Cota de impunere si asieta

Cota de impunere si asieta

Dintre elementele tehnice prezentate mai sus doua necesita o prezentare mai detaliata si anume: cota de impunere si asieta.

In ceea ce priveste cota de impunere practica fiscala cunoaste impunerea in sume fixe si impunerea in cote procentuale.

Un impozit in suma fixa, denumit capitatie, s-a practicat in evul mediu si el presupunea ca locuitorii unei tari sa plateasca anual o suma de bani egala toti, indiferent de marimea averii si situatia personala a acestora. Cu timpul s-a renuntat la acest impozit deoarece a fost considerat inechitabil.

Impunerea in cote procentuale poate fi intalnita sub forma impunerii in cote proportionale, in cote progresive, si in cote regresive.

In cazul impunerii in cote proportionale se aplica aceeasi cota de impozit indiferent de marimea obiectului impozabil, pastrandu-se in permanenta aceeasi proportie intre volumul venitului (valoarea averii) si cuantumul impozitului. De exemplu in cazul impozitului pe profit se percepe aceeasi proportie din profitul impozabil, 16%, indiferent ca profitul obtinut este de 100 lei sau 1 000 000 lei.

Impunerea in cote progresive s-a introdus in practica fiscala la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Ea se caracterizeaza prin faptul ca nivelul cotei impozitului creste pe masura sporirii materiei impozabile, dinamica impozitului devansand-o pe aceea a materiei impozabile, cotele progresiei putand creste fie intr-un ritm constant, fie intr-unul variabil.

Impunerea progresiva poate fi intalnita fie sub forma impunerii in cote progresive simple (globale), fie sub forma impunerii in cote progresive compuse (pe transe de venit). In cazul impunerii in cote progresive simple, se aplica aceeasi cota de impozit asupra intregii materii impozabile apartinand unui contribuabil, cota de impozit fiind cu atat mai mare cu cat volumul materiei impozabile va fi mai mare. In cazul impunerii progresive compuse materia impozabila este divizata in mai multe transe (parti), iar pentru fiecare transe de venit (avere) este stabilita o anumita cota de impunere, impozitul total fiind obtinut prin insumarea impozitelor partiale calculate pentru fiecare transa de venit (avere) in parte.

Pentru a exemplifica modul de calcul la impunerea in cote progresive simple precum si la impunerea in cote progresive compuse, se da urmatoarea grila de impozitare:

Tabelul nr. 1

Cote progresive de impunere

Sa consideram ca doi contribuabili realizeaza urmatoarele venituri: primul are 19 900 u.m. iar cel de-al doilea un venit de 20 100 u.m.

In cazul impunerii in cote progresive simple impozitele datorate de contribuabili se calculeaza astfel:

I₁ = 19 900 10 % = 1 990 u.m.

I₂ = 20 100 20 % = 4 020 u.m.

Se observa ca acest tip de impunere il dezavantajeaza pe cel de-al doilea contribuabil, care desi are un venit impozabil mai mare cu doar 200 u.m. va plati in plus la impozit 2030 u.m., ceea ce va face ca el sa ramana cu un venit net mai mic decat al primului contribuabil. Aceasta situatie este inechitabila, fiind schimbat raportul dintre veniturile pe care le aveau contribuabilii inainte de impozitare.

In cazul impunerii in cote progresive compuse (pe transe de venit) impozitele datorate de contribuabili se calculeaza astfel:

I₁= 3 000 0 + 7 000 5% + 9 900 10% = 1 340

I₂= 3 000 0 + 7 000 5% + 10 00010% + 10020% = 1 370

Se observa ca la venituri egale contribuabilii platesc impozit egal, cei cu venituri mari fiind impozitati mai mult doar pentru veniturile obtinute in plus.

Ca urmare, impunerea in cote progresive compuse inlatura neajunsurile impunerii in cote progresive globale, ea este folosita in mod curent mai ales pentru impunerea veniturilor persoanelor fizice, fiind insa intalnita si la unele impozite pe avere.

Impunerea in cote regresive, care presupune scaderea cotei de impozitare pe masura ce obiectul impozabil este mai mare, poate fi intalnita in cazul taxelor judiciare de timbru, la care spre exemplu in cazul actiunilor si cererilor evaluabile in bani, cotele descresc de la 10 % la 1 % , pe masura ce creste valoarea din cereri.

Asieta reprezinta un complex de operatiuni succesive care constau in stabilirea marimii obiectului impozabil, determinarea marimii impozitului si perceperea (incasarea) acestuia.

La stabilirea materiei impozabile este necesara in primul rand determinarea existentei acesteia si apoi evaluarea ei. Evaluarea materiei impozabile se poate face indirect, pe baza de prezumtie, sau direct, pe baza de probe.

Evaluarea indirecta este realizata de organele fiscale si se poate realiza sub forma a trei variante:

a)      evaluarea pe baza indiciilor exterioare ale obiectului impozabil, ca de exemplu suprafete de teren, pretul pamantului, arende etc., in cazul impozitului funciar (agricol) sau felul constructiei, numarul camerelor, chirie prezumata la impozitul pe cladiri. Aceasta metoda nu permite decat o stabilire aproximativa a marimii obiectului impozabil;

b)      evaluarea forfetara, consta in ceea ce organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, atribuie o anumita valoare obiectului impozabil;

c)      evaluarea administrativa cere ca organele fiscale sa stabileasca valoarea materiei impozabile pe baza datelor tehnice pe care le au la dispozitie. De exemplu, in cazul impozitului pe cladiri contribuabilul trebuie sa depuna o declaratie in care precizeaza suprafata construita, materialele de constructie s.a. si pe baza acestor date organul fiscal, tinand cont de zona in care se afla imobilul, stabileste valoarea obiectului impozabil.

Evaluarea directa cunoaste si ea doua forme de realizare:

a)      evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane care este obligata prin lege sa o depuna la organele fiscale. Astfel, de exemplu, agentul economic trebuie sa declare organelor fiscale veniturile pe care le-a platit salariatilor sai sau altor persoane.

b)      evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului, are la baza evidenta veniturilor si cheltuielilor, in temeiul actelor contabile pe care acesta trebuie sa le detina - bilant, cont de profit si pierdere, documente de provenienta a veniturilor etc., si cere contribuabilului sa intocmeasca si sa inainteze organelor fiscale o declaratie din care sa rezulte marimea obiectului impozabil.

Evaluarea marimii impozitului este etapa urmatoare stabilirii obiectului impozabil si presupune calcularea impozitului propriuzis. In functie de modul de calcul distingem impozite de repartitie si impozite de cotitate.

Impozitele de repartitie s-au practicat in evul mediu presupuneau ca statul sa stabileasca, in functie de nevoile sale, suma globala a impozitelor ce urmau sa fie incasate pe intreg teritoriul tarii, suma care era apoi repartizata de sus in jos pe unitatile administrativ-teritorial, iar la unitatea de baza avea loc defalcarea pe contribuabili a sumei atribuite. Deoarece impozitele astfel estimate prezentau mari variatiuni de la o unitate administrativ-teritoriala la alta, in cazul lor nu se respectau cerintele echitatii fiscale.

Impozitele de cotitate se stabilesc pornind de jos in sus, prin aplicarea cotelor de impunere asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare platitor in parte.

Perceperea impozitului cuprinde ansamblul operatiunilor prin care impozitul este incasat de organele fiscale de la contribuabil.

Perceperea impozitelor se poate realiza astfel:

a)      direct de organele fiscale de la platitori, aici fiind doua variante si anume, fie platitorul este obligat sa se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a-si achita impozitul datorat, fie organul fiscal are obligatia sa se deplaseze la domiciliul platitorilor pentru a le solicita impozitul;

b)      prin stopaj la sursa, cand impozitul se retine si se varsa la buget de catre o terta persoana. De exemplu intreprinderile si institutiile sunt obligate sa retina impozitul pe salariul datorat statului de salariatii lor si sa-l verse la bugetul de stat.

Prin aplicarea de timbre fiscale, care se practica in cazul taxelor de timbru pentru actiunile in justitie sau notariale, pana la o anumita suma.