primul val la Uniunea Europeana

beneficiaza de asistenta Phare numai Romania si Bulgaria. Alte doua tari candidate (Croatia si Turcia) beneficiaza si ele de asistenta de pre-aderare din partea Uniunii, dar prin intermediul unor instrumente separate.

Phare se concentreaza pe trei domenii principale:

• consolidarea administratiei si institutiilor publice din statele candidate, pentru ca acestea sa poata functiona eficient in cadrul Uniunii ("Dezvoltare institutionala");
• sprijinirea statelor candidate in efortul investitional de aliniere a activitatilor industriale si a infrastructurii la standartele UE ("Investitii pentru sprijinirea aplicarii legislatiei comunitare")
• promovarea coeziunii economice si sociale("Investitii in coeziune economica si sociala").

Intarirea capacitatii institutionale si administrative a tarilor candidate este o cerinta cheie pentru a putea deveni membre ale Uniunii.In aceasta situatie vor trebui sa adopte, sa aplice si sa urmareasca respectarea acquis-ului comunitar.Scopul dezvoltarii institutionale este de a ajuta tarile candidate sa creeze bazele institutionale necesare aderarii.Acest tip de sprijin reprezinta aproximativ 30%din bugetul Phare, in fiecare tara candidata.

• Programul de asistenta speciala pentru agricultura si dezvoltare rurala (SAPARD)

Scopul programului este de a sprijini tarile candidate, in probleme referitoare la ajustare structurala, in sectoarele agricole si zonele rurale si de asemenea in implementarea politicii agricole comunitare si a legislatiei aferente.

Programul sprijina aceste tari in procesul de pregatire pentru participarea la Politica Agricola Comuna si Piata Interna si in rezolvarea problemelor specifice legate de agricultura si o dezvoltare rurala durabila.

Sapard a fost creat initial pentru cele 10 state candidate din Europa Centrala si de Est. Din 2004, dupa ce opt dintre acestea au devenit membre ale Uniunii, beneficiaza de asistenta Sapard Romania si Bulgaria.

Fondurile alocate anual pentru Romania prin intermediul acestui program sunt de 162 milioane Euro.

• Asistenta pentru politici structurale (ISPA)

Alaturi de programul Phare si Sapard, finanteaza in perioada 2000-2006, proiecte in domeniul infrastucturii de transport si de mediu.Programul urmareste alinierea tarilor candidate la standardele de mediu ale Uniunii Europene, extinderea si conectarea retelelor de transport ale tarilor candidate, cu cele trans-europene si familiarizarea tarilor beneficiare cu politicile si procedurile aplicate de Fondurile structurale si de Coeziune ce se vor derula o data cu intrarea in Uniunea Europeana.

Programul Ispa a demarat la 1 ianuarie 2000. Initial a fost derulat in 10 state candidate si noi state membre ale Uniunii situate in Centrul si Estul Europei: Bulgaria, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia, Slovenia. Din 2004, beneficiaza de asistenta Ispa numai Romania si Bulgaria.

Romania a primit aproximativ 240 milioane Euro anual prin intermediul programului Ispa in perioada 2000-2003.

Intre 2004-2006 alocatia Ispa pentru Romania a fost de aproximativ 340 milioane Euro anual.

In vederea aprobarii de catre Comitetul de Management al Programului Ispa a proiectelor propuse, beneficiarul trebuie sa asigure obligatoriu o co-finantare de minim 25%, fondurile putand proveni de la beneficiar (din bugete centrale sau locale), din credite etc.

1.2.Baza legala la nivel comunitar in domeniul fiscal

1.2.1.Rolul fiscalitatii pe piata Uniunii Europene.

Aprobarea la Milano, in iunie 1985, de catre Consiliul European al sefilor de stat sau de guvern, a unui document numit "Cartea Alba" , care continea 300 de masuri a Comisiei pentru realizarea pietei comune, marcheaza o turnura in procesul de integrare europeana. Actul unic, care a intrat in vigoare in 1987, dupa rectificarea sa de catre parlamentele nationale, aproba obiectivul unei piete comune in tratatele europene. El e prima modificare a tratatelor Comunitatii Europene. Prin articolul sau numarul 13, a introdus articolul 8A, in tratatul Comunitatii Economice Europene (CEE), care defineste piata comuna ca: "un spatiu fara frontiere interioare, in care libera circulatie a marfurilor, a persoanelor, a serviciilor si a capitalului e asigurata". Data prevazuta pentru realizarea unei piete comune a fost 31 decembrie 1992.

Obiectivul nu e totusi in totalitate nou. Deja tratatele de la Roma, semnate in 1957, prevedeau realizarea unei "piete comune". Dar, bine inteles ca uniunea vamala a putut fi realizata inaintea intervalului prevazut in tratatele de la Roma.

Procesul de integrare a intrat intr-o faza de stagnare. A fost necesar un interval de 10 ani pentru a intelege ca un nou elan era necesar. Comunitatea si-a dat seama de avantajele pe care o piata unica, cu aproximativ 325 milioane de consumatori, le va

asigura pentru intreprinderi si pentru cetateni, avantaje ca:

creare de noi locuri de munca,

concurenta crescuta,

competitivitate mare.

Actul Unic a revitalizat nu numai obiectivul pietei comune, dar de asemenea a accelerat si a facilitat procesul decizional al Comunitatii.

Un domeniu important pe piata comuna e fiscalitatea, domeniu in care se impune votul unanimitatii statelor membre. Acesta e unul dintre motivele pentru care deciziile evolueaza lent si dificil in acest domeniu.

Unul din cele trei capitole ale Cartii Albe, care e catalogat cu masuri, considerate necesare pentru crearea pietei comune, a fost consacrat fiscalitatii

A. Masurile vizate in acest capitol se refera doar la fiscalitatea indirecta, pentru ca aceasta e cea care genereaza controale la frontierele dintre statele membre. Unul din motivele principale ale controalelor la frontiera, e necesitatea urmaririi sau controlului taxei pe valoare adaugata si a accizelor. Atata timp cat vor subzista diferente notabile de T.V.A. si de accize, statele membre vor fi justificate sa efectueze controale la punctele de frontiera, pentru a asigura combaterea fraudelor si incasarea veniturilor fiscale corespunzatoare.

Eliminarea frontierelor fiscale, frontiere care hartuiesc atat agentii economici, cat si cetatenii, constituie deci un element decisiv in realizarea pietei comune.

B.Fiscalitatea directa nu necesita controale la frontiera. Ca exceptie, exista dispozitii nationale care constituie frontiere fiscale, bariere in calea cooperarii intre agentii economici din diferite state membre. Acest lucru se refera, spre exemplu, la cazul dublei impuneri, ce loveste fuziunile de intreprinderi, avand sediile in diferite state membre. Eliminarea acestei duble impuneri face parte din programul pentru realizarea pietei comune.

1.2.2. Baza juridica a masurilor de armonizare fiscala

Problema fiscala a fost abordata de Tratatul de la Roma din 1957, care prevede constituirea pietei comune si egalizarea progresiva a politicilor economice ale statelor membre.

In cadrul tratatului Comunitatii Europeane, articolele 95-99 se refera la fiscalitate. Acestea vizeaza, in primul rand, completarea regulilor referitoare la suprimarea obstacolelor in calea liberei circulatii a marfurilor. Trebuie precizat, ca articolele

mentionate se limiteaza doar la "impunerea produselor", neprecizand nimic in legatura cu impozitele directe. Articolul 99, in versiunea sa initiala, e mai general: prevede

armonizarea impozitelor indirecte in interesul pietei comune. El sta la baza sistemului comunitar de T.V.A., fiind modificat de Actul Unic si adaptat la nevoile impuse de realizarea pietei comune. In momentul crearii Comunitatii Economice Europene, cele 6 tari aveau sisteme de impozitare diferite, iar cea mai importanta realizare in domeniu a fost crearea unui sistem uniform de impozitare a veniturilor, bazat pe sistemul francez al T.V.A.

Consiliul, intrunind unanimitatea pentru propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European, a hotarat dispozitiile referitoare la armonizarea legislatiei, cu privire la impozitele asupra cifrei de afaceri, asupra accizei si a altor impozite indirecte, in masura in care aceasta armonizare e necesara pentru a asigura constituirea si functionarea pietei comune. Aceasta necesitate a inspirat Comisia in actiunile sale, actiuni ce vizau suprimarea frontierelor fiscale.

In 1987, Comisia a avansat propuneri privind renuntarea aplicarii T.V.A la destinatie, ceea ce ar fi extins regimul aplicat tranzactiilor din interiorul unei tari si asupra tranzactiilor transfrontaliere.Exporturile ar fi taxate ca orice alta tranzactie, iar importatorul ar putea deduce plata T.V.A. din T.V.A.-ul, impus la vanzarea produsului in tara proprie sau in alt stat membru. Astfel, vanzarile si cumpararile transfrontaliere vor fi tratate in acelasi fel ca vanzarile-cumpararile similare din orice alt stat membru.

In ceea ce priveste accizele, propunerea Comisiei a fost de uniformizare a ratelor.

Noul sistem, considerat a fi unul de tranzitie, a inceput sa functioneze la 1 ianuarie 1993.S-au luat masuri de intarire a cooperarii intre administratiile nationale cu scopul minimizarii fraudelor fiscale, desi cu succes limitat.Sistemul introdus trebuia sa pregateasca terenul pentru introducerea sistemului definitiv de T.V.A in 1997.Termenul nu a fost respectat, Comisia avansand un program de lucru, privind trecerea la sistemul definitiv care se intindea pana in 1999.(momentul etapei finale a UEM, lansarea Euro ca moneda scripturala.)

Baza juridica pentru masurile de armonizare a fiscalitatii directe e foarte generala. Este vorba de articolul 100 al tratatului Comitetului European, care hotaraste directivele pentru egalizarea dispozitiilor legislative, reglementare si administrative ale statelor membre, care au o incidenta directa asupra asezarii si functionarii pietei comune.Accentul a fost pus deci, asupra armonizarii si egalizarii fiscalitatilor indirecte, ideea fiind ca acestea afecteaza direct si vizibil schimburile intre statele membre si vor putea afecta

concurenta.

Dar, poate mai putin vizibile, dar in mod cert la fel de importante pentru pozitia

concurentiala a unei intreprinderi, sunt impozitele directe pe beneficii, pe capitalul sau, etc.

Constienta de aceasta situatie, Comisia a luat numeroase initiative de armonizare, sau alfel spus a incercat sa apropie structurile de impunere pentru societati. Problema ramasa de analizat, e masura in care armonizarea fiscalitatii directe apare ca o necesitate pentru asezarea si functionarea pietei comune.

In domeniul taxelor impuse firmelor, o prima incercare de armonizare a fost facuta de catre Comisie in anul 1975, fara success insa.Ulterior, obiectivul a fost abandonat, iar Comisia a lasat posibilitatea firmelor de a-si stabili propriul sistem de taxe.Totusi,mobilitatea crescanda a capitalurilor impunea constrangeri tot mai mari asupra politicilor fiscale nationale, pe fondul unei tendinte de convergenta, in sensul reducerii taxelor.Impozitarea asupra firmelor a fost folosita de toate statele, ca o modalitate de atragere a fluxurilor investitionale, iar concurenta intre autoritatile nationale s-a accentuat pe masura ce procesul de creare a pietei unice a prins contur.

Decizia de liberarizare a circulatiei capitalului a pus in evidenta, relatia care se creaza intre liberalizarea capitalurilor si necesitatea armonizarii taxelor pe venitul din dobanzi si dividente.Din pacate, in practica, aceasta legatura, a fost recunoscuta mai greu.In cele din urma, presiuni venite din partea unor tari ca Germania, Franta si Begia, care se confruntasera cu o realocare a economiilor si a activitatii financiare, au facut ca , in anul 1997, Consiliul de Ministri ai Economiei si Finantelor, sa adopte un pachet de masuri, cunoscute sub numele de "Pachetul fiscal"

Inainte de realizarea pietei comune, ne aflam in situatia unei baze comune, destul de largi, in materie de fiscalitate indirecta, dar foarte limitata in materie de fiscalitate directa. Pentru suprimarea frontierelor fiscale in piata comuna, masurile in materie de fiscalitate indirecta sunt esentiale. De asemenea, este foarte importanta suprimarea dublei impuneri pentru agentii economici.

La data de 26 februarie 2001,Tratatul de la Roma este inlocuit cu Tratatul de la Nisa, care intra in vigoare la data de 1 februarie 2003.

Partea a treia din Tratatul de la Nisa ,Titlul VI acopera trei probleme: regulile din domeniul concurentei, fiscalitatii si armonizarii legislative.Cele trei domenii urmaresc acelasi obiectiv-garantarea liberei circulatii a marfurilor, libertate devenita posibila prin instituirea Uniunii Vamale si interzicerea restrictiilor cantitative.In conformitate cu Tratatele Uniunii Europene, se interzice orcarui stat membru sa impuna, direct sau indirect orice fel de taxe, asupra produselor altui stat membru, altele decat cele la care sunt supuse produsele autohtone similare.

Partea a treia, Titlul VII, Capitolul I, se opreste asupra Politicii Economice, prezentand semnificatia Codului General al Politicilor Economice ale statelor membre si a necesitatii evitarii deficitelor guvernamentale excesive.

Partea a cincea,Titlul II, Art.269, prevede faptul ca Bugetul Uniunii Europene este finantat din taxele vamale, un procent din T.V.A. si resursa bazata pe PIB.Uniunea Europeana nu are puterea de a crea sau impune impozite.

Progresele realizate in domeniul armonizarii si cooordonarii fiscale au fost destul de lente, atat datorita complexitatii domeniului cat si datorita faptului ca in domeniul fiscal, orice decizie se poate lua in cadrul Consiliului de Ministri numai in unanimitate.In cazul impozitului pe cifra de afaceri, a accizelor si a altor forme de taxare indirecta, Consiliul poate decide cu unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei si dupa consultarea Politicilor Externe si a Comitetului Economic si Social (ECOSOC), asupra unor decizii de armonizare a legislatiei, necesara "pentru a asigura constituirea si functionarea pietei interne in limitele stabilite de Art.14"(Tratatul de la Nisa, februarie 2003).

1.3. Evolutii recente si perspective de viitor.

1.3.1.Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

Relatiile diplomatice ale Romaniei cu Uniunea Europeana au inceput cu Acordul European semnat la 1 februarie 1993 si intrat in vigoare la 1 februarie 1995. Acordul European reglementeaza relatia prezenta dintre Uniunea Europeana si Romania, asigurand baza legala si intitutionala pentru relatiile viitoare.

Unul dintre obiectivele fundamentale este crearea unei zone libere in decursul unei perioade de 10 ani. Acordul European al Romaniei a fost revizuit la 1 februarie 2000.

Cererea oficiala a Romaniei de aderare la Uniunea Europeana a fost prezentata la 22 iunie 1995. Doi ani mai tarziu, Comisia Europeana a prezentat punctul de vedere cu referire la aderarea Romaniei. Comisia a propus sprijinirea Romaniei si pregatirea acesteia pentru negocierile viitore, avand in vedere ca exista numeroase probleme care trebuie rezolvate. Progresul Romaniei in ceea ce priveste integrarea a fost impiedicat de punctele slabe ale structurilor administrative.

Dupa intrunirea Consiliului European la Helsinki in 1999, Consiliul a decis sa inceapa negocierile cu Romania in primavara lui 2000.

Realizarea obiectivelor prevazute in Strategia Nationala de pregatire a aderarii impune adoptarea unei politici financiare adecvate, care sa favorizeze dezvoltarea economica si sociala echilibrata si durabila a Romaniei, pentru a ne apropia cat mai mult

de nivelul tarilor membre ale Uniunii Europene.

Politica fiscala ar trebui astfel conceputa incat sa:

• Sa favorizeze atingerea obiectivelor prevazute in domeniile industriei, agriculturii, invatamantului, transporturilor, telecomunicatiilor, protectiei sociale, apararii nationale, protejarii mediului si ale celorlalte ramuri ale economiei nationale;

• Sa asigure adaptarea instrumentelor noastre financiare la cerintele integrarii Romaniei in Uniunea Europeana si, in mod deosebit, la mecanismele pietei unice si ale Uniunii Economice Monetare.;
• Stabilirea nivelului general si particular al fiscalitatii;
• Colectarea la timp si in cuantumul preconizat a impozitelor directe si indirecte ale

contribuabililor, cu costuri aferente mai mici;

• Combaterea si prevenirea evaziunii fiscale sub toate formele sale, precum si a contrabandei.

Comisia Europeana a formulat in luna noiembrie 2003 o concluzie foarte diplomatica asupra statutului Romaniei privind functionalitatea economiei de piata.Pentru prima data , prin Raportul prezentat in toamna anului 2001, Comisia Europeana atesta statutul Romaniei ca economie de piata functionala, dar cu o capacitate concurentiala redusa in raport cu economiile Statelor membre.

Comparabilitatea ratei fiscalitatii in Romania fata de celelate tari ale Uniunii Europene se face in prezent punctual, pe tipuri de impozite si taxe, cote si modalitati;metodologii de calcul, realizarea comparabilitatii si compatibilitatii fiind de fapt "Impozitarea", in negocierile de aderare a Romaniei Uniunea Europeana.[2]