FALIMENTUL ENRON

Capitolul I. Contextul economic din Statele Unite

Liberalizarea pietei: 1974-1990

Miscarea de liberalizare a pietei a luat nastere odata cu incheierea mandatului lui Nixon. Un rol extrem de important l-au avut prevederile din domeniile energiei, comunicatiilor, transporturilor si din domeniul bancar.

In 1981, Ronald Reagan introduce o politica economica si fiscala prin care urmarea reducerea cheltuielilor guvernamentale, controlarea ofertei de bani si diminuarea inflatiei, reducerea constrangerilor guvernamentale in domeniul afacerilor. Inflatia a scazut dramatic de la 13,5% in anul 1980, pana la 3% in anul 1983, datorita unei scurte recesiuni si a controlului strict asupra ofertei de bani si asupra dobanzilor. Produsul Intern Brut incepe sa creasca, dupa ce suferise o contractie in perioada 1980-1982. Rata somajului continua sa creasca pana la pragul de 10,8% la sfarsitul anului 1982, dar apoi se prabuseste la fel de repede precum a crescut atingand nivelul de 5,4% la sfarsitul mandatului lui Regan, in ianuarie 1989. Criticii administratiei lui Reagan sustin ca diferentele majore de nivel din economie s-au intensificat in timpul mandatului lui Reagan; de asemenea ei acuza faptul ca datoria externa s-a triplat datorita politicilor promovate de el (de la 930 milioane $ la 30 decembrie 1981, la 2,6 miliarde $ la 30 septembrie 1988), atingand nivele record. Pe langa deficitul fiscal, Statele Unite au inceput sa inregistreze si deficit comercial. Acelasi lucru s-a intamplat si in timpul celui de al doilea mandat, cand reforma fiscala din 1986 a fost adoptata. In 1987, bursa pierde 22% in Lunea Neagra si inca mai exista intrebari referitoare la efectul pe care politica dusa de Regan l-a provocat pe piata de capital. Imediat dupa preluarea puterii, George H. W. Bush a continuat politicile duse de Regan, dar in 1990 a revenit asupra lor facand un compromis cu congresul democrat si marind din nou impozitele.

Noua Economie: 1990 - 2001

In perioada anilor 1990, datoria externa a crescut cu 75%, PIB cu 69%, iar indicele S&P 500 al pietei de capital a inregistrat o crestere impresionanta.

Din 1994 productia a crescut, inflatia a fost tinuta sub control, iar somajul a scazut sub pragul de 5%, ca rezultat al cresterii spectaculoase a bursei, fenomen cunoscut sub numele de "Boom-ul Dot-com".

A doua jumatate a anilor 90 a fost dominata de promovarea la bursa a
nou-aparutelor companii de inalta tehnologie si a companiilor "dotcom". Dupa 7 ani de crestere economica sustinuta (in medie 4% pe an) cotitura in economia S.U.A a fost brusca si notabila prin viteza cu care s-a produs. Dupa ce inca se afla intr-o perioada de boom la inceputul anului 2000, activitatea a incetinit in mai multe etape. Prima a avut loc in toamna anului 2000 cand primele semne ca bula IT&C s-a spart au aparut, aducand totodata o scadere a investitiilor si o crestere a ingrijorarii in randul investitorilor. Al doilea pas in aceasta schimbare a avut loc in primavara anului 2001, cand cresterea economica s-a oprit, chiar devenind scadere in unele sectoare precum cel manufacturier, cauzata de scaderea cumpararii de bunuri de folosinta indelungata. Totusi erau semne ca aceasta scadere se va opri pana in vara, dar pe masura ce semnele se adunau a devenit clar ca aceasta slabiciune era departe de a fi rezolvata, lucru subliniat de faptul ca rezultate pietei muncii au scazut dramatic la fel ca si increderea consumatorilor. Etapa finala a inceput pe data de 11 septembrie, odata cu atacurile teroriste de la 11 septembrie din New York si Washington, care mai mult ca sigur au fost motive indeajuns de puternice pentru a impinge economia in recesiune, odata cu scaderea productiei in a doua jumatate a lui 2001, urmata de o crestere infima in prima jumatate a lui 2002. Ca rezultat, cresterea PIB-ului real in 2003 a fost de doar 1%. O anume franare a cresterii era necesara si asteptata din cauza cresterii medii de 4,5% intre 1998-2000, crestere nesustenibila pentru economia americana si totodata presiunea cererii crestea exemplificata de o rata a somajului de sub 4%, cea mai mica din 1970 pana azi.

Guvernarea corporatista

Guvernarea corporatista este modalitatea moderna de a conduce o afacere. In definirea acestui concept se merge pe ideea ca performanta globala a companiei are la baza teoria detinatorilor de interese. Guvernarea corporatista presupune separarea neta dintre actionariat si administrare. Aceasta separare, impusa de nevoia de crestere a eficientei managementului, a determinat profesionalizarea procesului de conducere. Apar profesionisti ai administrarii companiilor, oameni platiti sa conduca o firma in mod stiintific, dar si pentru a-si asuma responsabilitati. Intrebarile puse in acest tip de decizie sunt: "Cum decid astfel incat sa maximizez profitul actionarilor?" "Cum sa decid astfel incat sa tina seama de interesele celorlalti si sa nu incalce drepturile grupurilor afectate?"

Valoarea firmei se maximizeaza in masura in care managerii reusesc sa identifice si sa armonizeze conflictele de interese care apar intre partenerii sociali ai firmei, in special intre actionari si manageri. Armonizarea acestor interese se asigura prin intermediul sistemului de guvernare corporatista.

Diferitele scandaluri care au avut loc in legatura cu mari companii au dus la criza de incredere a investitorilor. Acestea au avut ca efect si mobilizarea atentiei guvernelor, a autoritatilor de control, a societatilor, a investitorilor si chiar a marelui public asupra fragilitatii regimului de guvernare a societatilor si a necesitatii regandirii acestui sistem.

Principiile guvernarii corporatiste elaborate de OECD aduc indicatii specifice, de natura sa amelioreze reglementarile juridice. Acestea formuleaza propuneri practice in atentia autoritatilor bursiere, a investitorilor si a altor pioni care intervin in guvernarea companiei.

Adaptarea principiilor guvernarii corporatiste in sensul asigurarii transparentei, al raspunderii si al tratamentului echitabil al actionarilor s-a concretizat in elaborarea Principiilor OECD de Guvernare Corporatista. In elaborarea acestor principii s-a pornit de la identificarea elementelor comune din coduri, a celor mai eficiente modele practice de guvernare.

Regulile si practicile care reglementeaza relatiile dintre conducerea si actionarii societatilor comerciale, salariati si creditori, sunt o garantie a cresterii economice si stabilitatii financiare. Aceasta permite intarirea increderii si integritatii pietei de capital si a eficientei economice.

Principiile guvernarii corporatiste au fost publicate pentru prima oara in 1999, devenind referinta internationala in materie de guvernare corporatista. Pentru a tine cont de evolutia intervenita dupa 1999, principiile au fost revizuite in 2003, in cadrul unui vast proces de consultari regionale. Noile principii au fost aprobate de guvernele tarilor OECD in aprilie 2004.

Principiile OECD

Potrivit principiilor OECD, implementarea unui regim eficace de guvernare corporatista trebuie sa conduca la transparenta si eficienta pietelor, sa fie compatibila cu statul de drept si sa defineasca in mod clar repartitia responsabilitatilor intre instantele competente in materie de supreveghere, de reglementare si de aplicare a dispozitiilor legale. De asemenea, un regim de guvernare corporatista trebuie sa protejeze si sa faciliteze exercitiul drepturilor actionarilor si sa asigure un tratament echitabil al tuturor actionarilor, inclusiv al actionarilor minoritari si straini. Toti actionarii trebuie sa aiba posibilitatea de a obtine reparatia efectiva a oricarei violari a drepturilor lor. La capitolul referitor la rolul diferitelor parti care iau parte la guvernarile corporatiste, in principii se arata ca un regim de guvernare corporatista trebuie sa recunoasca drepturile diferitelor parti participante, drepturi stabilite prin reglementarile in vigoare sau prin acorduri mutuale. Trebuie sa incurajeze o cooperare activa intre societatile si diferitele parti participante, pentru a crea bogatie si locuri de munca si a asigura perenitatea societatilor sanatoase din punct de vedere financiar.

Un regim corporatist trebuie sa garanteze transparenta si diseminarea in timp util a unor informatii exacte despre toate subiectele semnificative care privesc intreprinderea, respectiv situatia financiara, rezultatele, actionariatul si guvernarea acestei societati. La capitolul referitor la responsabilitatile Consiliului de Administratie se arata ca guvernarea corporatista trebuie sa asigure conducerea strategica a intreprinderii si supravegherea efectiva a gestiunii de catre Consiliul de Administratie, precum si responsabilitatea si loialitatea Consiliului de Administratie fata de societate si de actionarii ei.

Statutul administratorilor

In ceea ce priveste statutul administratorilor, modificarile au in vedere prevederi clare cu privire la durata mandatului administratorilor numiti prin actul constitutiv si al celor desemnati ulterior, regandirea sistemului de garantii ce trebuie constituite de catre administratori. Prin actul constitutiv vor putea fi stabilite criterii aditionale de eligibilitate a administratorilor referitoare la profesionalismul si independenta acestora. Proiectul prevede criterii mai transparente de stabilire a remuneratiei administratorilor, precum si noi reglementari in materia conflictului de interese, in principal cu privire la clauza de neconcurenta, cumulul de mandate, tranzactii cu parti implicate.

Principiile guvernarii corporatiste impun introducerea unor obligatii de loialitate a administratorilor fata de societate (exercitarea mandatului cu buna-credinta si diligenta, in interesul prioritar al societatii). In compensatie, principiul judecatii de afaceri ("business judgment rule") trebuie luat in considerare. Potrivit acestui principiu, administratorii, in masura in care au actionat cu buna-credinta, nu sunt raspunzatori personal pentru o decizie de afaceri care se poate dovedi ulterior gresita

Se mai aduc amendamente in privinta clarificarii sistemului de reprezentare a administratorilor la intrunirile Consiliului de Administratie.

Modificari in privinta drepturilor actionarilor

In acest domeniu, modificarile propuse vizeaza protectia si facilitarea exercitarii drepturilor actionarilor, precum si asigurarea unui tratament echitabil al acestora. Principalele propuneri privesc asigurarea unui tratament echitabil al tuturor actionarilor si crearea conditiilor pentru ca actionarii sa participe la adunarile generale (imbunatatirea sistemului de notificare, noi termene de convocare, dreptul general al actionarilor minoritari de a adauga puncte pe ordinea de zi, publicarea propunerilor actionarilor, dreptul de participare la adunarile generale al detinatorilor de actiuni cu dividend prioritar fara drept de vot, votul in absenta, votul electronic).

Promovarea programele de responsabilitate sociala corporatista

Incepand cu 2000, responsabilitatea sociala corporatista (CSR) a devenit unul din subiectele fierbinti in domeniul afacerilor. Interesul tot mai mare al companiilor fata de acest domeniu a determinat Echo Research sa initieze un program de cercetare a practicilor de CSR in Europa Occidentala (Marea Britanie, Franta, Germania, peninsula Scandinavica), America de Nord, Africa de Sud si Estul indepartat (China, Japonia, Australia).

Cercetarea Echo s-a bazat pe interviuri cu 250 de grupuri cointeresate, grupuri afectate de activitatile unei companii si pe analiza a 5400 de articole din presa referitoare la practicile de CSR. Scopul cercetarii a fost acela de a identifica modalitati de a imbunatati practicile de responsabilitate corporatista.

Activitatile financiare dezonorante ale companiei americane Enron la inceputul anilor 2000 au provocat una dintre cele mai mari crize corporatiste din lume cu impact puternic asupra politicilor institutionale. Compania Enron a dat faliment in 2001, inregistrand datorii de aproximativ 31,8 miliarde de dolari. Inainte de aceasta data, Enron era a saptea companie ca marime din Statele Unite, ocupand locul unu in lume in comertul energetic. Scandalul Enron a ridicat serioase semne de intrebare asupra principiilor de guvernare corporatista si a practicilor de management in domeniul sustenabilitatii. Dupa acest scandal, politicile de responsabilitate corporatista au devenit practic un instrument important in strategia companiilor de a recastiga increderea grupurilor cointeresate (stakeholders).

Atacul terorist din septembrie 2001 a coagulat preocuparile mediului american de afaceri de a opera intr-un mediu social stabil.

Cercetarea Echo pune in lumina principalele tendinte in practicile de responsabilitate corporatista, modalitatile de a imbunatati strategiile de CSR, precum si avantajele unei bune strategii.

Beneneficiile unei politici consistente de CSR sunt imbunatatirea imaginii si cresterea reputatiei companiei, un management al riscului si al situatiilor de criza mai eficient, atragerea si motivarea unor angajati valorosi.

Atat corporatiile cat si mass-media accepta faptul ca, in relatiile dintre companii si comunitati, responsabilitatea sociala este reciproc avantajoasa. Pe de o parte, aceasta genereaza profit pentru firme. Pe de alta parte, CSR implica sprijinul comunitatilor ori grupurilor sociale defavorizate, implicarea companiilor in dezvoltarea locala. Exista un oarecare consens in mediul de afaceri care subliniaza faptul ca strategia de responsabilitate sociala corporatista trebuie aliniata obiectivelor de management si ca investitiile sociale trebuie masurate in termeni economici.

In afara abordarii strategice ce implica obiective masurabile si proba performantelor sociale, putem identifica pe baza chestionarului si alti factori importanti pentru implementarea eficienta a unei politici de responsabilitate corporatista. Un rol important in strategiile de responsabilitate sociala revine top managementul. Pentru o strategie CSR cu rezultate optime, managerii de top trebuie sa creeze sinergii intre diferitele divizii de business. Obtinerea suportului din partea reprezentantilor din middle management pentru activitatile de CSR pare a fi ingreunata de activitatile de business cotidiene pe care acestia le desfasoara si a abordarii pragmatice axata pe rezultate concrete. Prin urmare, responsabilii de CSR trebuie sa interactioneze nu numai cu top managementul, ci si cu responsabilii celorlalte departamente precum achizitii, productie, marketing, resurse umane si relatii cu investitorii.

In ciuda entuziasmului de care se bucura, conceptul de CSR ramane totusi vulnerabil in fata celor care ii neaga rolul strategic si care pledeaza, in caz de recesiune, pentru reducerea costurilor implicate de investitiile sociale. Pentru a face fata criticilor, conceptul de CSR trebuie analizat si promovat din perspectiva beneficiilor economice concrete pe care le aduce. Aceast lucru presupune trecerea celui mai greu test, acela al valorii adaugate si al profitului. Necesitatea de a testa politicile de CSR in termeni de profit a accentuat nevoia de a masura impactul acestora pe baza unor indicatori cantitativi si calitativi. Sondajele de opinie si auditul social si de mediu sunt cele mai eficiente metode de masurare a oportunitatii politicilor sociale si de mediu.

De asemenea, cercetarea Echo a scos in evidenta rolul comunicarii in strategiile de CSR. Companiile trebuie sa identifice si sa ierarhizeze asteptarile grupurilor cointeresate, acele grupuri afectate de actiunile ei. Iata cateva intrebari la care trebuie sa raspunda managerii: care sunt grupurile cointeresate, care sunt problemele lor, cerintele si asteptarile lor fata de companie, in ce fel influenteaza aceste grupuri compania, ce fel de relatii trebuie cultivate cu ele, care sunt opiniile lor fata de actiunile firmei. 

Comunicarea este un element important al politicilor de CSR, fiind o cale de a asigura dialogul cu, si transparenta fata de grupurile cointeresate. Insa programele sociale nu trebuie vazute exclusiv din perspectiva beneficiilor de PR si marketing pe care le aduc. Cand isi stabilesc strategiile de CSR, companiile trebuie sa porneasca de la nevoi comunitare reale ale si sa isi defineasca obiective masurabile si oneste, si abia apoi sa fie preocupate de promovarea programelor sociale.

In privinta modului in care sunt promovate programele de responsabilitate corporatista, studiul Echo a evidentiat cateva dificultati. Din punct de vedere mediatic, activitatile de CSR nu trec intotdeauna peste perceptia larg raspandita dupa care "stirile bune nu sunt stiri". Jurnalistii remarca volumul mare de rapoarte de CSR care bombardeaza redactiile creand falsa impresie ca lumea corporatista ar fi devenit brusc angelica. "Este prea frumos sa fie adevarat", spun jurnalistii.

In fata acesei probleme de credibilitate, firmele trebuie sa caute modalitati originale de promovare a proiectelor sociale. Copierea unei actiuni comunitare de succes nu poate fi o buna strategie. Pe de alta parte, tonul mesajelor sociale trebuie sa genereze credibilitate. Exagerarile se 'vand' greu. "Nu faceti niciodata afirmatii neacoperite de realitate, nu faceti promisiuni pe care nu le puteti onora", spun intervievatii. Managerul companiei miniere multinationale Rio Tinto observa ca 'pentru o firma este foarte important ca, inainte de a-si promova programele sociale, sa isi defineasca si aplice o strategie de CSR'. In sfarsit, companiile trebuie sa isi adapteze mesajul la asteptarile publicului. Un reprezentant al unei companii multinationale producatoare de automobile observa ca mesajul de promovare a actiunilor de CSR trebuie sa porneasca de la asteptarile publicului, nu de la ceea ce doreste firma sa comunice.

Ce trebuie si ce nu trebuie facut in promovarea programelor de CSR

 

Ce este interesant pentru jurnalisti cu privire la programele de CSR ale companiilor si ce asteapta companiile din partea presei in ceea ce priveste programele de CSR:

Echo Research este o agentie de consultanta specializata in domeniile eticii si comunicarii in afaceri. Agentia efectueaza analize de reputatie a marcii si analize a strategiei de relatii cu grupurile coointeresate.

Capitolul II. Enron - ascensiune si declin

In 1985, era deja destul de important ca sa initieze fuziunea unei firme petroliere cu una de gaze naturale: rezultatul a capatat numele de Enron si un banner de pe frontispiciu anunta - inca de atunci - ca e cea mai mare companie din lume. Nu era. Insa, cu pasi siguri,
s-a indreptat catre acest statut avandu-l la conducere pe Kenneth Lay.

Asul din maneca companiei Enron a fost reprezentat de resurse: "In anii '70, gazul parea sa fie o resursa rara. Cat de mult detin Statele Unite? Mult mai mult decat petrol. Suficient pentru a asigura consumul timp de 12 ani, avand in vedere rata de consum actuala. In schimb, rezervele de petrol sunt suficiente numai pentru 8 ani. Expertii considera ca in 2 pana la 5 ani afacerea cu gaz natural va fi mult mai libera decat a fost in ultimii zeci de ani, datorita dezvoltarii unei piete sanatoase. Un dezechilibru pe piata gazului este, din punct de vedere politic, in afara oricarei discutii. Pentru legislativ, dereglarea este similara aruncarii consumatorului in gura monopolului." Prin urmare, alegerea unui domeniu promitator de activitate i-a asigurat companiei succesul in afaceri.

Initial, Enron avea rolul de a distribui gazul de la producatori la utilitatile publice, si uneori mai departe, catre consumatori. Statul era un intermediar intre producatori si companie, aceasta neputand negocia direct nici pretul de achizitie al gazului, nici pretul cu care il vindea mai departe utilitatilor. Situatia nu a durat foarte mult, Kenneth Lay mergand la Washington sa faca lobby pentru o politica neinterventionista din partea statului in domeniul energetic. Argumentul lui a fost acela ca, prin achizitionarea gazului la un pret mai scazut, consumatorul ar plati mai putin pentru energie. Demersul ii reuseste si compania are mana libera in negocierea taxelor cu utilitatile.

Consumul de gaz din anii '80 a fost in continua crestere, acest lucru destabilizand preturile, situatie din care Enron a avut numai de castigat: "Deoarece gazul este mai putin poluant decat carbunele sau petrolul, acesta devine preferatul mediului inconjurator, ceea ce va conduce la cresterea vanzarilor in urmatorul deceniu. Din aprilie pana in august oferta majoritatii producatorilor independenti (Anadarko Petroleum si Union Texas Petroleum, de exemplu), la fel si majoritatea distribuitorilor de gaz (ex. Enron si Wiliams Cos) au depasit cu mult cresterea de 12% a indicelui Dow Jones. Oferta a avut deja o ascensiune remarcabila, insa se preconizeaza ca in urmatorii ani performantele vor fi cu mult mai spectaculoase."

Strategii economice

Cu siguranta ca o ascensiune financiara intr-un domeniu precum cel energetic nu putea fi posibila fara niste strategii economice pe termen lung: "Serviciile de distributie a gazului au un potential nelimitat. Piata gazului natural este inca una imperfecta si evolueaza spre ceva cu mult mai eficient.", declara Kenneth Lay, presedintele companiei, in anul 1992.

Enron a avut o idee pe care a numit-o "Gasbank". Acesta a fost initial privita cu scepticism, iar declaratiile pe care Lay le facea cu privire la viitorul companiei erau tratate cu ironie: "A inhalat Kenneth Lay prea mult gaz natural? Acesta sustine ca va transforma Enron in prima companie furnizoare de gaz, comparabila cu gigantii Exxon si Mobile. Si el face aceasta afirmatie in momentul in care cei implicati in acelasi gen de afaceri abia reusesc sa supravietuiasca" . Dar Enron, cea mai mare companie de distributie a gazului a prosperat, la fel si actionarii sai. Persoane importante l-au caracterizat pe Lay ca fiind un vizionar, si pe buna dreptate. Nu numai ca a stiut unde era necesar sa directioneze gazul, dar a descoperit nevoi neidentificate si, mai mult, a gasit metode ingenioase de a le satisface, adesea prin intermediul inventivitatii financiare. Odata cu dezechilibrul de pe piata gazului natural, Lay a intuit ca producatorii individuali sunt gata sa garanteze un pret pe termen lung, deoarece aveau nevoie de finantare. Asa ca Enron a inceput sa le ofere contracte pentru sume intre 30 si 50 de centi/m³ peste pretul pietei. Enron achizitiona gaz pe termen lung de la micii producatori, platind in avans pentru a-si asigura continuitatea tranzactiilor si dreptul de a prelua licenta de producere in cazul in care producatorul falimenta. Compania a angajat o echipa de statisticieni si economisti, ce trebuiau sa prevada pretul gazului din urmatoarea saptamana, luna sau din urmatorul an. Astfel, Enron a incheiat contracte cu producatorii, in momente cheie, la un anumit pret, vanzand ulterior utilitatilor si obtinand profit substantial.

Domenii de activitate

Cresterea de capital i-a permis companiei sa se extinda si in domeniul electricitatii. Opera capacitati de producere a energiei electrice ce insumeaza 1.270 MW in Germania, Italia, Polonia si Turcia. Revista Fortune a nominalizat Enron ca fiind a 62-a companie din lume si numarul unu la categoria companiilor energetice. Dar Enron nu insemna doar energie. Enron Networks comercializa metale prelucrate, hartie, carbune si mase plastice. EnronCredit.com acorda imprumuturi, credite ipotecare, imprumuturi pentru studenti etc. EnronBroadBand Services comercializa banda de internet. EnronOnline vindea spatiu publicitar. Enron era, asadar, implicata in doua sectoare cheie ale economiei mondiale: al energiei si al comunicatiilor.

Aceasta expansiune a companiei a fost si ea indelung dezbatuta in presa vremii: "Cu cativa ani in urma, promovau masinile ce functioneaza cu GPL. Apoi au lasat balta ideea si au inceput sa contruiasca centrale electrice. E asa de greu sa-ti dai seama care va fi noua idee a lunii. In continuare, Enron planuieste sa se foloseasca de schimbarile in legislatia statala ce permit tranzactionarea energiei electrice transformandu-se intr-un sofisticat "magazin de electricitate", capabil sa ofere o gama larga de servicii in domeniul gazului natural si al energiei electrice catre consumatorii industriali, comerciali si domestici din intreaga lume. "Va fi exact ca diferitele companii de telefonie care ofera acum o gama completa de servicii de telecomunicatie", spune Lay." Vei putea suna si comanda toata energia de la Enron", a mai adaugat el."

"Enron, o fosta companie detinatoare de conducte, a facut o avere in industria conductelor cand aceasta a fost liberalizata la inceputul anilor '80. Deoarece multi dintre marii cumparatori de gaze sunt companiile electrice, ce cumpara carburant pentru generarea de energie electrica, Enron stia deja jucatorii si piata.

Acum trader-ii Enron sunt la telefon 24 de ore pe zi, sunand operatorii de centrale electrice ca sa vada cine are nevoie de energie, cine o vinde, care linii sunt la capacitatea necesara. Pot imparti un gigawatt in felii si sa le vanda mai repede decat vinde un macelar carne de porc. O companie are nevoie de 50 Mw/h toata ziua de maine? Vandut! Ai nevoie de o rezerva de 400 MW in cazul in care cade un generator? Ai primit ce vroiai! Tot felul de companii s-au alaturat horei energiei electrice: firmele de pe Wall Street, directorii, care par a fi atrasi mai ales de Enron ce vinde si cumpara acum mai multa energie electrica decat oricine."

India - un esec Enron

Desi India avea nevoie disperata de energie electrica, in jur de 100.000 MW pana in 2007, unii din liderii ei nu au acceptat sa plateasca toata investitia pentru o centrala noua. Decizia Indiei de a anula proiectul de 2.8 mld $ al Enron pentru constructia unei centrala electrice la Dabhol in statul Maharashtra a fost una controversata, acesta fiind cel mai mare proiect de investitie straina in India de la redeschiderea economiei pentru investitorii straini in 1991.

"Aceasta anulare are iz politic. Proiectul in care Enron detine 80% a fost oprit de guvernul nationalist al Hindu BJP la putin timp dupa ce au castigat alegerile in aprilie. BJP-ul dat ca motive costurile ridicate si lipsa unei licitatii pentru contract."

BJP-ul are dreptate asupra unui singur lucru: fara indoiala nu a fost vorba de o licitatie competitiva pentru proiect. Dar dupa parerea lui Bob Pender (un avocat independent ce se specializeaza in finantarea proiectelor energetice) nici nu ar fi trebuit sa fie: "Acesta a fost costul de oportunitate pentru ca o companie sa vina si sa creeze o industrie; cand am venit pentru prima oara in India nimeni nu se gandea sa vina aici daca nu erau oferite conditii de negociere a contractelor.

Rebecca Mark, CEO al Enron Development insista ca proiectul in doua faze, de 2.015 MW, este realizat la un pret competitiv fata de alte proiecte realizate in graba ."

Contractul Enron obliga Comisia pentru Energie a Statului Maharashtra (CESM) sa cumpere 90% din energia produsa, la pretul de 7,4 centi pe Kw/h, (preturile din S.U.A variau intre 4 si 15 centi). Costul ar fi crescut odata cu distributia de catre CESM catre consumatori. Consumatorii domesticii ai statului plateau 4 centi si ideea ca ar fi trebuit sa plateasca mai mult alimenta sentimente de nationalism inflamat de febra post colonialista.

Decizia Enron de a folosi Gaz Lichefiat sau GPL pentru alimentarea centralei in locul carbunelui s-a dovedit de asemenea o problema. Compania din Houston spunea ca a ales GPL din motive ecologice, facandu-si griji in privinta alimentarii cu carbune. Totusi, centralele GPL, desi mai ieftin de construit, sunt mai costisitoare de intretinut, de aici rezultand costul de 7.4 centi Kw/h.

Prin urmare, planurile Enron din India au fost anulate.

Implicatiile politice ale conducerii

Cu timpul, Kenneth Lay s-a ocupat mai putin de producerea de energie si s-a axat pe administrarea unor fonduri de investitii (hedge fund - partenerii cumpara stocuri de actiuni, banuite a fi in crestere, si vand actiuni, banuite a fi in scadere). Firma s-a extins pana in Brazilia, China si Marea Britanie, numele lui Kenneth Lay figura pe lista revistei Forbes printre cei mai bogati oameni din lume. Pe aripile succesului economic, a numit un alt sef executiv, in timp ce el si-a consolidat contactele cu lumea politica. Dupa semnificative donatii pentru campania electorala a cuplului Bush-Cheney, spera poate sa devina secretar la Energie sau chiar la Trezorerie (Finante). A fost copresedintele campaniei electorale de realegere a lui George W. Bush si a fost presedintele Conventiei republicane din 1992, tinute la Houston. Parea intruchiparea visului american - un om plecat dintr-o familie modesta, a muncit pentru binele lui, al tarii si al celor care o conduc. Parea ca relatiile lui sunt solide, presedintele Bush il alinta spunindu-i "Kenny Boy", dar nu a capatat nici un post politic important; incepusera sa circule zvonuri cu privire la soliditatea firmei lui si Kenneth Lay se plangea ca a fost lucrat de politicieni, ca Bush a cedat pentru ca si despre el se spunea ca participa la afaceri suspecte si era preferabil sa-l sacrifice pe Lay. Orasul Houston, unde se afla sediul central al firmei Enron, fusese coplesit de donatii: opera, orchestra filarmonica, muzeul, stadionul au beneficiat de pe urma generozitatii lui. In ultimul deceniu al secolului trecut, valoarea la Bursa a actiunilor Enron crescuse de zece ori.

Criza din California

Criza de energie din California, care a inceput in anul 2000, a fost rezultatul unui deficit in productia de energie electrica si a escaladarii pe acest fond, a preturilor, conducand la falimentul celei mai importante utilitati publice. Cauzele acestor probleme au fost date de combinatia mai multor factori:

cresterea rapida a cererii de energie datorata in parte si consumului pentru industria high-tech din Silicon Valley;

lipsa unor capacitati suplimentare de generare, cauzata de un mediu de reglementare confuz, combinat cu un control al planificarii neobisnuit de strict;

lipsa capacitatilor de interconectare si a acordurilor de tarifare cu statele vecine;

existenta unui grup de presiune ostil concurentei, care a impus practici de tarifare oligarhice (Enron Energy Services);

expunerea excesiva a consumatorilor la preturile de pe piata spot;

factori naturali, intre care seceta.

Existenta acestei combinatii de factori si conditii adverse a provocat caderea de sistem din California. Din perspectiva externa, ea a fost judecata ca o posibila consecinta negativa a liberalizarii pietei de energie.

Compania Enron a folosit rezerve secrete pentru a obtine un profit de 1,5 miliarde de dolari in timpul crizei energetice din statul California, de care se pare ca nu a fost deloc straina. In acea perioada, pretul energiei electrice a crescut, iar mai multi politicieni au acuzat marile companii, printre care si Enron, ca profita de pe urma crizei. Mai mult, Enron a fost acuzata ca a manipulat rezervele sale pentru a mentine stabil pretul actiunilor la bursa de pe Wall Street. Dupa dovedirea culpabilitatii, in 2005, compania Enron a anuntat ca va plati suma de 1,552 miliarde de dolari pentru rezolvarea disputelor privind manipularea, intre 1997 si 2001, a preturilor la energie si gaze naturale, in timpul unei crizei energetice din vestul Statelor Unite.

Prabusirea Enron

Intr-un mod neasteptat pentru restul lumii, dar intr-o succesiune care n-avea de ce sa-l uimeasca pe Lay, pe 2 decembrie 2001, firma Enron isi anunta falimentul, deschizind calea unei serii de scandaluri care au zguduit lumea afacerilor. In doar 15 ani, Enron devenise una dintre cele mai mari companii energetice din SUA, avand aproape 21.000 de angajati in peste 40 de tari. Pe data de 3 decembrie 2001, corporatia a declarat brusc faliment, desi cu un an inainte anuntase un profit de peste 100 miliarde de dolari.

Scandalul Enron a inceput din momentul in care compania Enron si-a supraestimat beneficiul, si-a subestimat datoriile si a anuntat o pierdere trimestriala de 618 milioane de dolari. Autoritatile americane s-au sesizat imediat, demarand o ancheta asupra parteneriatelor si investitiilor instrumentate de directorul financiar al grupului energetic. In decembrie 2001, Enron a fost plasat sub protectia legii falimentului, devenind cel mai mare faliment din istoria SUA de pana atunci.

Falimentul Enron si a celor 13 filiale majore a inregistrat aproape 50 de miliarde de $ in bunuri consolidate si 13 miliarde $ in responsabilitati consolidate .

Declinul pretului actiunilor a fost generat de alunecarea investitorului si pierderea increderii in companie, cauzata de: mari pierderi in semestrul 3 din 2001, redeclararea castigurilor pentru primele 2 semestre ale 2001, la fel si in anii 1997-2000 si revelatia ca cineva dintre angajatii sai a participat in parteneriat pentru a pastra secretul asupra datoriilor .

Creditorii si actionarii au observat ca raportarile financiare erau intentionat mistificate, pentru a pastra o imagine de firma profitabila si pentru a ascunde mari fraude ale managementului. Aceste raportari financiare erau auditate de firma de consultanta Arthur Andersen, care asigura Enron servicii de consultanta integrata (audit, asistenta legala, consultanta fiscala etc.). Departamentul de asistenta legala incasa anual, in valori relative, onorarii mai mici decat, spre exemplu, departamentul de consultanta fiscala. Un audit legal defavorabil ar fi putut determina managementul Enron sa renunte la consultanta integrata furnizata de Arthur Andersen, lucru ce ii impiedica sa reliefeze problemele grave juridice pe care le avea Enron. Este o evidenta abdicare de la principiul independentei profesiei de avocat, ceea ce a dus la atragerea raspunderii patrimoniale a firmei Arthur Andersen, pentru contributia la ascunderea deficientelor afacerii Enron. Arthur Andersen, una dintre cele 5 mari firme globale de consultanta, a disparut de pe piata. Falimentul Enron, care a provocat si falimentul consultantului sau, Arthur Andersen, a aratat foarte clar riscurile abdicarii de la principiul independentei.

Afacerea in date

A)  

16 octombrie: Enron anunta o pierdere trimestriala de 618 milioane de dolari.

22 octombrie: 'Jandarmul' bursei americane, Comisia pentru Operatiuni Bursiere (SEC), deschide o ancheta asupra parteneriatelor si societatilor de investitii conduse de directorul financiar al Enron, Andrew Fastow.

9 noiembrie: Compania Dynegy, rivala lui Enron, de cinci ori mai mica, accepta sa o rascumpere pentru suma de 9,5 miliarde de dolari, ceea ce inseamna a zecea parte din valoarea pe care grupul o avea atunci cand se afla la apogeu.

28 noiembrie: Rating-ul de credit este redus pentru Enron pana la limita minima, compania fiind desemnata de 'risc maxim'. Dynegy anuleaza proiectul de rascumparare. Actiunile Enron scad cu 98%, pana la 65 de centi.

2 decembrie: Enron este plasata sub protectia legii falimentului,
inregistrandu-se cel mai mare faliment din istoria de pana atunci a Statelor Unite.

B)   

B.a)             10 ianuarie: Ministerul Justitiei deschide o ancheta asupra grupului Enron. Societatea de audit contabil Arthur Andersen recunoaste ca a distrus documente apartinand Enron.

B.a.1)       22 ianuarie: FBI perchezitioneaza sediul din Houston al corporatiei.

B.a.2)       14 martie: Societatea Arthur Andersen este inculpata pentru distrugerea de documente si fisiere electronice apartinand Enron.

B.b)             15 iunie: Condamnarea pentru obstructionarea justitiei precipita caderea societatii Arthur Andersen, desi era considerata a cincea societate de audit din lume.

B.c)             30 iulie: Presedintele SUA, George W. Bush, promulga Legea 'Sarbanes-Oxley', care reformeaza regulile contabile ale intreprinderilor.

B.c.1)       28 august: Judecatorul care se ocupa de caz aproba plata sumei de 13.500 dolari fiecaruia din cei peste 4.000 de oameni care-si pierdusera locul de munca la Enron.

B.d)            2 octombrie: Fastow este arestat, fiind banuit de frauda si spalare de bani.

B.d.1)      31 octombrie: Fastow este inculpat pentru cele doua capete principale de acuzare.

C)   

C.a)             1 mai: Sotia lui Fastow, Lea, ex-trezorier adjunct la Enron, este inculpata pentru asociere in vederea comiterii unui fraude financiare si pentru spalare de bani.

C.a.1)       11 iulie: Enron prezinta un plan de redresare din situatia de faliment, promitandu-le creditorilor lichiditati si 'bucati' din afacere.

C.b)             10 septembrie: Are loc prima condamnare a unei persoane care detinuse o functie executiva la Enron - ex-trezorierul Ben Glisan primeste 5 ani de inchisoare dupa ce s-a recunoscut vinovat de frauda.

D)  

D.a)             14 ianuarie: Andrew Fastow pledeaza in instanta 'vinovat' de complot si frauda. Primeste 10 ani de inchisoare. Sotia sa procedeaza intr-o maniera asemanatoare si este condamnata la un an inchisoare.

D.b)            7 iulie: Dupa doi ani si jumatate de desfasurare a anchetei, este inculpat si fostul presedinte director general Kenneth Lay.

E)   

E.a)              31 mai: Curtea Suprema americana invalideaza condamnarea societatii Arthur Anderson, invocand un viciu de procedura.

E.b)             28 decembrie: Richard Causey, fostul contabil sef al Enron, se declara 'vinovat' si acccepta sa coopereze cu procurorii impotriva celor doi presedinti directori generali.

Conducerea Enron

Kenneth Lay: Fondatorul grupului, 63 de ani. In 2001, pentru cateva luni, a renuntat la postul de presedinte director general, pe care il ocupa din 1990, lasandu-l in locul sau pe Jeffrey Skilling. In tot acel timp, Lay a ramas presedinte al Consiliului de Administratie. A revenit in cea mai inalta functie dupa demisia lui Skilling, produsa in vara anului 2001, din motive personale. Lay prezida grupul si in momentul declararii falimentului, in decembrie 2001.

Nascut pe 15 aprilie 1942, intr-o familie deosebit de saraca, Ken Lay a devenit unul dintre personajele centrale ale vietii mondene din Houston datorita succesului obtinut ca sef al Enron. Apropiat al presedintelui american George W. Bush, el a contribuit cu generozitate la campaniile electorale ale acestuia, atat pentru postul de guvernator al statului Texas, in 1993, cat si ulterior pentru functia de sef al SUA, in 2000.

Intre 1989 si 2001, Lay si-a vandut din actiunile Enron, pentru mai mult de 300 milioane de dolari, incurajandu-i totodata pe angajatii grupului sa cumpere.

Jeffrey Skilling: 52 de ani. A inceput sa lucreze la Enron la mijlocul anilor '80. A avansat rapid, devenind numarul doi, dupa Lay, in 1996. In 2001 i-a succedat acestuia in functia de presedinte director general, pe care a ocupat-o doar cateva luni, dupa care a demisionat, spre surprinderea tuturor. A fost considerat unul dintre cei mai buni specialisti in domeniu, desi era catalogat drept arogant si dur. In 2001 a insultat public un analist de pe Wall Street, care-i pusese intrebari despre situatia contabila a grupului. Skilling, asemenea lui Ken Lay, a vandut, in lunile care au precedat falimentul, din actiunile sale Enron, pentru mai multe zeci de milioane de dolari.

Richard Causey: In momentul falimentului era vicepresedinte al Enron insarcinat cu evidentele contabile, dat fiind ca lucrase in trecut ca auditor la Arthur Andersen. Avea sa joace rolul de martor in proces, dupa ce a decis sa se recunoasca vinovat la acuzatia de frauda.

In schimbul informatiilor furnizate investigatorilor, Causey a obtinut o condamnare de doar sapte ani inchisoare, perioada care poate fi redusa la doi ani daca el coopereaza "intr-o maniera totala si cu onestitate in ancheta falimentului Enron". Causey a acceptat totodata sa restituie guvernului federal 1,25 milioane dolari din banii castigati la Enron.

Andrew Fastow: In varsta de 44 de ani, este persoana din cauza careia s-a declansat scandalul. Responsabil cu serviciile financiare ale companiei, el a pus la punct o structura complexa de societati 'paravan', cu ajutorul carora a inscris ca beneficii sumele ce erau, de fapt, pierderi subite pentru Enron, avand grija insa sa-si acorde remuneratii substantiale. A pledat vinovat si a fost condamnat, in ianuarie 2004, la zece ani de inchisoare si la o amenda de 23 de milioane de dolari.
Sotia sa, Lea Fastow, condamnata la un an de inchisoare in mai 2004, a ocupat la Enron postul de trezorier adjunct, pana in 1998. Ea a recunoscut ca a omis sa mentioneze in declaratiile sale fiscale, din decembrie 1997 pana in 2000, venituri de peste 204 milioane dolari, varsate de grupul Enron familiei sale.

Capitolul III. Urmarile falimentului

Bancile suporta consecintele

Criza Enron a avut ca efect scaderea capitalizarii sale bursiere cu peste 80 miliarde USD intr-un singur an, ajungand la 220 milioane de dolari. Pentru a-si recapitaliza activitatile de comert din America de Nord, Enron a inceput o serie de discutii cu diverse banci si institutii financiare.

Deutsche Bank a platit creditorilor Enron Corp. suma de 25 milioane dolari si va primi 35 milioane dolari ca parte a unei intelegeri din cadrul unui proces de mai mare amploare privind responsabilitatea bancilor in prabusirea companiei americane. Grupul german a acceptat sa renunte la despagubiri de 416 milioane dolari din partea Enron ca parte a intelegerii, insa mai are de recuperat inca sume de 390 milioane dolari. Deutsche Bank a negat implicarea in prabusirea companiei Enron si a renuntat la despagubirile cerute, pentru a nu pierde timp si bani in cadrul procesului.

Enron Creditors Recovery Corp, succesorul companiei falimentare Enron, a ajuns la o intelegere cu un numar de zece banci in acest caz. Deutsche Bank va primi 35 milioane dolari pentru interesele din cadrul a trei tranzactii complexe semnate cu Enron iar Enron Creditors Recovery Corp va primi 100 de milioane de la creditori.

Procesul de mari dimensiuni, initiat dupa falimentul rasunator al uneia dintre cele mai importante companii americane, implica acuzatii catre anumite banci, care ar fi ajutat compania americana sa isi 'fabrice' fise contabile ce dadeau aparenta profitabilitatii, la putin timp inainte ca Enron sa declare falimentul, generand pierderi masive pentru creditori.

Unul din actionarii companiei, Banca Amalgamated cu sediul la New York, a sustinut ca managementul Enron a vandut milioane de actiuni, cand stia foarte bine situatia grava in care se zbatea compania. Banca new-yorkeza a fost unul din principalii actionari la Enron, asa incat a pierdut milioane de dolari in momentul in care pretul actiunilor a scazut dramatic, dupa dezvaluirile privind datoriile de 13 miliarde USD.

Reprezentantii bancii au mai spus ca managementul Enron a stiut adevarata stare a lucrurilor din cadrul companiei si si-au vandut actiunile inainte ca pretul sa scada.
Astfel ca banca a dat in judecata 29 din actualii si fostii directori din conducerea Enron, inclusiv pe presedintele Ken Lay si pe sotia unui senator texan, Wendy Gramm.

Printre pagubiti s-a aflat si banca 'J.P. Morgan Chase', care a anuntat pierderi de 456 milioane de dolari in ianuarie 2002.

Impactul social

Pe langa companiile bancare si de energie care au avut contracte cu Enron, ceilalti mari perdanti sunt chiar angajatii. Multi dintre ei au fost nevoiti sa investeasca in Enron, pentru a-si asigura pensiile. Drept urmare, o multime de procese intentate chiar de angajati se afla pe rol.

Principala problema insa o reprezinta faptul ca Enron s-a inecat in datorii, aflandu-se in acest moment in incapacitate de plata. Prabusirea colosului a dus la pierderea a 20.000 de locuri de munca si la saracirea celor care au contribuit ani de zile la fondurile de pensii si de asigurari sociale.

Falimentul Enron a lasat pe drumuri mii de angajati care fusesera incurajati sa investeasca in actiunile companiei, desi pretul actiunilor la bursa scazuse deosebit de mult. La acest lucru s-a adaugat faptul ca Enron a blocat planurile sale 401(k), cea a presupus faptul ca angajatii sai nu au mai avut acces la conturile lor pe perioada cat compania a schimbat firma de brokeraj. In momentul in care blocajul a incetat, pretul actiunilor a scazut si mai mult.

Falimente similare

Chiar daca procesul si falimentul grupului energetic Enron a fost unul mult mai rasunator, existand suspiciuni si de implicare a Administratiei americane, falimentul WorldCom a reprezentat cel mai mare faliment din istoria corporatista a SUA. Aproximativ 20.000 de angajati si-au pierdut locul de munca, iar actionarii au pierdut peste 180 de miliarde de dolari dupa ce compania a intrat in faliment.

Nascut in Edmonton, Canada, pe data de 27 august 1941, Bernard Ebbers a muncit ca antrenor de baschet, profesor si sef de depozit, inainte de a ajunge sa detina un lant hotelier, care l-a propulsat catre stralucita cariera in telecomunicatii.

In lumea dura a telecomunicatiilor de peste ocean, Ebbers si-a intrecut rivalii si a reusit sa profite de avantajul unui contract de monopol cu gigantul telecom american AT&T, prin care Ebbers se obliga sa ofere contracte la preturi de targ. Cu o avere care se inmultea foarte repede, Ebbers a reusit sa cumpere in 1995 compania WilTel Network, pentru 1,2 miliarde de dolari, ulterior aceasta devenind Worldcom.

La jumatatea anului 1999, actiunile companiei au atins valoarea maxima, Ebbers devenind o vedeta pe Wall-Street. Compania pe care o fondase raporta constant rezultate financiare remarcabile, preturile actiunilor explodand si imbogatind actionarii majoritati. Insa in urma unei incercari nereusite de preluare a rivalului mult mai mare Sprint, afacerile dubioase si conturile umflate ale WorldCom au inceput sa iasa la iveala.

In 2002 Ebbers si-a dat demisia, in acelasi an in care WorldCom a intrat sub protectia legii falimentului. Compania a reusit sa se redereseze doi ani mai tarziu, sub titulatura de MCI, fiind achizitionata de Verizon Communications.

Compania Parmalat a intrat in faliment in anul 2003, in urma unor datorii in valoare de mai multe miliarde de dolari, investitorii ramanand in posesia unor creante fara valoare.

Bancile nu se protejeaza impotriva marilor falimente

Potrivit unui raport efectuat de S&P, falimentele spectaculoase nu au convins bancile sa-si imbunatateasca managementul riscului, multe dintre institutiile financiare fiind supraexpuse in aceasta privinta. Numeroase banci japoneze importante sunt exagerat de expuse la situatia anumitor companii mari, in pofida faptului ca prabusirea recenta a unor corporatii a afectat sistemul financiar.

Nivelul scazut al dobanzilor si avansul economic rapid au determinat bancile sa-si relaxeze conditiile de creditare, multe institutii financiare internationale majore fiind dispuse sa acorde imprumuturi ample unor companii, cu riscul de a fi expuse fata de eventualele dificultati ale acestora.

Studiul, realizat in randul a 100 de banci cu o pozitie semnificativa pe pietele din Japonia, Europa de Vest, Australia si America de Nord, a constatat ca multe dintre acestea au invatat prea putin din lectiile trecutului si nu par dispuse sa adopte noi metode de management al riscului.

'In pofida progreselor aparute in privinta tehnicilor de controlare a riscurilor si a limitarii intermedierilor pe pietele de capital, dupa jumatatea anilor '80 se mentine inca un nivel exagerat de ridicat al concentrarii riscului', sustine S&P. Japonia se afla in fruntea listei, expunerea fata de o singura companie dintr-un top al celor mai importanti 20 de clienti totalizand 236% din capitalul ajustat al bancilor.

Europa se afla pe pozitia a doua, cu 164%, urmata de Australia, cu 74%, si America de Nord, cu 66%. 'In timp ce anumite regiuni, precum Australia si Statele Unite, au facut eforturi concertate pentru limitarea riscurilor, multe banci europene au actionat prea putin in aceasta directie', mai afirma autorii raportului.

Potrivit S&P, expunerea mare fata de o singura companie a influentat in mod direct ratingul acordat bancilor de firmele de evaluare financiara.

Bethany McLean, Peter Elkind - "Enron: The Smartest Guys In The Room", Penguin Group, New York, 2003;

John Perkins - "Confesiunile unui asasin economic", Editura "Litera International", Bucuresti, 2007;

"Ghici ce combustibil este mai puternic? Daca OPEC redevine lacom, americanii ar putea gati cu gaz natural" , Peter Nulty, Patricia A.Langan, Fortune Magazine, 8 iunie 1987;

"Industrii promitatoare in anii '90", Brian Dumaine, Rosalind Klein Berlin, Edward C. Baig, Fortune Magazine, 30 octombrie 1989;

"Electricitatea Enron scurtcircuitata in India", Rajiv M. Rao, Fortune Magazine, 2 octombrie 1995;

"Enron s-a plictisit? Are aspiratii inalte?" , Peter Nulty, Fortune Magazine, 29 iunie 1992;

"Jucatorii energetici Enron au zguduit somnoroasele afaceri cu gaz si electricitate, imbratisand continuu riscul si inovand in permanenta. Asa ca, ce ar putea sa nu-ti placa?" , Harry Hurt, Fortune Magazine, 5 august 1996;

anale.steconomice.evonet.ro  enronfraud.com;

guardian.co.uk;

money.cnn.com;

news.bbc.co.uk;

washingtonpost.com;

www.capital.com;

www.chron.com;

www.csr-romania.ro;

Contextul economic din statele unite

Urmarile falimentului

Enron - Ascensiune si declin