Finantarea pe termen lung

Finantarea pe termen lung poate proveni din:

I.        fonduri proprii

II.     fonduri imprumutate.

I. Finantarea din fondurile proprii pot fi, la randul ei:

finantare interna din fonduri proprii

finantare externa din fonduri proprii.

Finantarea interna din fonduri proprii poate fi:

autofinantare

crestere de capital prin aporturi noi de numerar

a) Autofinantarea este un procedeu de finantare foarte raspandit si presupune ca intreprinderea sa isi asigure dezvoltarea cu forte proprii folosind drept surse de finantare o parte din profitul obtinut in exercitiul expirat si fondul de amortizare. Autofinantarea presupune doua aspecte:

capacitatea de autofinantare

costul beneficiilor reinvestite

Capacitatea de autofinantare (CAF) a agentului economic reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor operatiilor de incasari si plati efectuate de un agent economic intr-o perioada de timp avand in vedere si incidenta fiscala. Pentru determinarea capacitatii de autofinantare trebuie avute in vedere atat variabilele economice cat si cele financiare.

Variabilele economice pornesc de la previziunile de vanzari (cantitate pret) si de la previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale), in timp ce variabilele financiare au in vedere politica de imprumut promovata de agentul economic care ocazioneaza cheltuieli financiare fixe, politica de amortizare si politica de repartizare a veniturilor.

CAF = (V - C - C_f - A) + A, unde:

V = venituri totale obtinute din activitatea economica si financiara;

C = cheltuieli de exploatare

C_f = cheltuieli financiare

A = cheltuieli cu amortizarea

I = cota de impozit pe profit.

De cele mai multe ori cota de autofinantare efectiva este mai mica de cota de autofinantare deoarece nu intreaga capacitate de autofinantare ramane la dispozitia intreprinderii pentru necesitatea de finantare interna si mai putin beneficiile distribuite actionarilor sub forma de dividende si participatiile la beneficii ale salariatilor.

C_realaAF = CAF - dividende - participatii la beneficii.

Costul beneficiilor reinvestite profitul obtinut de o societate comerciala poate fi reinvestit sau poate fi distribuit actionarilor sub forma de dividende.

In cazul distribuirii de dividende actionarii vor suporta impozitul pe venituri din dividende astfel ca lor le ramane un venit net mai mic pentru al utiliza spre exemplu in vederea achizitionarii de noi actiuni.

Daca societatea comerciala nu distribuie dividende sau distribuie intr-un volum mai mic ea poate reinvesti intregul beneficiu sau o parte a acestuia formand astfel o baza pentru venituri viitoare sporite. Este necesar insa ca randamentul net pentru actionari sa ramana acelasi fie ca se distribuie dividende fie ca profitul se reinvesteste. Situatia trebuie sa ramana aceiasi din punct de vedere al patrimoniului actionarului.

Pentru calcularea ratei rentabilitatii beneficiilor reinvestite este necesar sa se tina cont si de incidenta fiscala.

, unde:

R_r = rata beneficiilor reinvestite

R = rentabilitatea generala a agentului economic

I_p = impozitul asupra venitului din dividende (impozit personal)

I_s = impozit asupra beneficiilor reinvestite (impozit societal).

b) Cresterea de capital prin aporturi noi de numerar capitalul unei societati pe actiuni este divizat in parti egale concretizate in actiuni a caror valoare nominala este egala cu suma capitalului adus de actionari raportata la numarul actiunilor emise.

Suplimentarea sau cresterea capitalului social prin emisiunea de noi actiuni si punerea lor in vanzare antreneaza un nou aport de capital, capitalul suplimentat fiind egal cu numarul de actiuni emise inmultit cu pretul de emisiune. Sub aspectul valorii scriptice, actiunile pot fi de doua feluri:

- cu valoare nominala inscrisa pe formular. Valoarea nominala este suma minima pe care trebuie s-o deburseze un actionar. Sub acest pret societatea comerciala nu poate vinde actiunile, ca un mijloc de a asigura protectia actionarilor. Valoarea nominala reprezinta minimul cu care se poate vinde o actiune si totodata maximul cu care poate spori capitalul social. De exemplu, o actiune are valoare nominala de 5o lei si o valoare bursiera de 62 lei. Cumpararea unei actiuni de un actionar aduce un capital social de 50 si un capital variabil de 12.

- fara valoare nominala. Acest actiuni nu au inscrisa pe titlu nici un fel de valoare. Cu prilejul negocierii se stabileste valoarea lor si toata suma se mobilizeaza la capitalul social. Valoarea actiunii este aceea care se obtine prin vanzare-cumparare. Poate fi valoare bursiera, pentru societatile cotate la bursa, sau valoare contabila pentru actiuni necotate. Cursul acestor actiuni poate fluctua, fie in functie de rezultatele financiare ale societatii, fie in functie de factori subiectivi.

Pretul de emisiune trebuie sa fie mai mic decat cursul vechilor actiuni (pentru a putea fi plasate) si mai mare decat valoarea nominala (pentru a proteja vechii actionari si a obtine fonduri suplimentare pentru capitalul social).

Cresterea de capital prin noi aporturi de numerar se poate realiza prin doua metode, fie se procedeaza la cresterea valorii nominale a vechilor actiuni pastrandu-se nemodificat numarul actiunilor, fie se emit noi actiuni cu aceiasi valoare nominala ca si a vechilor actiuni.

Cresterea valorii nominale a vechilor actiuni presupune apelul la actionarii existenti si acordul lor de a suplini cu fonduri capitalul social. Este un procedeu greu de realizat, pe de o parte datorita dispersiei actionarilor pe teritoriu, pe de alta parte datorita necesitatii convingerii lor sa aduca noi capitaluri.

Emisiunea de noi actiuni este o operatiune mai usoara. Actiunile puse pe piata pot fi cumparate de oricine, dar vechii actionari au dreptul preferential de cumparare. Greutatea consta in stabilirea pretului de emisiune, astfel incat el sa nu se apropie de cursul vechilor actiuni. Emisiunea de noi actiuni presupune unele riscuri pentru actionari:

Risc de pierdere;

Risc de putere.

Riscul de pierdere apare in situatia in care dupa efectuarea emisiunii, beneficiul total al societatii nu creste. In acest caz, apare pentru actionari micsorarea dividentelor pe actiune. Suma obtinuta de actionari este aceeasi, dar randamentul pe actiune scade pentru ca este mai mare numarul actiunilor.

In ceea ce priveste riscul de putere, actionarii vechi care nu cumpara actiuni noi ( prin dreptul preferential de subscriere) isi slabesc puterea de influenta in deciziile societatii caci in marime relativa, procentul de actiuni pe care il detin este mai mic.

Finantarea externa din fonduri proprii poate fi:

crestere de capital prin incorporarea rezervelor

crestere de capital prin conversiunea datoriilor

a) Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi pentru societatea respectiva fiind operatiune fara flux financiar pozitiv. Practic, o parte a fondului de rezerva se transforma in capital social.

Din punct de vedere contabil se diminueaza soldul unui cont de pasiv majorandu-se corespunzator soldul altui cont de pasiv cu influenta neutra asupra pasivului total.

Incorporarea rezervelor actioneaza ca o inghetare a capitalului propriu total cu consecinte favorabile asupra garantarii creditelor si credibilitatii societatii comerciale.

b) Cresterea de capital prin conversiunea datoriilor reprezinta o posibilitate de achitare a unor datorii atunci cand lipsesc lichiditatile. In contul datoriei agentul economic emite actiuni in favoarea creditorului. Operatiunea nu aduce fluxuri financiare pozitive ci, dimpotriva stabileste obligatii, de aceea, in practica se stabilesc de cele mai multe ori clauze precise prin care agentul economic poate rascumpara actiunile respective.

II. Finantarea din fonduri imprumutate reprezinta o posibilitate a agentului economic de finantare a operatiunilor sale. Cele mai importante instrumente de indatorare sunt:

finantare directa (obligatara)

finantare indirecta

1. Finantarea directa este realizata de imprumutul obligatar. Acesta are la baza obligatiunile. Obligatiunea face parte din categoria imprumuturilor pe termen lung si este, in mod obisnuit o obligatie creata in urma imprumutarii unor sume de bani de catre o firma. Obligatiunile pot fi oferite investitorilor spre cumparare numai daca solicitarea imprumuturilor este insotita de un prospect. Acesta este definit ca un pliant de instiintare, circulare, prin care se ofera publicului posibilitatea subscrierii sau cumpararii unei actiuni sau obligatiuni emise de o firma. Firma se angajeaza sa ramburseze creditul celui care a dat un imprumut (a cumparat obligatiuni) la o dobanda (o rata a dobanzii aplicata asupra valorii obligatiunii).

Pentru utilizarea fondurilor detinatorul obligatiunii, deci cumparatorul, este un creditor al firmei si are prioritatea de a fi platit in caz de faliment fata de actionari.

Emisiunea de obligatiuni poate fi publica si privata. Principala diferenta dintre emisiunea publica si cea privata este ca datoria privata este plasata la o institutie creditoare si nu publicului larg.

Emisiunea publica a obligatiunilor are nevoie de urmatoarele proceduri:

oferta trebuie aprobata de consiliul de administratie al firmei;

pregatirea unui document de inregistrare la comisia valorilor mobiliare;

daca acest document este acceptat el devine efectiv si obligatiunile pot fi vandute.

Pe langa acestea mai trebuie sa existe un contract intre firma si o firma trust desemnata de firma emitenta. Aceasta trebuie sa procedeze astfel:

sa urmareasca si sa fie sigura ca termenii contractului sunt respectati

sa gestioneze fondul de amortizare

sa reprezinte pe detinatorii de obligatiuni daca firma emitatoare nu isi respecta obligatiile.

Inca din anii '80 pe piata SUA au avut loc multe inovatii in ceea ce priveste piata obligatiunilor. Acestea au fost determinate, in primul rand de inflatie si apoi de variatia mare a ratei dobanzii asupra valorilor mobiliare cu venit fix. Emitentii si creditorii in astfel de active financiare au fost confruntati cu riscuri si incertitudini ridicate privind ratele dobanzii, reinvestirea, puterea de cumparare, insolvabilitatea.

Cele mai cunoscute obligatiuni care au incercat sa reduca aceste riscuri sunt:

obligatiunile actualizate puternic sau obligatiunile cu cupon zero sau foarte scazut;

obligatiunile cu rata fluctuanta;

obligatiunile cu posibilitatea prelungirii duratei;

obligatiunile riscante sau cu randament ridicat;

obligatiunile revanzabile emitentului.

Obligatiunile actualizate puternic nu acorda plati de dobanda anuala dar se vand cu un discount sub valoarea nominala furnizand astfel o compensatie investitorilor sub forma aprecierii capitalului. Obligatiunile cu cupon zero ajuta la protejarea investitorilor care pot reinvesti discount-ul (diferenta dintre pretul plati pentru o obligatiune si valoarea nominala a acesteia) in proiecte cu rate variate ale dobanzii.

Ex. Firma Pepsi-Cola a emis in 1981 obligatiuni de acest tip cu urmatoarele caracteristici: durata de 3 ani; pret de emisie 67,25 % din valoarea nominala; rata dobanzii 14,14%. Aceasta insemna ca emitentul primea de la emisiunea obligatiunii 67,25 USD si rambursa la scadenta 100 USD. Avantajul firmei a fost ca ea a avut o protectie foarte buna impotriva rascumpararii timp de 3 ani (rata dobanzii era intre 5-8% pe an). Dezavantajul a fost, insa, dupa 3 ani cand a necesitat plati mari la scadenta.

Finantarea indirecta presupune:

finantarea prin institutiile financiare specializate

finantarea prin credite bancare

leasing-ul

Finantarea prin institutii financiare specializate. Intrucat de obicei  bancile comerciale au reticente in a acorda credite pe termen lung, aceste operatiuni sunt preluate de stat, prin intermediul unor institutii financiare specializate, sau chiar de diverse institutii private, nebancare. Cand statul este interesat sa intervina direct in orientarea investitiilor diversilor agenti economici, faciliteaza accesul acestora la surse obisnuite de capital sau imprumuta din fondurile sale proprii daca investitiile sunt de dorit pentru natiune. Este vorba de investitii specifice, cu scopul cresterii unor sectoare sau pentru cresterea productivitatii muncii, pentru implementarea unor obiective in regiuni izolate, etc. Daca imprumutul se realizeaza din fonduri publice, statul poate crea facilitati materializate in compensarea partiala a costului imprumutului, garantarea imprumuturilor efectuate de intreprinzatori. Caracteristicile anuntate fac ca aceste imprumuturi sa fie totusi mai usor de suportat decat imprumuturile bancare.

Finantarea prin credite bancare este obtinuta pe langa o banca sau o alta institutie financiara si trebuie rambursate intr-o perioada mai mare de un an. Se mai numeste imprumut pe termen lung. Imprumutul pe termen lung este, in mod obisnuit negociat direct intre cel care solicita imprumutul si banca. Perioada pentru care se acorda aceste imprumuturi variaza, in Romania fiind considerate imprumuturi pe termen lung cele a caror scadenta depaseste 5 ani. Aceste imprumuturi sunt, de multe ori preferabile celor de pe termen mediu si scurt deoarece asigura celui ce ia un imprumut un grad mai mare de siguranta.

La angajarea unui imprumut pe termen lung firma trebuie sa ia in calcul trei factori:

costul cu dobanda

garantiile cerute de creditor

termenele de rambursare.

De regula aceste imprumuturi sunt considerate avantajoase din trei motive:

rapiditate in obtinere

flexibilitate

costuri de obtinere relativ modeste.

De asemenea, pentru ca se negociaza direct documentele formale sunt mai putine ca la cele pe termen scurt.

Flexibilitatea este determinata si de posibilitatea modificarii mutuale a conditiilor contractuale (lucru care nu este posibil in cazul imprumuturilor obligatoare).

Rata dobanzii poate fi fixa sau variabila. Ea poate fi ajustata anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate in contract. De cele mai multe ori contractele de imprumut prevad ca rambursarea creditelor se face in rate concomitent cu achitarea dobanzii (se reduce astfel riscul creditului), in umele cazuri este prevazuta si o perioada de gratie (nu se incepe rambursarea).

Obligatiile anuale sau pentru oricare alta perioada (semestru, trimestru, etc) de rambursare plus obligatia platii dobanzii la creditul nerambursat formeaza anuitati de plata. Rambursarile periodice ale imprumutului se numesc, in limbaj bancar amortismente, deci anuitatea este amortismet periodic plus dobanda.

Suma imprumutului este egala cu suma amortismentelor, iar valoarea actualizata a imprumutului este egala cu valoarea actualizata a amortismentelor.

Cel mai simplu mijloc de rambursare a imprumuturilor reale este cel cu anuitati constante si rata fixa a dobanzii.

, unde:

c = capital imprumutat

a = anuitati de plata

i = rata dobanzii

n = numarul perioadelor de rambursare

.

. Leasing -ul

Este o tehnica moderna de finantare pe termen lung, pragmatica si eficienta, motiv pentru care s-a extins rapid in toate domeniile de activitate. Leasing-ul a aparut pentru prima data in SUA, fiind reglementat de United States Uniform Consumer Credit Code si prin Uniform Comercial Code. A fost preluat de Marea Britanie si cativa ani mai tarziu de Franta si Belgia, dupa care s-a extins in toata Europa. Leasing-ul a fost determinat, in aparitia sa, de cauze obiective. In SUA, intreprinderile intampinau greutati in finantarea afacerilor datorita rigiditatii formelor si procedeelor existente. Dezvoltarea tehnicii facea ca majoritatea investitiilor corporale sa suporte efectele uzurii morale, iar inlocuirea lor crea greutati financiare uneori insurmontabile. A aparut astfel leasing-ul, ca o forma salvatoare si eficienta.

Leasing-ul este definit ca fiind o operatiune juridica, prin care o persoana cumpara un bun spre a-l inchiria unei alte persoane. Obiectul contractului de leasing il constituie inchirierea temporara a bunurilor de investitii, a bunurilor imobiliare, a serviciilor, etc. Cel mai frecvent se inchiriaza masini si utilaje. Prin operatiunile de leasing, locatarul ( finantatorul) transmite  pentru o perioada determinata dreptul de folosinta asupra unui bun al carui proprietar este, altei parti - locatarul (utilizatorul), la solicitarea acestuia, in schimbul unei parti platite periodic, numita rata de leasing.

L a sfarsitul perioadei de leasing, finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului:

1. de a cumpara bunul, daca utilizatorul formuleaza o oferta ferma si irevocabila de cumparare si daca are toate obligatiile asumate achitate;

2. de a prelungi contractul de leasing fara a aduce vreo modificare;

3. de a inceta raporturile contractuale.

Rata de leasing este formata din cota de amortizare calculata in conformitate cu actele normative in vigoare si un beneficiu stabilit de partile contractante In cazul leasing-ului operational sau din cota - parte din valoarea de intrare a bunului si a dobanzii de leasing in cazul leasing-ului financiar.

In functie de forma in care se stabilesc relatiile contractuale sunt intalnite doua tipuri de contracte:

o       leasing direct, cand relatiile contractuale sunt bipartide, stabilindu-se intre producatorul furnizor al bunului si beneficiarul utilizator;

o       leasing indirect, cand relatiile sunt multiple, intervenind societati specializate care preiau creditarea, prestarea de servicii, contractarea, refinantarea.

In functie de serviciile propuse, exista o varietate de contracte de leasing:

1. leasing time sharing, cand bunul obiect al contractului este inchiriat in acelasi timp mai multor utilizatori, care il exploateaza in perioade de varf ale activitatilor, platind chirie proportional cu timpul in care a fost efectiv intrebuintat;
2. leasing experimental, ce presupune o inchiriere pe termen scurt a utilajelor, care vor fi cumparate de beneficiar in cazul in care corespund standardelor tehnice pe care partile le-au avut in vedere in momentul inchirierii contractului;
3. contract lease back, ce implica vanzarea de catre viitorul locatar a propriilor bunuri catre o societate de leasing si inchirierea acestora prin intermediul unui contract de leasing financiar;
4. contract de master - leasing ce reprezinta o forma  de leasing , intalnita in comertul international , in cazul inchirierii conteinerelor pe termen lung ( time leasing) sau doar pentru o calatorie (trip -leasing).

In Romania, se face distinctia intre:

- leasing-ul operational, care angajeaza persoana ce preda activul , deci locatorul, sa puna activul la dispozitia locatarului si sa-l intretina. Durata contractului de leasing operational este mai scurta decat durata de viata a activului cedat in leasing operational.(mai mica decat 75% din durata de viata respectiva). Cel care transfera activul se confrunta cu un risc de nerecuperare a valorii reziduale a bunului la sfarsitul perioadei, ceea ce face mai costisitor acest tip de leasing.

- leasing-ul financiar este 100% o metoda de finantare. Un contract de leasing este considerat financiar, daca indeplineste una din urmatoarele trei conditii:

a.      riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului,

b. partile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

c. perioada de folosire a bunului in sistemul de leasing acopera cel putin 75% din durata normata de utilizata a bunului, chiar daca in final dreptul de proprietate nu este transferat.

Avantajele contractului de leasing:

majorarea disponibilitatii de finantare a firmei. Se asigura finantarea integrala a unei investitii din fonduri externe. Plata ratelor de leasing se realizeaza pe masura ce se obtin beneficii din exploatarea echipamentelor luate in leasing, durata acestor contracte fiind mai mare decat termenele creditelor pentru investitii ce pot fi obtinute de la banca;

asigura recuperarea mai rapida a activelor in caz de faliment a societatii locatare. Drepturile reale ale finantatorului asupra bunului utilizat prin contract de leasing sunt opozabile judecatorului sindic, atunci cand utilizatorul se afla in faliment sau reorganizare judiciara. Si locatarul este avantajat, pentru ca el poate sa-si procure mijloace fixe, atunci cand situatia financiara a firmei nu-i permite sa obtina credit bancar.

poate avea loc divizarea riscului intre locator si locatar. Prin achizitia unui activ, toate riscurile si beneficiile sunt transferate asupra cumparatorului. In cadrul leasingului operational, locatorul asigura nu numai activul, ci si serviciile aferente bunei functionari a acestuia. De asemenea, riscul de uzura morala, poate fi transferat catre societatea de leasing. In conditii de schimbare rapida a tehnologiei, se poate renunta la contractul de leasing ( platind locatorului o penalizare) deci riscul de uzura poate fi transferat catre acesta. Diminuarea acestui risc pentru locator implica in mod direct o majorare a costului acestui tip de finantare.