GESTIONAREA RISCULUI LIPSEI DE LICHIDITATE

Riscul de lichiditate.

In scopul mentinerii credibilitatii fata de clienti si comunitatea financiara bancile trebuie sa probeze in permanenta un grad corespunzator de lichiditate. Pentru a raspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrarilor si a iesirilor de fonduri trebuie realizata asa incat sa existe in permanenta suficiente lichiditati la nivelul institutiei bancare.

Riscul lipsei de lichiditati se manifesta in urma necorelarii scadentelor dintre posturile de activ si cele de pasiv. In practica se manifesta fenomenul prelungirii scadentelor la active si a reducerii celor la pasive. Daca creditele si dobanzile nu sunt rambursate conform planului banca se confrunta cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finantate. Efectele sunt similare si cand clientii retrag sume importante din depozitele constituite la banca.

Documentar

Aspecte teoretice privind lichiditatea bancara

Lichiditatea activelor exprima capacitatea acestora de a fi transformate rapid si cu costuri minime in numerar sau disponibilitati in conturi curente.

Exigibilitatea pasivelor arata capacitatea obligatiilor de a deveni scadente la plata.

Riscul de lichiditate, are mai multe acceptiuni:

1. reprezinta riscul unei banci ca veniturile si capitalul sau sa fie afectate, datorita incapacitatii de a-si onora la termen obligatiile, fara a se confrunta cu pierderi inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).

2. riscul de lichiditate include:

a. incapacitatea bancii de a-si finanta portofoliul de active pe maturitatile si la ratele de dobanda corespunzatoare;

b. incapacitatea bancii de a lichida pozitia la momentul oportun si la un pret rezonabil (conform JP Morgan Chase, Annual Report 2000).

riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturitatilor dintre fluxurile de incasari si cele de plati ( conform Merill Lynch, Annual Report 2000).

riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadentelor cash-flow-urilor unui grup de active, pasive si instrumente extrabilantiere (conform Cooperative Bank).

5. riscul de lichiditate consta in pierderile potentiale de profit si/sau capital ca urmare a esuarii in respectarea obligatiilor asumate si deriva din insuficienta rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

Indicatori ai lichiditatii bancare

GAP-ul de lichiditate se determina pentru fiecare scadenta "t" ca diferenta intre pasivele exigibile la scadenta "t" si activele lichide la scadenta "t".

Indicele de lichiditate se calculeaza ca raport intre pasivele ponderate si activele ponderate. Ponderarea activelor si pasivelor se face fie cu ajutorul unui numar mediu de zile (luni, ani) corespunzator fiecarei scadente, fie cu ajutorul numarului curent al grupei scadentei respective.

Daca indicele de lichiditate este egal cu 1 vom spune ca activele si pasivele bancii sunt perfect corelate pe fiecare scadenta. In acest caz nu se poate vorbi despre un risc de lichididate.

Remarcam totusi ca aceasta situatie este doar una teoretica deoarece este imposibil ca la nivelul unei banci fiecare resursa atrasa sa fie alocata exact pe aceeasi maturitate si suma.

Daca indicele de lichiditate este subunitar se remarca o predominanta a utilizarilor asupra resurselor si in acest caz banca trebuie sa se preocupe de gasirea de solutii pentru a-si finanta deficitul de lichiditate.

Situatia in care indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus de resurse ale bancii, deci unui excedent de lichiditate.

Coeficientul fondurilor proprii si al resurselor permanente se calculeaza ca raport intre resursele pe termen lung ale bancii si utilizarile pe termen lung (mai mare de 5 ani) si urmareste sa impiedice o finantare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie sa fie de cel putin 60% pentru bancile din Uniunea Europeana.

Rezerva minima obligatorie este suma pe care fiecare banca este obligata sa o pastreze la banca centrala in contul deschis la aceasta. Se dimensioneaza prin aplicarea cotei sau ratei rezervei minime obligatorii stabilita de catre banca centrala, la volumul depozitelor atrase de fiecare banca. Aceasta obligativitate are un aspect prudential legat de asigurarea unei lichiditati minime bancilor pentru a face fata solicitarilor de retragere a depozitelor.

2. Reglementarea lichiditatii bancare in Romania

Reglementarea lichiditatii bancare in tara noastra se realizeaza prin norma 1/2001 a BNR cu modificarile si completarile ulterioare (norma 1/2002 si norma 7/2003).

Indicatorul de lichiditate se calculeaza ca raport intre lichiditatea efectiva si lichiditatea necesara, determinate conform normei nr. 1/2001 a BNR privind lichiditatea bancilor.

Lichiditatea efectiva se determina prin insumarea, pe fiecare banda de scadenta, a activelor bilantiere si a angajamentelor primite extrabilantiere.

Lichiditatea necesara se determina prin insumarea, pe fiecare banda de scadenta, a obligatiilor bilantiere si a angajamentelor date extrabilantiere.

Se impune prin aceasta, de catre autoritatea de reglementare, respectarea de catre banci a unei limite minime a acestui indicator de 1.

In cadrul normei 1/2001, "risc de lichiditate fata de o singura persoana reprezinta obligatia bancii fata de orice persoana sau grup de persoane fizice ori juridice care sunt legate economic intre ele in sensul ca: una dintre persoane exercita asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control sau nivelul cumulat al obligatiei bancii reprezinta un singur risc de lichiditate pentru banca in sensul ca retragerea de catre una dintre persoane a unui depozit, inchiderea unui cont curent si/sau utilizarea unui angajament de finantare primit de la banca poate atrage din partea celorlalte persoane retragerea depozitelor, inchiderea conturilor curente si/sau utilizarea angajamentelor de finantare primite de la banca".

Se defineste, conform Normei 1/2001, ca "risc mare de lichiditate al bancii fata de o singura persoana, riscul de lichiditate a carui valoare reprezinta cel putin 10% din valoarea obligatiilor bilantiere altele decat imprumuturile, si a angajamentelor de finantare date de banca evidentiate in afara bilantului".

FONDURILE PROPRII SI RISCUL DE INSOLVABILITATE LA NIVELUL INSTITUTIILOR BANCARE

1. Functiile fondurilor proprii

Privite ca o garantie a solvabilitatii bancare fondurile proprii indeplinesc mai multe functii

functia de garantare impotriva pierderilor → prin capitalurile proprii si fondurile asimilate lor;

functia de incredere → un volum suficient de fonduri proprii intareste increderea deponentilor in solvabilitatea bancilor;

functia de compensare a eventualelor pierderi;

functia de distribuire a profiturilor.

Definirea riscului de insolvabilitate este strans legata de nivelul capitalurilor bancii. Astfel, vom spune ca riscul de insolvabilitate este riscul de pierdere a fondurilor proprii ale bancilor.

2. Reglementarea bancara

Obiectivul reglementarii este promovarea stabilitatii si a sigurantei sistemului financiar - bancar prin intermediul normelor prudentiale si prin masuri de supraveghere in scopul reducerii riscurilor.

Dupa sfera de cuprindere definim norme nationale si norme internationale.

Reglementarile nationale urmaresc trei obiective:

protectia depunatorilor impotriva riscului de faliment;

siguranta sistemelor de plati si compensari;

prevenirea riscului sistemic.

Reglementarile internationale vizeaza prevenirea riscului sistemic global si armonizarea concurentei de pe piata bancara.

2.1. Primul acord de la Basel asupra capitalului bancar

In 1988, la Basel[1] s-a considerat capitalul drept un mijloc de a contrabalansa pierderile, un instrument de reducere a riscurilor si de a da incredere deponentilor si asiguratorilor. Contributia esentiala pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit efectiv in 1992, este aceea a unui capital minim definit in functie de riscuri, din perspectiva solvabilitatii. Textul acordului de la Basel a fost aplicat in UE sub denumirea de norma de solvabilitate europeana.

De la adoptarea acordului in 1988, numit si norma Cooke, dupa numele initiatorului ei, putem distinge doua faze :

1988 - 1993: abordarea standard si rigida;

dupa 1993: introducerea disciplinei de piata si a modelelor interne ca variabile ale acordului.

Acordul din 1988 impune bancilor din tarile dezvoltate un capital egal cu minim 8% din volumul activelor ajustate in functie de riscuri.

Capitalul este compus din :

capitaluri proprii de baza numit si tier I;

capitaluri complementare sau tier II.

Tier I cuprinde capital social si rezerve, din care se deduc pierderile din anul curent, viitoarele restituiri de taxe si impozite si activele intangibile (fondul de comert).

Tier II cuprinde in upper tier II provizioanele si rezervele din reevaluare, iar in lower tier II datoria subordonata.

Capitalurile de baza trebuie sa reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele bilantiere sunt repartizate in patru categorii de riscuri  : 0%, 20%, 50%, 100%. Activele extrabilantiere trebuie convertite in echivalent credit, apoi inserate in categoria de risc adecvata.

Tabel X Procent minim de capital cerut unei banci in functie de creditele acordate

Sursa: BRI

Acordul a fost amendat in 1996 pentru a corespunde noilor realitati legate de inovatiile financiare. Este introdus principiul imobilizarii capitalului pentru a face fata riscurilor de pierdere din operatiuni de pe pietele financiare.

Reglementarea reprezinta un domeniu in continua evolutie, care se adapteaza noilor realitati ale economiei globale.

2.2. Determinarea capitalului adecvat

Conform cerintelor acordului de la Basel, bancile trebuie sa calculeze doi indicatori de solvabilitate in functie de tipul de capital. Capitalurile proprii de baza sau tier I au ca principala functie absorbtia pierderilor bancii fara ca aceasta sa fie confruntata cu incetarea activitatii. Capitalurile complementare asigura o protectie mai scazuta deponentilor deoarece ele au ca principala functie absorbtia pierderilor in situatia incetarii activitatii bancii.

In vederea bunei desfasurari a activitatii bancii in functie de tipul de capital se determina doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):

1. ;

2.

Determinarea capitalului in vederea calculuilui indicilor de adecvare presupune anumite ajustari. In plus, acordul de la Basel vorbeste si de un al treilea tip de capital numit tier III reprezentat de datoria subordonata pe termen scurt.

Tier III poate fi utilizat ca o protectie contra pierderilor cauzate de riscul de piata daca tier I si tier II sunt insuficiente.

Calculul expunerii la risc are in vedere operatiunile bilantiere si pe cele extrabilantiere.

In cazul operatiunilor bilantiere expunerile pe fiecare linie de activ depind de coeficientii de risc asociati definiti de la 0% la 100%.

Pentru operatiunile desfasurate in afara bilantului (scrisori de garantie, contracte swap, etc.) expunerile extrabilantiere sunt convertite mai intai in echivalent-credit prin multiplicarea cu un factor care tine seama de riscul inerent al acestor activitati. La sumele astfel calculate se aplica coeficientul de risc aferent operatiunilor bilantiere.

Acordul de la Basel stabileste o serie de standarde ce trebuie indeplinite pentru capitalurile complementare (tier II):

pentru a fi luat in calcului indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate depasi cu mai mult de 100% tier I;

la randul sau lower tier II nu poate depasi 50% din tier I.

Vom exemplifica modul de calcul al ratelor de solvabilitate prin urmatorul studiu de caz:

Tier I va fi 10 + 8 - 3, adica 12.

Upper tier II va fi 4 + 2, adica 6.

Lower tier II este 2.

Capitalul total calculat este dat de tier I + upper tierII + lower tier II - deducerea reprezentata de actiunile detinute la alte banci, adica 17 (12 + 6 +2 - 3).

Odata determinate tier I si capitalul total vom calcula expunerea neta (in studiul nostru de caz doar din elemente bilantiere) prin ponderarea fiecarei linii de activ cu coeficientul de risc corespunzator.

Expunerea la risc va fi:

Primul indicator de adecvare a capitalului este 12/121 = 9,91% cu mult peste 4%.

Al doilea indicator de adecvare a capitalului va fi 17/121 = 14,04% si depaseste 8%.

Constatam ca banca analizata indeplineste cerintele acordului de la Basel privind adecvarea capitalului bancar.

2. Reglementarea riscului de insolvabilitate in Romania

Legislatia bancara din Romania prin norma 5/2004 a BNR privind adecvarea capitalului institutiilor de credit, reglementeaza adecvarea capitalului bancilor comerciale pe o baza consolidata conform directivei europene 93/6/EEC (modificata prin directivele 98/31/EC si 98/33/EC).

Norma 12/2003 a BNR stipuleaza ca institutiile de credit romanesti trebuie sa mentina in permanenta un nivel de minimum 12% al indicatorului de solvabilitate.

Indicatorul de solvabilitate (I_S) exprima fondurile proprii si se determina astfel:

Fondurile proprii ale bancilor conform normei 11/2003 a BNR sunt alcatuite din:

capitalul propriu: capital initial si fondul pentru riscuri bancare generale din care se deduc: valoarea neamortizata a cheltuielilor de constituire si de cercetare - dezvoltare, valoarea neamortizata a concesiunilor, patentelor, marcilor care nu sunt incluse in fondul comercial, valoarea neta a fondului comercial si avansurile aferente imobilizarilor necorporale.

capitalul suplimentar are in structura sa urmatoarele elemente: fondul special constituit de casele de economii pentru domeniul locativ, rezerva generala pentru riscul de credit, rezerve din reevaluarea patrimoniului (mai putin obligatiile fiscale aferente), imprumuturile subordonate, datoria subordonata (titluri pe durata nedeterminata), valoarea nominala a actiunilor preferentiale cumulative pe durata determinata, alte elemente.

Capitalul suplimentar este luat in considerare la calculul fondurilor proprii numai in proportie de cel mult 100% din acestea. In cazul datoriei subordonate si a imprumururilor subordonate aceste vor fi luate in calculul fondurilor proprii daca indeplinesc o serie de conditii precizate in reglementarile BNR.

Nivelul cumulat al imprumuturilor subordonate si al actiunilor preferentiale cumulative pe durata determinata nu vor fi luate in calculul fondurilor proprii cu mai mult de 50% din capitalul propriu.

Noul acord de la Basel (Basel II)

Conceperea noului acord (Basel II), tine seama de autodisciplina bancilor si de capacitatea lor de a gestiona riscurile in timp real. Initial, comitetul de la Basel, avea in vedere trei abordari pentru noul acord :

IRBA - internal ratings based approach, constand in estimarea probabilitatii de neplata a unui debitor in functie de ratingul asociat datoriei sale;

FMA - full models approach, extinderea modelelor interne de estimare a riscului de piata la riscul de credit;

PCA - precommitment approach, angajamentul ex ante al fiecarei banci pentru un nivel de pierdere maxim, insotit de o penalizare in cazul constatarii unei pierderi superioare ex post.

Noul acord se va ancora pe trei piloni:

Pilonul 1 este capitalul minim→obiectivul este de a corela cat mai bine capitalul bancar cu riscurile asumate.

Pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere→obiectivul retinut consta in interventia cand nivelul de capital cerut nu acopera in mod suficient riscul asumat.

Pilonul 3, vizeaza disciplina de piata→obiectivul consta in reducerea asimetriilor existente pe piata.

Basel II se adreseaza in primul rand bancilor active pe plan international: holdinguri bancare, grupuri bancare integrate precum si tuturor activitatilor financiare[3] reglementate pana acum sau nu de primul acord. Sunt excluse activitatile de asigurare si participarile minoritare.

Pentru primul pilon se mentine cerinta unui prag minim de solvabilitate de 8% determinat ca raport intre fondurile proprii si ansamblul riscurilor asumate de banca. Calculul riscului de credit devine mult mai elaborat ca urmare a modificarii coeficientilor de ponderare a riscurilor care nu mai depind de natura juridica a imprumuturilor, ci de calitatea acestora. Evaluarea riscurilor de piata ramane neschimbata in raport cu amendamentul din 1996 si se propune pentru prima data o cerinta de capital pentru acoperirea riscurilor operationale. Pentru masurarea riscului de credit s-au propus doua optiuni: o abordare standardizata si o abordare bazata pe ratinguri interne.

Caracterul simplist al ratei de solvabilitate este repus in discutie, iar gradul de sofisticare al acesteia a fost destul de bine primit de comunitatea bancara.

Al doilea pilon, relativ la controlul bancar nu reprezinta o noutate deoarece autoritatile monetare supravegheau deja aplicarea ratei de solvabilitate in majoritatea tarilor, iar enuntarea acestui principiu este de natura sa intareasca rolul bancilor centrale nationale.

Cel de-al treilea pilon este in prezent cel mai putin dezvoltat dintre toate. Principala sa cerinta o constituie difuzarea eficace si rapida a informatiilor despre pierderile institutiilor financiare.

Tabel X Pricipalele propuneri ale noului Acord

Sursa: Prelucrare dupa noul proiect de acord, BRI, 2001

In comparatie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovatii care privesc :

incurajarea bancilor de a-si utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;

introducerea disciplinei de piata ca factor de apreciere al expunerilor;

sensibilitate la marile riscuri;

promovarea sigurantei si stabilitatii sistemului financiar international prin mentinerea unui capital reglementar in sistem;

dezvoltarea unei concurente bancare echitabile;

abordarea globala a riscurilor;

dezvoltarea unor metode care sa cuantifice cat mai corect riscul asumat de fiecare institutie bancara in parte;

cei trei piloni pe care se sprijina acordul formeaza un ansamblu indisociabil.

1. Principiile de supraveghere

In functie de aria de competenta, fiecare autoritate de reglementare va controla existenta si fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor asa incat capitalul sa fie mentinut la un nivel acceptabil in raport cu angajamentele asumate.

Principiile de supraveghere, asa cum se regasesc ele in spiritul viitorului acord sunt urmatoarele :

fiecare banca trebuie sa dispuna de o metodologie clara si avizata de determinare a capitalului cerut de noul acord in legatura cu profilul de risc asumat;

autoritatile de supraveghere vor trebui sa vegheze asupra calitatii modelelor destinate evaluarii capitalului minim de catre fiecare banca;

bancilor le este recomandat sa aiba in vedere un surplus de capital pentru activitatile a caror dependenta de ciclul economic este marcanta;

bancile centrale trebuie sa controleze in permanenta nivelul minim de capital

O atentie deosebita este acordata de noul acord comunicarii bancare. Politica de comunicare a bancilor trebuie sa se caracterizeze printr-o mai mare transparenta si frecventa in directia pietelor financiare si a publicului.

V. GESTIONAREA RISCULUI DE RATA A DOBANZII

5.1. Definirea si caracteristicile riscului de rata a dobanzii

Riscul de rata a dobanzii apare in urma variatiilor ratei dobanzii pe piata financiara. Modificarea ratei dobanzii poate determina o diminuare a veniturilor incasate din dobanzi si comisioane si/sau o crestere a cheltuielilor cu dobanzile.

Componente riscului de rata a dobanzii:

riscul de exploatare e inregistrarea unei cresteri a cheltuielilor sau unei reduceri a veniturilor din dobanzi;

riscul de bilant (numit si risc de capital) este riscul de a inregistra o reducere a valorii activelor sau o crestere a datoriilor.