GESTIONAREA RISCURILOR SI PERFORMANTELOR BANCARE

GESTIONAREA RISCURILOR SI PERFORMANTELOR BANCARE

1. Notiuni generale privind riscurile bancare

Societatile contemporane ofera o multime de riscuri in toate domeniile. Nici sectorul financiar bancar nu face exceptie de la aceasta regula. Dimpotriva, acest element al vietii economice se confrunta cu o arie vasta de incertitudini, pe care trebuie sa le identifice si sa le abordeze corect, astfel incat ele sa nu se rasfranga negativ si asupra altor domenii ale activitatii umane.

Pana in deceniul VII al secolului trecut, sistemul financiar international a beneficiat de o stabilitate relativ ridicata, stabilitate conferita mai ales de respectarea principiilor convenite in urma conferintei de la Bretton Woods (1944).

Mecanismul care a fost instituit atunci pentru Sistemul Monetar International oferea reguli precise privind fluctuatiile cursului valutar, iar ratele dobanzii practicate nu inregistrau variatii prea mari.

Evenimentele generate de cresterea semnificativa a pretului produselor petroliere la sfarsitul anilor '70 au condus la amplificarea fenomenelor inflationiste si la cresterea ratelor nominale ale dobanzilor. Prin renuntarea la principiile convenite la Bretton Wbods, marjele de variatie a cursurilor valutare s-au majorat considerabil. Ca urmare bancile au inceput sa dezvolte instrumente de acoperire a riscurilor in acest domeniu.

In acelasi timp, decizia luata in cadrul pietei comune de liberalizare a fluxurilor ce capital a contribuit la declansarea unei concurente puternice intre societatile bancare, cu efecte la nivelul strategiilor adoptate de acestea.

Daca pana la aparitia acestor elemente, principalul risc cu care se confruntau bancile era cel legat de nerambursarea creditelor, acum se pot identifica mult mai multe tipuri 4e risC&ri:

- riscul dC lichiditate bancara

- riscul de rata al dobanzii

- riscul de curs valutar

riscul de solvabilitate bancara

riscul de tara, etc.

Riscul bancar = un complex de evenimente posibile si incerte cu efecte nefavorabile asupra activitatii unei banci,

Gestionarea riscurilor urmareste estomparea sau evitarea pe cat posibil a acestor evenimente si imbunatatirea performantelor financiare ale bancii prin asigurarea conditiilor de dezvoltare durabila a acesteia. in urma confruntarii cu acesti factori de risc, societatile bancare isi pot restructura o serie de activitati, reechilibrandu-si astfel portofoliul de operatiuni. in acest sens, obiectivele vizate de managementul bancar se refera la diminuarea pe cat este posibil a influentelor defavorabile induse de factorii de risc, reducerea costurilor, maximizarea veniturilor pentru ca in final sa se inregistreze o imbunatatire a indicatorilor de performanta. Performantele inregistrate de o societate bancara nu pot fi apreciate corect decat daca se are permanent in vedere raportul rentabilitate-risc.

Gestionarea riscurilor bancare se realizeaza atat la nivel global, luand in calcul relatiile de interconditionare dintre diferitele activitati, cat si pe fiecare categorie in parte.

Administrarea la nivel global a riscurilor presupune parcurgerea mai multor faze. Este importanta identificarea corecta a riscurilor asociate produselor si serviciilor bancare oferite, iar dupa obtinerea acestor date se alcatuiesc scenarii posibile de manifestare a fiecarui risc identificat. Cunoscand evolutia probabila a fiecarui risc, managerii bancii pot actiona in sensul reducerii cheltuielilor aferente. Acest lucru poate fi realizat numai daca se cunosc bine cauzele care au generat acele riscuri. Se vor elabora noi strategii privind fluxurile de capital si activitatile supuse riscurilor.

Pentru riscurile care nu pot fi evitate se elaboreaza metodologii de finantare a eventualelor pierderi, utilizandu-se doua proceduri:

pentru acele riscuri care au o desfasurare previzibila, acoperirea se realizeaza prin intermediul rezervelor;

pentru riscurile imprevizibile se utilizeaza instrumentele derivate (swap, contracte futures, contracte forward, hedging).

Riscul de lichiditate bancara

In ansamblul activitatilor de management bancar, un loc determinant il ocupa gestionarea lichiditatii.

Prin lichiditate intelegem capacitatea elementelor patrimoniale de activ de a fi transformate rapid si cu costuri reduse in moneda efectiva, in scopul desfasurarii optime a operatiunilor bancare curente.

Riscul de lichiditate se refera la dificultatea bancilor de a rezolva operativ solicitarile privind platile curente.

Cauzele aparitiei riscului de lichiditate tin atat de calitatea activitatii desfasurate de conducerea bancii, cat si de unele influente exterioare.

Cauzele interne sunt:

- lipsa unei corelari optime intre scadentele resurselor atrase si ale plasamentelor realizate;

- structura deficitara a activelor si pasivelor bancare;

- orientarea bancii catre operatiuni care genereaza un grad mare de rentabilitate, dar si de risc;

- insuficienta activelor pe termen scurt, care genereaza o dependenta de piata financiara;

- o strategie eronata privind rata dobanzii.

Cauzele exterioare bancii tin de:

- climatul general nefavorabil;

- indisciplina debitorilor bancii;

- factorii psihologici.

Sursele de asigurare a necesarului de lichiditate sunt:

1. numerarul din casieria bancii;

disponibilitati si depozite pe termen scurt constituite la alte banci sau la banca centrala;

titlurile aflate in portofoliul bancii (in special cele de stat);

4. sumele provenite din incasarea ratelor scadente de la creditele acordate clientilor;

sumele obtinute prin emisiunea certificatelor de depozit;

imprumuturi de pe piata interbancara;

7. imprumuturi de la banca centrala.

Aceste surse de lichiditate sunt necesare bancii pentru:

- acoperirea cererilor de retragere de fonduri provenite din partea clientilor bancii;

- acordarea de noi credite;

- constituirea rezervei minime obligatorii la banca centrala. Bancile comerciale sunt obligate sa se incadreze in nivelul minim planificat al acestor rezerve obligatorii si sa identifice toate tranzactiile care ar putea afecta disponibilul din contul curent de la banca centrala. Apare, astfel, ca un element important controlul pozitiei monetare a bancii si efectuarea tuturor operatiunilor necesare pentru contracararea influentei negative a tranzactiilor asupra acesteia.

Pozitia monetara cuprinde urmatoarele elemente:

- numerar;

- disponibilul din contul curent de la banca centrala minus rezerva minima obligatorie;

- disponibilul constituit la alte banci comerciale;

- sumele de incasat de la alte banci comerciale.

Gestionarea lichiditatii bancare tine de abilitatea conducerii bancii de a optimiza raportul dintre activele lichide curente si exigibilitatile pe termen scurt. Ideala este situatia in care se reuseste o imunizare a resurselor si plasamentelor, adica finantarea angajamentelor pe toata durata lor de viata cu resurse pe termene similare (in acest fel se realizeaza o minimizare a nevoilor de lichiditate).

In practica se intalneste una din urmatoarele posibilitati:

- bilantul este supraconsolidat, adica activele bancii se amortizeaza mai repede decat pasivele;

- bilantul este subconsolidat, cand amortizarea activelor se face mai greu decat cea a pasivelor.

Elementul principal al gestiunii lichiditatii il constituie administrarea pozitiei ' lichiditatii. Pozitia lichiditatii se calculeaza ca diferenta intre activele lichide si pasivele volatile. Calculul acestui indicator se efectueaza pe zile, pe saptamani si pe luni si serveste la determinarea necesarului de fonduri pentru acoperirea nevoilor de lichiditate pe termen scurt. Optimizarea pozitiei lichiditatii presupune atingerea unui echilibru intre activele lichide si pasivele imediate. Daca acest indicator este negativ, inseamna ca activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrala a obligatiilor, iar banca este obligata sa apeleze la imprumuturi fie de la celelalte banci comerciale, fie de la banca centrala, ori sa valorifice inainte de scadenta titlurile cele mai lichide din portofoliu. in schimb, daca pozitia lichiditatii este pozitiva, resursele de lichiditate depasesc necesarul, iar in acest caz excedentul poate fi plasat pe piata interbancara sub forma depozitelor pe termen scurt.

Pentru a evalua exact situatia raportului dintre activele lichide si pasivele pe termen scurt, bancile utilizeaza un set de indicatori cu ajutorul carora se evalueaza situatia lichiditatii. Cei mai reprezentativi dintre acestia sunt:

1. lichiditatea generala- exprima capacitatea activelor de a fi convertite pe termen scurt in lichiditati.

LG = active lichide / datorii curente (nivelul optim este intre 2 si 2,5)

lichiditatea imediata- exprima capacitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar + disponibilul din contul curent la banca centrala + plasamentele pe termen scurt) de a face fata datoriilor pe termen scurt (disponibilitatile la vedere ale clientilor nebancari + imprumuturile interbancare pe termen scurt)

LI = elemente patrimoniale de trezorerie / datorii pe termen scurt

(nivelul optim este de aproximativ 20%)

pasivele nete se calculeaza sub doua forme:

a) pasive nete simple: determinate pentru fiecare perioada ca diferenta intre pasivele si activele cu aceeasi scadenta; arata gradul in care activele scadente acopera pasivele scadente;

b) pasive nete cumulate: se calculeaza ca diferenta intre pasivele si activele cumulate corespunzatoare fiecarei perioade de timp; arata perioada de maxima nevoie de lichiditate.

4. indicele de lichiditate bancara se determina ca raport intre suma pasivelor ponderate si suma activelor ponderate cu numarul curent al grupei de scadente respective (P/A)

Daca indicele de lichiditate =1 sau =1 => banca nu este nevoita sa faca o transformare a scadentelor.

Daca indicele de lichiditate < 1 => banca trebuie sa faca o transformare a pasivelor pe termen scurt in active pe termen lung, iar daca este > 1 => banca este obligata sa transforme pasivele pe termen lung in active pe termen scurt.

5. rata lichiditatii indica gradul de indatorare al bancii fata de piata monetara si se calculeaza ca raport intre imprumuturile nou contractate si imprumuturile scadente in aceeasi perioada. Daca rata lichiditatii este supraunitara, atunci gradul de indatorare al bancii este in crestere. in acelasi timp are loc si o scadere a lichiditatii bancii.

Daca rata lichiditatii este subunitara, acest lucru exprima o scadere a gradului de indatorare concomitent cu o crestere a lichiditatii.

Pentru a-si asigura lichiditatea, bancile comerciale trebuie sa isi dimensioneze corect activele pe termen scurt si pasivele pe termene similare. in cazul lipsei de lichiditati pe termen scurt se poate apela la imprumuturi de pe piata monetara interbancara, unde se intalnesc cererea cu oferta de lichiditati existente in sistemul bancar. De pe aceasta piata organizata de banca centrala, bancile pot obtine resurse fie prin valorificarea titlurilor detinute, fie prin obtinerea unor imprumuturi.

Reglementari privind lichiditatea bancara

in Romania, principalele reglementari legislative in legatura cu lichiditatea bancara sunt cele privind sistemul rezervei minime obligatorii si lichiditatea valutara.

Rezerva minima obligatorie

Rezerva minima obligatorie este determinata prin normele autoritatii monetare -B.N.R.-, in functie de structura depozitelor bancare. Ea constituie pentru bancile comerciale un factor de risc suplimentar, intrucat se stabileste in functie de obiectivele politicii monetare.

Scopul declarat al constituirii rezervei minime obligatorii este asigurarea lichiditatii minime. in acelasi timp insa,acest instrument de politica monetara este utilizat de banca centrala pentru restrangerea masei monetare si implicit a creditului in economie, in conditiile existentei ratei inflatiei.

Baza de calcul a rezervei minime obligatorii o constituie mijloacele banesti in moneda nationala si in valuta, reprezentand obligatii ale bancii fata de persoane fizice si juridice, aceste mijloace banesti capatand urmatoarele forme:

- surse atrase;

- imprumuturi;

- datorii;

- alte obligatii.

Nu se cuprind in baza de calcul a rezervei minime obligatorii urmatoarele mijloace banesti:

- mijloace banesti atrase de la institutii care, la randul lor, constituie rezerva minima obligatorie la B.N.R.;

- mijloace banesti atrase de la institutii financiare din strainatate, daca au scadenta mai mare de 12 luni;

- sumele primite de la B.N.R.

Rezerva minima obligatorie se calculeaza si se mentine astfel:

- in lei: in contul curent al bancii deschis la centrala B.N.R.;

in dolari S.U.A. sau euro: in contul lor al bancii deschis la B.N.R. pentru mijloacele banesti in valuta.

Remunerarea rezervei minime obligatorii se face de catre B.N.R. prin intermediul ratei dobanzii care se stabileste la un nivel cel putin egal cu rata dobanzii medii de la depunerile la vedere, aplicate de bancile comerciale.

Daca o banca comerciala constituie rezerve in exces fata de nivelul impus de B.N.R., pentru acest exces de rezerva nu se incaseaza dobanda. ^

Daca o banca comerciala inregistreaza un deficit de rezerve, adica nivelul acestora este mai mic decat nivelul prevazut de B.N.R., atunci autoritatea monetara poate aplica o serie de sanctiuni:

1. dobanzi penalizatoare pentru deficitul de rezerva;

avertisment scris adresat conducerii bancii;

3. amenda aplicabila bancii cuprinsa intre 0,1% si 1% din capitalul social al bancii si/sau amenda cuprinsa intre 1 si 6 salarii medii pe banca, aplicabila administratorilor, directorilor sau cenzorilor;

4. limitarea operatiunilor bancii.

Lichiditatea valutara

Indicatorul care masoara lichiditatea valutara este egal cu gradul de lichiditate valutara si se calculeaza ca raport intre activele nete in valuta ale bancii ponderate cu coeficientul de lichiditate pentru fiecare activ in parte si totalul activelor nete in valuta ale bancii.

Activele nete in valuta sunt:

1. valuta efectiva si cecurile din casieriile bancii;

disponibilitatile in valuta din conturile curente deschise la bancile straine;

3. plasamente in valuta cu termen mai mic de un an constituite la bancile straine sau obligatiuni in valuta ale bancilor straine;

4. soldul net al disponibilitatilor si plasamentelor la alte banci comerciale sau la B.N.R.;

5. plasamente in valuta sub forma participatiilor la capitalul unor banci sau al altor persoane juridice;

6. plasamente in valuta pe termen mai mare de un an la banci sau persoane juridice din strainatate;

7. credite interne nete in valuta (se determina ca diferenta intre creditele in valuta acordate in Romania si sumele in valuta atrase de pe piata externa pe termen mai mare de un an);

8. alte active in valuta.

Pentru primele patru elemente prezentate coeficientul de lichiditate este egal cu 1, iar pentru celelalte coeficientul este <1.

Gradul de lichiditate valutara se determina lunar pe baza valorii medii a activelor nete in valuta inregistrate in perioada de observare.

Atat rezerva minima obligatorie, cat si gradul de lichiditate valutara sunt instrumente aflate la dispozitia Bancii Nationale prin care se poate controla gradul de lichiditate al economiei in ansamblul sau.

Din cele prezentate reiese ca problema gestionarii lichiditatii bancare este o parte integranta a managementului bancar, modul in care se realizeaza aceasta rasfrangandu-se atat asupra performantelor bancii, cat si asupra imaginii sale.

3. Riscul de creditare bancara

O functie definitorie pentru orice banca comerciala este aceea de a valorifica cat mai eficient resursele atrase de la clientii sai, persoane fizice si juridice.

Plasamentul acestor resurse se poate realiza fie sub forma de credite, fie sub forma titlurilor sau depozitelor interbancare.

Activitatea de creditare presupune plasarea cu preponderenta a resurselor care provin de la clientii bancii, generand astfel un risc: acela de a utiliza niste fonduri care nu apartin bancii. Pe de alta parte, societatile bancare trebuie sa valorifice resursele atrase prin intermediul creditelor, astfel incat sa recupereze, la scadentele prevazute in contracte, suma principala plus dobanda aferenta.

Riscul de creditare exprima posibilitatea ca debitorii bancii sa nu isi onoreze obligatiile la scadenta.

In activitatea lor, bancile isi asuma riscul global de creditare, care presupune existenta simultana a trei tipuri de risc:

1. Riscul tranzactiei

Se refera la aspectele de ordin functional si operational ale riscului afacerii. Pentru gestionarea acestui tip de risc, bancile trebuie sa cunoasca in amanunt tipul de produs de credit, scopul sau destinatia creditului, termenul pe care se acorda creditul, sursa de rambursare a imprumutului si calitatea acesteia, modul de plata al creditului.

Riscul clientului

Acesta presupune asumarea de catre banca a posibilitatii ca, la data scadentei, clientul sa nu achite principalul si dobanda.

Analiza bonitatii clientului asigura cunoasterea in detaliu a activitatii acestuia, precum si a posibilitatilor de rambursare pe care le are.

3. Riscul garantiei Se refera la incertitudinea recuperarii creantelor din ultima sursa pe care banca o are la dispozitie: garantia. Trebuie mentionat ca se apeleaza la executarea garantiei numai daca nu mai exista alte posibilitati de rambursare a imprumutului si dobanzii aferente.

Garantiile pot fi impartite in:

a. garantii reale;

b. garantii personale.

a. Garantiile reale cunosc doua forme:

gajul - se constituie asupra bunurilor mobile si poate fi cu deposedare sau fara deposedare;

ipoteca - este un gaj asupra unor bunuri imobile.

b. Garantiile personale presupun asumarea de catre o terta persoana a obligatiei de a plati la scadenta, in locul debitorului din contractul de credit, obligatiile aferente in cazul in care acesta nu o face.

Garantiile personale sunt:

- garantii simple - asumate de o singura persoana, ii confera acesteia unele drepturi cum ar fi acela de a negocia direct cu creditorul conditiile in care va raspunde pentru obligatia asumata;

- garantii solidare - presupun existenta mai multor persoane care isi asuma riscul de a plati in locul debitorului, daca acesta nu o face; specifica operatiuni cambiale.

Gestionarea riscului de garantie presupune cuantificarea exacta a valorii acesteia in procesul de elaborare a deciziei de creditare si o analiza atenta a acesteia in momentul lichidarii ei.

Asumarea de catre banca a riscului global de creditare genereaza obligativitatea respectarii unor norme de prudenta. Astfel trebuie tinut seama de mai multi factori:

- respectarea regulilor prudentiale impuse de autoritatea monetara (banca centrala);

- justificarea expunerii la risc, exprimata prin intermediului profitului scontat;

- acoperirea eventualelor pierderi rezultate din operatiunile de credit prin constituirea de provizioane;

- dimensionarea riscurilor asumate, astfel incat pierderile inregistrate sa nu afecteze imaginea bancii in randul clientilor si pozitia sa pe piata;

- asumarea unor riscuri masurabile cu un termen scadent precis;

- solicitarea de garantii asiguratorii.

In functie de competentele stabilite de legea bancara, fiecare banca comerciala isi elaboreaza un sistem propriu de identificare, analiza si evaluare a riscului global de creditare.

Acest sistem presupune analizarea unor aspecte cu caracter general legate de activitatea clientului (afacere, personal, conducere, organizare, situatia pe piata), dar si a unor aspecte care se refera la capacitatea de rambursare a clientului. La baza acestei analize stau informatii culese din bilantul contabil, din contul de numerar sau contul de profit si pierdere ale clientului.

Analiza portofoliului de credite presupune parcurgerea a doua etape:

- una anterioara acordarii creditului privind analiza datelor financiare si nefinanciare ale clientilor;

- alta etapa ulterioara acordarii creditului, care presupune monitorizarea atenta a beneficiarului de credite si a felului in care acesta intelege sa utilizeze imprumutul primit.

Putem spune, deci, ca gestionarea riscului de creditare are doua componente:

a. gestionare care se face a priori - inaintea acordarii creditului, la momentul analizei dosarului de creditare si este facuta de personalul specializat al bancii sau de agentii de rating;

b. gestionare care se face a posteriori.

Reguli impuse de Banca Centrala bancilor comerciale in scopul limitarii riscului global de creditare:

1. Creditele acordate unui singur client nu pot sa depaseasca 20% din capitalul si rezervele bancii;

Volumul total al imprumuturilor mari nu poate depasi de mai mult de opt ori volumul fondurilor proprii ale bancii (imprumut mare = suma tuturor imprumuturilor acordate unui singur client in moneda act sau in valuta ce depaseste 10% din fondurile proprii ale bancii);

3. Toate creditele si scrisorile de garantie, precum si alte angajamente in lei sau in valuta acordate unui agent economic nu vor putea depasi de 12 ori capitalurile proprii ale acestuia;

4. Bancile nu pot face plasamente in titluri emise de societati nebancare intr-un volum care sa depaseasca 20% din capitalul social al acestora sau 10% din fondurile proprii ale bancii;

5. Creditarea persoanelor aflate in relatii speciale cu banca. Volumul total de credite acordate de o banca actionarilor sai nu poate fi mai mare de 20% din fondurile proprii ale bancii.

Pentru actionarii semnificativi ai bancii (cei care detin mai mult de 5% din actiunile bancii) restrictia creste, in sensul ca, toti acestia la un loc, nu pot primi, sub forma de credite, mai mult de 20% din fondurile proprii ale bancii. Ei pot apela, pentru obtinerea de imprumuturi, la alte institutii de credit, evitandu-se astfel posibilitatea prejudicierii voite a bancii la care sunt actionari.

In afara acestor norme prudentiale, in politicile proprii de creditare, bancile isi autoimpun si alte restrictii, cum ar fi:

- neacordarea de credite agentilor economici care inregistreaza pierderi si care nu propun solutii de redresare a situatiei financiare;

- nu acorda credite solicitantilor care nu contribuie cu resurse proprii la finantarea mijloacelor circulante si investitiilor;

- nu acorda credite unitatilor economice aflate in reorganizare sau lichidare.

Constituirea de provizioane

Pentru limitarea riscului de credit si pentru asigurarea unui nivel minim de solvabilitate, bancile sunt obligate sa constituie provizioane specifice de risc, prin includerea pe cheltuieli a acestora.

Provizioanele sunt aferente fiecarui credit in parte si sunt destinate acoperirii eventualelor pierderi generate de nerambursarea la termen a sumelor prevazute in contract.

Procedura constituirii provizioanelor specifice de risc prevede ca soldul creditelor acordate fiecarui debitor se diminueaza cu valoarea garantilor, ipotecilor si disponibilitatilor banesti angajate. Provizioanele sunt individualizate pe clienti si nu pot fi folosite pentru acoperirea unor creante ale bancii mai mari decat cele efectiv constituite sau pentru acoperirea creditelor neperformante ale altui client.

Pentru calcularea nivelului provizionului se parcurg urmatoarele faze:

1. incadrarea plasamentului respectiv in categoriile de risc corespunzatoare (credite standard, in observatie, substandard, indoielnice si pierdere);

determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc;

3. aplicarea coeficientului de pro vizionare asupra bazei de calcul rezultate:

- 0% pentru credite standard;

- 5% pentru credite in observatie;

- 20% pentru credite substandard;

- 50% pentru credite indoielnice;

- 100% pentru credite pierdere.

Constituirea provizioanelor specifice de risc de credit se realizeaza prin includerea pe cheltuieli a sumelor reprezentand nivelul necesarului de provizioane specifice de risc.

La scadenta datoriei clientului exista doua variante:

a. fie acesta nu si-a indeplinit obligatiile asumate prin contractul de creditare si in urma procedurilor judiciare initiate de societatea bancara nu se recupereaza creantele. in acest caz se utilizeaza provizioanele constituite pentru acoperirea pierderilor.

b. fie debitorul si-a achitat toate datoriile contractuale in termenele prevazute; in acest caz provizioanele constituite raman fara obiect si conturile se inchid prin trecerea pe venituri a provizioanelor respective.

Bancile scot in afara bilantului toate sumele aferente unui plasament in urmatoarele situatii:

1. cel putin una din sumele respective inregistreaza un serviciu al datoriei mai mare de un an (numarul de zile de intarziere);

cand s-a investit cu titlu executoriu contractul de credit si cel de garantie sau cand hotararea judecatoreasca ce dispune asupra contractului de credit ramane definitiva;

3. cand s-a declansat procedura de reorganizare judiciara sau de faliment impotriva debitorului.

4. Riscul valutar

Contractele comerciale cuprind, de regula, clauza efectuarii platii la un termen ulterior atat semnarii contractului cat si executarii acestuia. Plata pe loc a unei tranzactii este foarte rar intalnita, in special in cazul operatiunilor de comert exterior. Astfel, operatorii pe piata se pot confrunta cu o serie de riscuri, amplificate in cadrul comertului international si de fluctuatia cursurilor valutare ale monedelor implicate.

Orice afacere pe piata internationala este probabil expusa cel putin unuia din riscurile valutare grupate in urmatoarele patru categorii:

l/Expunerea de tranzactie Acest risc se refera la schimbarile ce pot interveni in rata de schimb intre data incheierii tranzactiei si data la care este acoperita sau decontata si are impact direct asupra cash-flowului unei banci si asupra veniturilor acesteia.

2/Expunerea de translatie. Acest tip de expunere se intalneste atunci cand bancile trebuie sa raporteze o afacere internationala in acord cu reguli contabile predeterminate. Expunerea de translatie este o expunere contabila in care pozitia financiara inregistrata a bancii se schimba odata cu modificarea ratei de schimb, chiar daca valoarea intrinseca a activelor ramane aceeasi. in acest caz, valoarea pasivelor i activelor implicate in operatiuni cu strainatatea poate fi diferita fata de bilantul contabil la simple fluctuatii ale ratei de schimb.

Expunerea de translatie afecteaza rezultatele contabile ale bancii in cauza, prin inregistrarea diferentelor favorabile sau nefavorabile de curs valutar. Ea nu are impact direct asupra cash flow-ului bancii.

3/Expunerea economica Acest tip de expunere este intalnit in cazul bancilor care investesc in active straine. Aceste investitii sunt afectate deseori de schimbarile in ambientul economic al tarii de origine a activului.

Riscul economic este valabil in special pentru tarile a caror economie este in curs de dezvoltare, precum si in tarile aflate in curs de tranzitie la economia de piata si poate include urmatoarele variabile:

inflatia;

controlul ratei de schimb;

costurile cu forta de munca;

mediul politic etc.

Riscul economic este dificil de administrat, dar se dovedeste un factor semnificativ in planul de afaceri al bancilor transnationale.

Sintetizand cele aratate, rezulta ca variatia cursului unei monede nationale influenteaza, direct sau indirect, economia unei tari, in general, si activitatea bancilor, in particular.

in afara de cunoasterea genului de riscuri la care se expun, sub aspect valutar, precum si a modului cum influenteaza variatia intr-un sens sau altul a cursului valutar asupra tranzactiilor, bancile trebuie sa fie preocupate, in principiu, si de problema prognozarii cursurilor valutare, inainte de alegerea unei anumite metode de acoperire.

Indicatorii de masurare a riscului de risc valutar:

1. Pozitia valutara individuala se calculeaza pentru fiecare valuta in parte ca sold intre creantele si datoriile pe valuta respectiva.

Cunoaste doua forme:

- Pozitie scurta care se inregistreaza atunci cand volumul activelor este mai mic decat cel al pasivelor pe valuta la care se face raportarea:

a. daca se inregistreaza o crestere a cursului valutar, atunci situatia este nefavorabila pentru banca;

b. daca se inregistreaza o scadere a cursului valutar, situatia este favorabila bancii.

- Pozitia valutara lunga se inregistreaza atunci cand volumul activelor este mai mare decat cel al pasivelor:

a. daca are loc o crestere a cursului valutar, banca va avea de castigat;

b. daca exista o tendinta descrescatoare a cursului valutar, situatia pentru banca devine nefavorabila.

Pozitia valutara globala se calculeaza ca sold net al creantelor in devize fata de pasivele in devize. Pentru a se putea face comparatia, toate elementele se convertesc intr-o moneda de referinta. Acest indicator are avantajul de a oferi o imagine de ansamblu asupra expunerii valutare a bancii, in acelasi timp, prezinta si un dezavantaj - nu indica situatia exacta pe fiecare valuta. Indicatorii se folosesc pentru raportari globale.

Bancile comerciale utilizeaza doua categorii mari de instrumente de gestionare a riscului valutar:

I. incercarea de imunizare a bancii la fluctuatiile cursului valutar. Se urmareste ajustarea periodica a pozitiilor valutare in scopul eliminarii pozitiilor scurte si lungi. O astfel de situatie este ipotetica si chiar daca s-ar realiza ar produce bancii si unele neplaceri: ar impiedica-o sa speculeze in interes propriu informatiile legate de tendintele cursului valutar.

II. posibilitatea acoperirii riscului valutar prin utilizarea unor tehnici specifice, in special a instrumentelor derivate.

O banca expusa riscurilor legate de variatia cursului valutar, care are fie de incasat, fie de platit o suma intr-o valuta straina la un moment viitor, are doua posibilitati:

sa astepte pana la momentul incasarii sau platii si atunci sa converteasca suma in moneda nationala printr-o tranzactie spot (la vedere). Acest procedeu va expune banca la riscul de deteriorare a valutei de incasat, sau invers, de apreciere a valutei in care urmeaza sa se faca plata.

sa realizeze imediat dupa incheierea contractului, o tranzactie la termen (forward),

prin care sa converteasca suma de incasat sau de plata, pe baza cursului stabilit in momentul respectiv. Scadenta tranzactiei la termen este de preferat sa fie cat mai aproape posibil de data probabila a incasarii sau platii. in acest mod, banca va avea de incasat o suma cunoscuta de valuta si anume aceea rezultata in urma tranzactiei la termen, indiferent de nivelul de curs ce se va inregistra in momentul incasarii sau platii in valuta straina. Practic, pot fi utilizate si alte procedee tehnice, cunoscute sub denumirea generica de instrumente derivate, cu un grad de complexitate mai ridicat.

Hedging-ul valutar (punerea la adapost) desemneaza operatiunile de acoperire a riscurilor, prin care un cumparator de valuta procedeaza la efectuarea a doua operatiuni: pe de o parte se angajeaza sa cumpere la termen o suma intr-o anumita valuta, iar pe de alta parte se imprumuta cu aceeasi suma, in aceeasi valuta, la acelasi termen. Prin acest procedeu, cumparatorul se pune la adapost de riscul deprecierii acesteia in intervalul de timp dintre momentul incheierii contractului si executia lui, deoarece la scadenta platii, care coincide cu termenul de incasare a imprumutului, eventuala pierdere la cumpararea valutei se compenseaza cu un castig egal obtinut la imprumut. Procedeul este valabil si pentru cazurile in care un creditor se teme ca moneda in care este exprimat contractul este expusa deprecierii sau devalorizarii. In tapt, scopul hedging-ului este anularea oricarui efect datorat variatiei cursului valutar. Aceasta operatiune se mai numeste si credit paralel sau acoperire la termen si se foloseste si pentru evitarea riscului variatiei pretului sau a ratei dobanzii.

Swap-ul valutar (schimb) este un contract prin care se poate schimba o valuta de pe o piata cu alta pe alta piata, sau de la un termen la altul, sau un titlu financiar cu altul. Fiind in posesia informatiilor de pe mai multe piete, clientul are o serie de posibilitati, putand alege pe cea mai buna: cel mai mic risc la cel mai avantajos schimb. Astfel de contracte pot fi vandute sau cumparate, ca un titlu financiar, ceea ce mareste gama de posibilitati de utilizare si evitare a riscului.

Se pot face combinari intre o cumparare la vedere cu o vanzare la termen, vanzare la vedere cu cumparare la termen, doua operatiuni opuse la termene diferite etc.

Optiunea valutara este un contract prin care i se ofera cumparatorului dreptul, dar nu si obligatia de a cumpara sau vinde o suma in valuta, la un anumit curs de schimb, la o anumita data (sau pana la o anumita data), contra unei prime platite vanzatorului optiunii. Optiunea limiteaza riscul cumparatorului la prima platita, in schimb, ii ofera posibilitatea obtinerii unui castig 'nelimitat'.

Etapele gestionarii riscului valutar

definirea expunerii la risc si identificarea tipurilor de tranzactii care pot afecta rezultatele bancii;

evaluarea riscului prin calcularea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valuta in parte, luand in considerare evolutia anticipata a cursurilor valutare;

controlarea riscului prin formularea tipului de politica valutara a bancii, prin desemnarea specialistilor in masura sa angajeze banca in operatiuni valutare si prin determinarea procedurilor de expunere la risc si stabilirea limitelor de expunere;

derularea propriu-zisa a tranzactiilor cu valuta.

5. Riscul de rata a dobanzii

Dobanda reprezinta suma care se cuvine proprietarului pentru capitalul imprumutat. Ea trebuie sa acopere si riscul de nerambursare a capitalului la scadenta.

Riscul ratei dobanzii are doua acceptiuni:

posibilitatea inrautatirii rezultatelor econmico-financiare ale bancii ca urmare a modificarii ratei dobanzii;

riscul de deteriorare a situatiei patrimoniale a bancii sub influenta modificarilor adverse ale dobanzii pe piata.

In functie de strategia de ansamblu pe care o are, o banca isi poate asuma un risc ridicat sau unul scazut. in cazul riscului ridicat, marja neta a dobanzii bancare si situatia patrimoniala inregistreaza variatii mari la modificarea ratei dobanzii, in timp ce asumarea unui risc scazut aduce putine modificari la nivelul celor doua elemente, prin modificarea ratei dobanzii.

Cauzele care determina riscul de rata a dobanzii sunt:

- cauze interne bancii:

+ strategia adoptata de conducerea acesteia;

+ marimea si structura elementelor patrimoniale;

+ calitatea portofoliului de credite;

+ esalonarea scadentelor creditelor si resurselor atrase.

- cauze exogene:

+ mediul economic existent;

+ felul in care banca centrala conduce politicile monetare si de credit;

+ modul in care politica monetara se imbina cu celelalte politici economice ale guvernului;

+ evolutia pietei interbancare.

- cauze de ordin psihologic:

+ concurenta intre banci.

Riscul de rata a dobanzii are doua componente:

1. riscul venitului = riscul inregistrarii unor pierderi la nivelul veniturilor nete din dobanzi, ca o consecinta a faptului ca miscarile ratelor dobanzilor de la resursele atrase nu au fost corect corelate cu cele ale imprumuturilor acordate;

riscul investitiei = posibilitatea producerii unor pierderi la nivelul patrimoniului net al bancii, ca urmare a anticiparii eronate a evolutiei dobanzii. Analizarea riscului de rata a dobanzii porneste de la impartirea activelor si pasivelor bancare in:

- active si pasive cu dobanzi fixe;

- active si pasive cu dobanzi sensibile.

Gestionarea riscului de rata a dobanzii Gestionarea riscului de rata a dobanzii isi propun

obtinerea unei marje a dobanzii cat mai mare si pastrarea

acesteia in timp.

Acest lucru se realizeaza pe mai multe planuri:

1. gestionarea marjei dobanzii;

determinarea, analizarea si interpretarea indicatorilor de sensibilitate;

3. gestionarea pozitiei bancii.

1. Gestionarea marjei dobanzii Marja dobanzii este considerata principalul indicator de rentabilitate bancara si se calculeaza ca diferenta intre: veniturile incasate la imprumuturile acordate si cheltuielile ocazionate de retragerea resurselor de la alte societati bancare, populatie si agenti economici. Indicatorii marjei dobanzii sunt:

a. Marja absoluta a dobanzii bancare = venituri obtinute minus cheltuieli dobandite. Aceasta exprima capacitatea bancii de a acoperi costurile cu dobanzile bonificate la depozite, certificate de depozit, imprumuturi, s.a., din venituri obtinute la incasarea dobanzilor aferente plasamentelor realizate.

Marja absoluta a dobanzii trebuie sa fie suficient de mare pentru a putea acoperi:

- sarcina bancara = alte cheltuieli minus alte venituri bancare;

- profitul - trebuie sa fie suficient pentru asigurarea dezvoltarii ulterioare a bancii.

b. Marja procentuala bruta = marja absoluta a dobanzii / totalul activelor valorificabile.

c. Marja procentuala neta - nivelul mediu al dobanzii percepute / nivelul mediu al dobanzii bonificate.

Indicatorii de sensibilitate ai riscului de rata a dobanzii

Calculul acestora porneste de la gruparea elementelor active si pasive ale bancii in functie de variabilitatea veniturilor si cheltuielilor implicate de sensibilitatea ratei dobanzii.

a. Ecartul (GAP) reprezinta diferenta la un moment dat intre volumul activelor si cel al pasivelor sensibile la rata dobanzii.

b. Indicele de sensibilitate al bancii la variatia ratei dobanzii de pe piata se calculeaza ca un raport la un moment dat intre volumul activelor sensibile si cel al pasivelor sensibile la variatia ratei dobanzii.

- Daca indicele de sensibilitate <1 si rata dobanzii are o tendinta crescatoare => situatia este nefavorabila pentru banca.

- Daca rata dobanzii scade => situatia este favorabila bancii.

- Daca indicele de sensibilitate > 1 si se inregistreaza o scadere a ratei dobanzii pe piata =>situatia este defavorabila bancii.

- Daca indicele de sensibilitate > 1 si se inregistreaza o crestere a ratei dobanzii =>situatia este

favorabila bancii.

3. Gestionarea pozitiei bancii

in functie de marimea activelor si pasivelor cu dobanzi fixe se determina pozitia bancii ca diferenta intre volumul activelor cu dobanda fixa si volumul pasivelor cu dobanda fixa.

Pozitia bancii poate fi:

pozitie scurta - atunci cand volumul activelor cu dobanda fixa este mai mic decat volumul pasivelor cu dobanda fixa; in acest caz banca inregistreaza o situatie favorabila daca rata dobanzii are o tendinta crescatoare;

pozitie lunga - atunci cand activele cu dobanda fixa depasesc in volum pasivele cu dobanda fixa; in

acest caz situatia este favorabila bancii daca se inregistreaza un ritm descrescator al dobanzii;

- pozitia neutra - este o situatie teoretica si ideala pentru banca, in care activele cu dobanzi fixe sunt egale cu pasivele cu dobanzi fixe. intr-o astfel de situatie banca nu se gaseste in situatia de a inregistra pierderi ca urmare a variatiei ratei dobanzii pe piata, dar nici nu poate specula in interes propriu variatiile acesteia.

Modele de gestiune a riscului de rata a dobanzii Modificarile bruste, neasteptate ale dobanzii pot influenta semnificativ indicatorii de profitabilitate bancara si volumul profitului inregistrat de banca.

Pentru administrarea riscului de rata a dobanzii, o banca trebuie sa isi stabileasca o serie de obiective specifice pentru venitul net din dobanzi pentru valoarea de piata a capitalului sau, pentru masurarea expunerii la risc si formularea unor strategii de atingere a obiectivelor vizate.

Cele doua modele principale de gestionare a riscului de rata a dobanzii sunt:

I. Modelul GAP de diferenta;

II. Modelul GAP de durata.

I. Modelul GAP de diferenta

GAP = active sensibile - pasive sensibile la rata dobanzii. GAP (engl.) = decalaj

Principalul model utilizat in gestionarea activelor si pasivelor bancare, in gestionarea venitului net din dobanzi si in gestionarea fluxurilor de numerar pe termen scurt este modelul GAP de diferenta.

Acest instrument de analiza pune accentul pe administrarea venitului net din dobanzi pe termene scurte 3->6 luni.

Analiza GAP presupune:

- planificarea strategica a profitului ce trebuie realizat;

- realizarea unor programe pe termene scurte si medii pentru fluxul de numerar;

- administrarea riscului de variatie a dobanzii;

- evaluarea activelor si pasivelor bancare.

Analiza GAP de diferenta presupune focalizarea pe marja neta a dobanzii bancare, determinata ca raport intre veniturile nete din dobanzi si totalul activelor valorificabile.

Etapele analizei GAP:

a. clasificarea prealabila a activelor si pasivelor in functie de sensibilitatea la rata dobanzii;

b. selectarea orizontului de timp pe care se va face analiza activelor si pasivelor sensibile;

c. gruparea activelor si pasivelor pe orizonturi de timp, in functie de scadenta sau timpul pana la prima modificare a ratei dobanzii;

d. calcularea GAP de diferenta, a venitului net din dobanzi, a marjei procentuale brute pentru fiecare interval de timp in parte;

e. interpretarea de catre conducerea bancii a rezultatelor obtinute si stabilirea cailor de urmat.

Scopul acestei analize vizeaza protejarea veniturilor nete din dobanzi fata de modificarea ratei dobanzii. Aceasta implica o reducere a volatilitatii veniturilor nete din dobanzi, atat prin ajustarea activelor si pasivelor sensibile, cat si prin utilizarea unor instrumente derivate, de tipul contractelor futures, forward, swap, specifice operatiunilor extrabilantiere.

De asemenea, analiza GAP de diferenta poate oferi solutii de marire a venitului net din dobanzi pe seama operatiunilor speculative. Acest procedeu se realizeaza prin utilizarea speculativa a modificarilor ratelor dobanzii, ceea ce presupune prognoza unei rate a dobanzii cat mai apropiate de cea de pe piata.

Factorii care determina modificarea venitului net din dobanzi:

1. Rata dobanzii

In functie de nivelul GAP putem intalni mai multe situatii:

- Daca pasivele sensibile > activele sensibile si rata dobanzii pe termen scurt creste in intervalul analizat => banca va plati rate mai ridicate pentru toate pasivele sensibile (cu preturi noi);

- Daca pasivele sensibile > activele sensibile si rata dobanzii pe termen scurt creste mai mult

decat veniturile din dobanzi deoarece li se fixeaza preturi noi mai multor pasive;

- Daca activele sensibile > pasivele sensibile si rata dobanzii pe termen scurt creste in intervalul de timp analizat => venitul din dobanzi va creste mai mult decat cheltuielile cu dobanzile, intrucatli se fixeaza preturi noi mai multor active;

- Daca activele sensibile = pasivele sensibile ==> banca inregistreaza un echilibru.

Schimbarile egale la nivelul ratei dobanzii nu modifica in acest caz venitul net din dobanzi deoarece variatiile venitului net sunt egale cu variatiile cheltuielilor cu dobanzile.

Volumul activelor si pasivelor bancare Venitul net din dobanzi variaza direct proportional cu volumul activelor valorificabile si cu volumul pasivelor purtatoare de dobanda, indiferent care ar fi nivelul ratei dobanzii.

3. Structura portofoliului de active si pasive Orice modificare a structurii portofoliului poate afecta venitul net din dobanzi.

Ca orice instrument, GAP de diferenta are o serie de neajunsuri:

- realizeaza o analiza statica a resurselor si a plasamentelor fara a face proiectii in dinamica;

- nu tine cont de necesarul de fonduri proprii ale bancii.

II. Modelul GAP de durata Pe langa GAP de diferenta, multe banci analizeaza riscul de rata a dobanzii prin intermediul modelului de durata a GAP-ului. Acesta se concentreaza pe venitul net din dobanzi sau pe valoarea de piata a capitalului detinut de actionari, urmarind sincronizarea tuturor fluxurilor de numerar individuale. Acest model porneste de regula de la evaluarea titlurilor de valoare.

Analiza de durata recunoaste faptul ca riscul de rata a dobanzii apare ca urmare recorelarii in timp a intrarilor si iesirilor de numerar.

In timp ce analiza GAP clasica (diferenta) compara activele si pasivele sensibile pe termen scurt, analiza de durata stabileste existenta unei legaturi direct proportionale intre modificarea portofoliului de active si pasive si miscarile ratelor de dobanda.

Orice banca este preocupata de expunerea ei totala la risc. Atunci cand ea incaseaza numerar la active inainte de efectuarea platilor la pasive, suporta riscul reinvestirii castigurilor la preturi reduse.

Analiza GAP de durata presupune stabilirea unui obiectiv tinta, cum ar fi de exemplu valoarea de piata a capitalului si administrarea diferentei dintre durata medie a activelor totale si durata medie a pasivelor totale.

Riscul de rata a dobanzii este pus in evidenta de nepotrivirea intre duratele medii ale activelor si cele ale pasivelor.

Cand dobanda se modifica, valoarea activelor si pasivelor oscileaza cu ritmuri diferite, iar veniturile viitoare din dobanzi se schimba fata de cheltuielile viitoare cu dobanzile.

Pentru a acoperi riscul de rata a dobanzii, bancile au dezvoltat o serie de instrumente de micsorare a expunerii lor structurale:

- utilizarea operatiunilor cu instrumente derivate;

- acoperirea riscului de rambursare anticipata sau de renegociere a dobanzilor la portofoliul de active fixe;

- extinderea gamei de produse bancare supuse tarifarii.

6. Riscul de solvabilitate

Riscul de solvabilitate exprima posibilitatea ca o banca sa nu aiba fondurile proprii necesare pentru acoperirea eventualelor pierderi ce pot aparea pe parcursul activitatii sale.

Fondurile proprii ale unei banci se compun din:

1. capital propriu;

capital suplimentar.

1. Capitalul propriu are urmatoarele componente:

- capital social varsat;

- prime legate de capital integral incasate;

- rezervele legale;

- rezervele generale pentru riscul de credit;

- rezervele din influentele cu curs valutar aferente aprecierii disponibilitatilor in valuta;

- capital social in valuta;

- rezervele constituite din primele legate de capital si repartizari din profitul net;

- rezervele din diferentele favorabile rezultate la reevaluarea patrimoniului;

- fondul imobilizarilor corporale;

- fondul pentru cresterea surselor proprii de finantare;

- rezervele statutare;

- rezultatul reportat reprezentand profit nerepartizat;

- rezultatul net al examenului financiar curent reprezentand profit;

- fondurile cu caracter permanent puse la dispozitia sucursalelor din strainatate.

Fondul de rezerva se constituie astfel: bancile pot repartiza cel mult 20% din profitul brut, pana ce fondul de rezerva egaleaza capitalul social, apoi 10% pana cand devine dublul capitalului social. Peste aceasta limita, daca se doreste majorarea fondurilor de rezerva, alocarile se fac din profitul net.

Capitalul suplimentar este format din:

- alte rezerve decat cele din capitalul propriu;

- datoria subordonata;

- subventii pentru investitii.

La determinarea fondurilor proprii ale bancii se au in vedere urmatoarele aspecte:

1. Capitalul suplimentar va fi luat in calcul numai in conditia inregistrarii unui nivel pozitiv al capitalului propriu si in proportie de cel mult 100% din acesta;

Datoria subordonata va fi luata in calculul fondurilor proprii in proportie de cel mult 50% din capitalul propriu.

Pentru a evita intrarea in riscul de insolvabilitate, banca trebuie sa isi adecveze capitalul in functie de riscurile pe care si le asuma. De aceea se calculeaza rata solvabilitatii bancare ca raport intre fondurile proprii si activele ponderate in functie de riscuri. Aceasta trebuie sa fie de cel putin 8%.

Ponderile utilizate pentru determinarea riscurilor la care se expune banca sunt diferite, in functie de beneficiarii creantelor respective. Astfel, in timp ce creantele fata de banca centrala, de administratia publica centrala si locala sunt considerate fara risc (0%), creantele fata de alte banci comerciale - pondere de 20% -, creditele ipotecare au o pondere de 50%, iar celelalte creante rezultate in urma relatiilor cu clienti nebancari sunt luate in calcul cu pondere de 100%.

Pentru a limita situatiile neplacute generate de insolvabilitatea bancilor comerciale, majoritatea tarilor si-au constituit sisteme de asigurare a depozitelor in sistemul bancar.

Orice tara care doreste sa isi instituie un sistem de asigurare a depozitelor bancare intampina o serie de dificultati legate de natura schemei de asigurare propuse. Sistemul de asigurare a depozitelor este vazut ca un supliment al celorlalte masuri speciale destinate deponentilor impotriva riscului de insolvabilitate bancara. Un astfel de sistem include bancile autorizate si supravegheate de banca centrala care are obligatia de a controla riscurile asumate de bancile comerciale proportional cu capitalul lor si cu calitatea managementului acestora. De asemenea, obligatia bancii centrale este de a sprijini bancile comerciale aflate in criza de lichiditati prin acordarea unor imprumuturi de ultima instanta.

Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi vazute ca o alternativa nu neaparat a situatiei in care nu exista nici un alt tip de asigurare in sistemul bancar, ci chiar mai mult decat atat, ca o posibilitate adiacenta de despagubire a deponentilor in cazul in care guvernele sau bancile centrale isi asuma raspunderea de a face acest lucru (de a despagubi). Putem spune ca exista urmatoarele sisteme de asigurare:

a. implicite - care presupun interventia autoritatilor statului in sensul despagubirii deponentilor in cazul in care una sau mai multe banci comerciale au intrat in situatie de faliment;

b. explicite - presupun constituirea unor scheme de asigurare a depozitelor.

Rationamentele care justifica asigurarea depozitelor bancare pot fi rezumate astfel:

1. Rationamentul direct afirma ca deponentii, ca orice consumatori, trebuie despagubiti in cazul in care bancile comerciale nu isi pot onora obligatiile de plata fata de acestia. Deponentii, ca beneficiarii

produselor si serviciilor bancare sunt asimilati si ei consumatorilor, la fel ca si cumparatorii oricarui bun sau serviciu. De aceea exista presiuni din partea acestora in sensul ca doresc si ei sa fie protejati impotriva eventualelor pierderi ale bancilor. Pentru acesti consumatori este mai dificil sa verifice starea financiara a bancii la care constituie depozitul.

Rationamentul indirect este acela ca, printr-un astfel de sistem de asigurare se reduce riscul global la nivelul sistemului bancar pentru ca sunt evitate intr-o oarecare masura retragerile pripite ale depunerilor bazate numai pe zvonuri legate de prabusirea sistemului de plati. Stiindu-si banii in siguranta ca urmare a asigurarii depozitelor, deponentii vor avea mai putine motive sa faca retrageri intempestive (generate de factori psihologici). Asigurarea depozitelor, asemenea oricarei asigurari,

poate genera hazardul moral prin eliberarea deponentilor de

consecintele neplacute ale activitatii lor.

Hazardul moral se refera la efectele adverse din punctul

de vedere al asiguratorului pe care asigurarea le poate avea

asupra comportamentului asiguratului. Deponentii pot contribui la hazardul moral, dar asigurarea depozitelor inseamna pentru ei ca nu mai sunt obligati sa isi gestioneze riscul de credit asociat constituirii unui depozit bancar.

intr-o astfel de situatie ei pot alege o banca la care sa isi constituie depozitul fara a lua in calcul situatia financiara a acesteia, ci numai atractivitatea ratei dobanzii oferite. Preocuparile autoritatilor de a preveni aceasta eventualitate reprezinta motivul principal pentru care sistemele actuale de asigurare nu ofera acoperire integrala a depozitelor bancare, lasand o anumita cota (fransiza) in sarcina asiguratului. Aceasta fransiza reprezinta riscul de capital pe care trebuie sa-1 suporte asiguratul.

Conducatorii de banca si actionarii semnificativi pot contribui si ei la hazardul moral atunci cand compensatiile acordate sub forme despagubirilor sunt foarte generoase. Fiind asigurati de faptul ca deponentii lor nu vor avea de suferi in cazul falimentului bancii, ei pot induce un comportament agresiv pe piata prin avantarea in activitati cu grad mare de risc, dar si de profitabilitate. Un astfel de comportament este contracarat prin supravegherea bancara, care este asigurata de banca centrala si care urmareste in mod continuu daca managementul bancii este adecvat si intervine ori de cate ori se constata o depasire alarmanta a depunerilor la risc.

Excluderea depozitelor persoanelor implicate in conducerea bancii, precum si a rudelor apropiate acestora de la avantajele sistemului de asigurari este o alta solutie menita sa descurajeze politicile riscante ale bancii.

Un sistem formal de asigurare a depozitelor bancare este in mod normal stabilit prin lege si are definite clar circumstantele in care se acorda compensatiile, suma maxima cuvenita unui deponent, tipurile de depozite si de deponenti ce urmeaza a fi despagubiti, aspecte legate de contributia bancilor din sistem la fondul de asigurare.

in opozitie fata de acest sistem formal, sistemul implicit presupune ca guvernul hotaraste in fiecare caz in parte atat forma de protectie, cat si modul in care vor fi finantate compensatiile.

Protectia de acest tip presupune de regula ca guvernul plateste compensatii direct deponentilor. Exista insa si posibilitatea ca guvernul sa ofere deponentilor alternativa transferarii depozitelor lor la o banca sanatoasa, incurajand fuziunea dintre o banca ruinata si una fara probleme financiare; o alta varianta ar fi reabilitarea bancii aflata in stare de faliment prin acordarea unei subventii sau prin cumpararea actiunilor acesteia la valoarea ei initiala.

Avantajele sistemului implicit de asigurare a depozitelor:

ofera guvernului flexibilitate in modul de rezolvare al fiecarui caz de prabusire a unei banci;

evitarea costurilor administrative impuse de stabilirea si punerea in functiune a unui sistem formal;

un astfel de sistem nu presupune alocarea in avans a unor sume pentru constituirea fondurilor de despagubire.

Problema apare insa in momentul in care aceste fonduri devin necesare prin prabusirea unei banci.

O prima varianta de procurare a resurselor ar fi finantarea de la bugetul public, insa aceasta s-ar putea dovedi dificila in conditiile existentei unor cheltuieli deja planificate sau a altor constrangeri fiscale.

O alta solutie de procurare a fondurilor necesare despagubirilor este apelul la un imprumut de la banca centrala. Un astfel de varianta poate intra in contradictie cu politica monetara sau chiar poate fi interzisa prin statutul bancii centrale.

in concluzie, aranjamentele implicite pot intampina dificultati de finantare mai mult decat sistemele formale care au fonduri prestabilite. Un alt neajuns al sistemului implicit este acela ca reabilitarea unei banci ruinate ofera deponentilor protectie de 100%.

Rationamentul asigurarii depozitelor este de fapt protectia micilor deponenti care sunt mai putin capabili sa evalueze corect riscul implicat de plasarea banilor la o banca privata. Acestia se presupune ca vor suferi cel mai mult in termeni relativi in cazul prabusirii unei banci.

Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar din Romania

Este o institutie de drept public care isi propune sa garanteze intr-o anumita masura rambursarea depozitelor constituite la societatile bancare de persoanele fizice (depozite in lei sau valuta).

Nu sunt garantate urmatoarele sume:

- depozitele membrilor consiliului de administratie, comitetul de directie sau comisiei de cenzori;

- depozitele persoanelor care detin actiuni ce depasesc ca valoare 5% din capitalul bancii. Restrictia se aplica si pentru soti sau rudele de pana la gradul II ale acestor persoane - persoane care actioneaza in numele acestor persoane (actionari semnificativi 5%)

- depozitele persoanelor care au obtinut de la aceeasi banca dobanzi sau avantaje financiare preferentiale.

Toate bancile autorizate sa functioneze de B.N.R. contribuie la constituirea fondului de garantare astfel:

- exista o contributie initiala egala cu 1% din capitalul social subscris;

- exista o contributie anuala sub forma unei cote din soldul depozitelor constituite de persoanelor fizice, sold evidentiat la 31 decembrie;

- daca o banca practica politici riscante, fondul poate majora contributia acesteia, dar numai cu acordul

B.N.R. si dupa ce banca in cauza si-a sustinut politicile adoptate. Aceste contributii mai pot fi majorate in situatia in care resursele constituite la nivelul Fondului devin insuficiente.

7. Riscul de tara

Riscul asociat unei operatiuni de creditare sau ui vanzari de produse financiare in afara granitelor tarii reprezinta riscul de tara. De regula riscul de tara apare in cazul acordarii unor credite catre tarile in curs de dezvoltare.

In momentul acordarii unui credit, banca prefigureaza veniturile viitoare,dar in acelasi timp isi asuma si riscul generat de incertitudinea materializarii acestuia.

In mod normal se mizeaza pe recuperarea si imprumutate si a dobanzii aferente in conformitate cu clai contractuale. Exista insa situatii in care debitorii nu reusesc isi onoreze la scadenta obligatiile contractuale, solicitai incheierea unor contracte de refinantare prin care credite ml suplimenteze imprumutul acordat initial. Aceasta facilii poate fi combinata cu alta si anume cu rescadentarea cred in pe o perioada mai lunga de timp. Exista si varianta ca renegocierea contractului de credit sa se faca voluntar si nu impusa de imposibilitatea de plata a debitorului. Exista si renegocien cu caracter involuntar, atunci cand creditorul este obligat sa accepte refinantarea la o rata a dobanzii sub nivelul pietei, cand valoarea de piata a creditului a scazut.

De regula insa, rescadentarea sau refinantarea este defavorabila debitorului. Scenariul descris mai sus este valabil atat pentru creditarea interna, cat si pentru cea externa.

in cazul creditarii externe, apare insa un risc aditional, care difera de la o tara la alta. Acest risc se numeste riscul de tara si are doua componente majore:

1. riscul politic;

riscul de transfer.

1. Riscul politic reprezinta posibilitatea ca tara debitoare sa nu doreasca rambursarea imprumutului primit din considerente politice. Acest risc afecteaza in mod direct creditele acordate sectorului guvernamental si in mod indirect imprumuturile acordate sectorului privat din tara debitoare.

Riscul politic poate avea mai multe cauze:

- noul guvern anuleaza toate obligatiile contractuale asumate pe plan international de fosta administratie centrala;

- cand activele sectorului privat sunt nationalizate;

- tara debitoare incearca in acest mod (refuz de plata) obtinerea unor conditii mai bune de imprumut din partea creditorilor sai.

Riscul de transfer apare atunci cand debitorul strain se afla in imposibilitatea de a onora obligatiile contractuale ca urmare a deficitului de valuta.

Deficitul de valuta poate sa apara si din alte cauze decat cele datorate controlului guvernamental, de pilda: un imprumut acordat unei companii straine rentabile poate deveni neperformant, daca firma debitoare nu reuseste sa obtina in timp util cantitatea necesara de valuta pentru acoperirea transelor de credit si a dobanzii aferente.

Deficitul valutar poate sa fie si urmarea unui deficit cronic al balantei de plati externe din tara debitoare.

Realitatea arata ca cele doua componente ale riscului de tara se interfereaza si se determina una pe cealalta.

Analiza riscului de tara presupune doua etape:

in care se evalueaza riscul de credit al unei tari, luand in considerare propriile atuuri. Acest lucru presupune o analiza riguroasa a activitatii tarii respective de-a lungul timpului, evidentiindu-se perioadele mai bune sau mai slabe din punct de vedere economic si politic. Aceasta etapa se poate dovedi insuficienta, intrucat nu are in vedere si relatiile stabilite intre tara debitoare cu alte tari. Astfel se impune parcurgerea celei de-a doua etape.

analiza riscului de credit al unei tari vis-a-vis de alti clienti suverani. O astfel de estimare se realizeaza pe baza unor criterii uniforme, iar punctele sale cheie sunt legate de dorinta si capacitatea de rambursare a tarii debitoare. Dorinta de rambursare este o decizie eminamente politica, pe cand capacitatea de rambursare este rezultatul potentei economice a tarii debitoare.

Orice estimare a bonitatii unei tari presupune inevitabil si analiza tendintelor politice. intr-o anumita masura tendintele politice se reflecta in analiza economica. Schimbarile politice frecvente de guverne au ca rezultat managementul defectuos al intregii economii si ulterior stoparea dezvoltarii economice.

De regula decizia unei tari de a-si neglija obligatiile de plata nu ramane fara urmari pe plan international. Invariabil consecinta unei astfel de decizii este stoparea finantarii externe care va conduce la imposibilitatea finantarii comertului exterior. intr-o asemenea situatie agentiile internationale de rating considera statul respectiv fara acoperire. Pentru a-si recupera creantele, imprumutatorii nu au la dispozitie prea multe variante. Singura este de a sechestra unele bunuri la care au acces.

Capacitatea de plata a unei tari se refera la abilitatea acesteia de a genera valuta neta in viitor, in scopul rambursarii imprumuturilor scadente. Acesta este elementul principal care trebuie analizat in cazul riscului de tara.

Capacitatea unei tari de a castiga valuta este influentata de schimbarile care au loc pe plan politic intern sau extern. Schimbarile interne se refera de regula la modificari neprevazute de guverne, iar cele externe sunt rodul unor schimbari ale mediului economic si politic international. Modul in care o tara face fata acestor schimbari depinde de structura economiei sale si de politica guvernamentala aplicata. Managementul balantei de plati externe este principalul element ce determina bonitatea unei tari pe plan international.

Pe plan international exista agentii care alcatuiesc rapoarte asupra riscului de tara, iar acestea se bazeaza pe mai multe elemente definitorii:

1. politica interna si externa;

gestiunea economiei pe plan intern;

3. gestionarea relatiilor de plati externe.

Criteriile politice au in vedere:

- dorinta prezenta si viitoare a unei tari de a-si rambursa datoria externa;

- tipul de guvern aflat la putere (totalitar, democratic, autoritar, etc);

- tipul de politica pe care il abordeaza autoritatile;

- dorinta guvernului de a lua unele masuri ce se pot dovedi nepopulare;

- proiectele de viitor ale guvernului in privinta liniilor de politica economica abordate.

Criterii asupra gestionarii economiei interne se refera la capacitatea tarii de a-si plati datoriile.

Analiza economiei interne urmeaza sa ofere informatii cu privire la structura economica a tarii, la performantele ei trecute si prezente. De asemenea se incearca identificarea problemelor majore:

- inflatie mare;

- deficit bugetar cronic;

- disfunctionalitati la nivelul organizarii pietelor.

Gestionarea relatiilor de plati cu exteriorul pune in evidenta rolul balantei de plati externe si felul i care se gestioneaza datoriile si lichiditatea valutara. Aceasta analiza trebuie sa prezinte o imagine exacta a posibilitatilor curente de plata a tarii si sa ofere indicii asupra felului in care va evolua aceasta.

8. Indicatori de evaluare a riscurilor asumate de bancile comerciale

Pentru cunoasterea expunerii globale la risc a unei banci comerciale, se calculeaza si se monitorizeaza o serie de indicatori deosebit de relevanti pentru activitatea bancara.

Raportul dintre credite si totalul activelor bilantiere - este un indiciu pentru gradul de risc asumat de banca. Creditul = produsul bancar cu cel mai mare grad de

risc, dar in acelasi timp este si cel care aduce veniturile cele mai mari.

Daca ponderea creditelor in totalul activelor este ridicata acest lucru denota orientarea bancii catre activitati cu grad mare de profit: banca agresiva.

Raportul dintre creditele de calitate medie si total credite

Creditele de calitate medie = Credite substandard + Credite indoielnice.

Cu cat acest indicator are o valoare mai mare se apreciaza ca expunerea la risc a bancii creste. Ca urmare trebuie imbunatatit procesul de selectie a creditelor.

Acest indicator este dependent, in mare masura, si de starea generala a economiei, de nivelul sau de profitabilitate.

Raportul dintre activele lichide si depozitele la vedere

Activele lichide = numerarul + disponibilitati la alte banci comerciale

Arata gradul in care banca se poate baza pe cele doua elemente (numerar + disponibilitati) pentru acoperirea solicitarilor privind retragerea depozitelor la vedere.

Totusi, avand in vedere ca nu toate depozitele la vedere sunt lichidate, la dispozitia bancii exista un sold permanent care poate fi utilizat pentru acordarea de credite pe termen scurt. Din acest motiv nu se compara cele doua elemente (activele lichide, depozitele). Valoarea raportului este subunitara - depinde de modul in care sunt dezvoltate instrumentele de plati.

Raportul dintre credite si depozite

Arata capacitatea bancii de a atrage de la clientii sai resurse la un pret convenabil si de a le plasa sub forma creditelor cu o dobanda superioara.

a. D>C

b. D<C

a. Raportul este subunitar: se apreciaza ca banca are o lichiditate stocata, adica o parte din depozitele atrase nu este utilizata pentru realizarea de plasamente sub forma de credite, ci este destinata asigurarii lichiditatii bancare.

Intr-o astfel de situatie spunem ca banca se bazeaza in procesul de creditare numai pe resursele atrase de la clientii sai.

b. D < C Raportul este supraunitar, de aici rezulta faptul ca banca isi finanteaza o parte din plasamente prin atragerea de imprumuturi: spunem ca banca mizeaza pe un regim de management al resurselor. De regula pretul imprumuturilor atrase este mai mare decat al depozitelor constituite de clienti astfel incat profitul este afectat. Rezulta ca banca trebuie sa gaseasca modalitati avantajoase de plasare a resurselor, astfel incat sa compenseze cheltuielile mai mari aduse de pretul ridicat al imprumuturilor.

5. Raportul dintre capital si active O banca bine capitalizata are o capacitate sporita de a face fata riscurilor provenite din mediul in care isi desfasoara activitatea. Din acest punct de vedere este de dorit ca valoarea indicatorului sa fie cat mai mare, desi el este invers proportional cu efectul de parghie (de levier).

In orice tara care are un sistem bancar asezat pe doua nivele (banca centrala si bancile comerciale), autoritatea monetara supravegheaza permanent gradul de expunere la risc al fiecarei banci comerciale.

Principalii indicatori pe care banca centrala ii examineaza se refera la:

solvabilitatea bancii comerciale;

adecvarea capitalului;

calitatea activelor;

managementul bancii;

lichiditatea si veniturile.

In S.U.A. se acorda calificativul CAMEL: C apital adecvancy A sset quality M anagement E arnings L iquidity

Exista cinci nivele de apreciere a activitatii bancilor comerciale (expunerea la risc):

CAMEL 1 - se acorda societatilor bancare cu grad mare de stabilitate din toate punctele de vedere luate in calcul.

CAMEL 2 - acordat societatilor bancare solide, dar care pot intampina dificultati de mica amploare in derularea activitatii lor.

CAMEL 3 - acordat bancilor care prezinta deficiente ce le pot afecta performantele in timp. Astfel de banci "beneficiaza' de o supraveghere bancara sporita.

CAMEL 4 - acordat bancilor care detin in proportii mari active indoielnice. Astfel de banci, daca nu isi redreseaza rapid situatia dau faliment.

CAMEL 5 - acordat bancilor cu probabilitate mare de faliment, care au nevoie de infuzii de capital fie din partea actionarilor, fie din surse straine.

Aceasta analiza nu este facuta publica pentru a nu aduce in randul creditorilor bancii panica.

9. Performante bancare

Ca orice agent economic, si bancile urmaresc, in intreaga lor activitate de management, obtinerea profitului, selectand cu atentie angajamentele luate prin procurarea resurselor si utilizarile acestora prin acordarea de credite. in acelasi timp, se urmareste tinerea sub control a riscurilor asociate activitatilor in derulare.

Privit in suma absoluta, profitul nu ofera suficiente informatii asupra calitatii activitatii desfasurate. Din acest motiv este necesara raportarea sa la principalele elemente care il determina.

Calculul indicatorilor de performanta bancara porneste de la informatiile furnizate de principalele documente de sinteza contabila: bilantul si contul de profit si pierderi.

Rata rentabilitatii financiare ROE (Profit la capital -Return of equity)

Se determina ca raport intre profitul net si capital X 100. Acest indicator este considerat cel mai expresiv din punctul de vedere al actionarilor, care pot masura astfel

rezultatele obtinute de banca in raport cu investitia pe care ei au facut-o.

Profitul net este determinat prin deducerea tuturor | cheltuielilor si a taxelor, iar capitalul este suma dintre capitalul social, profitul nerepartizat si fondul de rezerva.

Important este ca ROE > rata dobanzii de piata, deoarece numai in acest mod investitorii potentiali sunt interesati sa cumpere actiuni de la banca.

Rata rentabilitatii economice (Return of assets) Se calculeaza ca raport procentual intre profitul net si activele bancii X 100.

Acest indicator prezinta rezultatele bancii prin prisma felului in care au fost utilizate resursele atrase. El este considerat semnificativ intrucat arata felul in care au fost gestionate operatiunile active la un nivel dat al resurselor.

Efectul de parghie (de levier)

Se determina ca raport intre active si capital, aratand masura in care banca, in calitatea sa de intermediar financiar, isi mareste profitabilitatea capitalurilor proprii prin atragerea si plasarea unor resurse noi.

Observatie: Majorarea capitalurilor proprii ale bancii determina o scadere a efectului de levier, dar si o scadere a expunerii la risc a bancii, o consolidare a stabilitatii ei.

Scaderea capitalurilor proprii in raport cu activele determina o crestere a efectului de levier, dar si a riscurilor asumate de banci.

Rata rentabilitatii financiare=Rata rentabilitatii economice X Efectul parghie lin/A x A/K = LIn/K

Rata profitului Rtt

Se determina ca raport procentual intre profitul net si venituri X 100.

El depinde de marimea veniturilor si cheltuielilor bancii, dar si de structura acestora. Este asociat cu un alt indicator: rata utilizarii activelor.

Rata utilizarii activelor RUA

Se determina ca raport intre venituri si active X 100.

Depinde de marimea ratei dobanzii de piata si de structura portofoliului de active al bancii.

Pentru cresterea acestui indicator se poate avea in vedere majorarea ponderii activelor care au gradul cel mai mare de rentabilitate. De regula insa, o astfel de actiune aduce o sporire a riscurilor.

Rti = rin / V RUA = V/A =>nn/V X V/A = nn/A = Rata rentabilitatii economice

Rata rentabilitatii economice = Rn X RUA

10. Costurile bancare

Un aspect decisiv al managementului bancar il constituie optimizarea raportului dintre venituri si costuri care genereaza cresterea performantelor bancii. Aceasta nu este o problema specifica bancilor, ci este valabila pentru orice agent economic in parte intr-o economie in ansamblul sau. Activitatea bancii de intermediar in relatia economisire - investire are importanta nu numai din punctul de vedere al utilitatii sociale pe care o aduce, ci si ca o componenta aflata in crestere a produsului intern brut. in perioada actuala, ponderea in PIB a serviciilor bancare a crescut continuu.

Exista doua puncte de vedere divergente referitoare la aportul serviciilor bancare in PIB:

O prima opinie considera ca daca volumul costurilor legate de activitatea bancara este mai mic, cu atat sistemul economiei nationale este mai performant. De aceea majorarea cheltuielilor bancare ar trebui sa fie limitata.

O a doua viziune considera ca majorarea costurilor bancare este urmarea unor procese economice pozitive, cum ar fi:

cresterea aportului si a remunerarii agentilor economici implicati in activitatea bancara;

- extinderea sferei serviciilor si a gradului de satisfacere a clientilor prin serviciile oferite de banci;

- cresterea rolului si importantei bancilor in economia nationala si in relatiile internationale.

Ca urmare cresterea angajamentelor si implicit a costurilor devine salutara (benefica) atata vreme cat este rezultatul unor procese economice pozitive.

La nivelul bancii comerciale analiza raportului dintre venituri si cheltuieli pune in evidenta faptul ca nu toate activitatile au prin ele insele conditii de autogestiune: unele functiuni ale bancii nu aduc venituri acoperitoare in raport cu cheltuielile ocazionate. Aceste cheltuieli suplimentare urmeaza a fi acoperite prin cresterea preturilor la alte servicii oferite de banci.

Raportul dintre veniturile si cheltuielile bancare este distorsionat ca urmare a unor aspecte legate de politicile privind creditarea sau atragerea de resurse duse de banci:

- neremunerarea disponibilitatilor din conturile curente;

- stabilirea unor regimuri speciale pentru depunerile la termen, mai ales pentru cele care constituie baza acordarii unor credite ipotecare sau de consum. Astfel de economii pot fi remunerate de banci cu dobanzi mai mici.

- efectuarea unor operatiuni de gestiune a incasarilor si platilor in mod gratuit sau preturi reduse.

De altfel, tarifarea operatiunilor de gestiune trebuie realizata cu multa prudenta, deoarece desfasurarea accelerata a platilor si extinderea operatiunilor bancare sunt lucruri benefice pentru banca, care ii aduc un spor de resurse si implicit o crestere a rentabilitatii.

11. Centrala riscurilor bancare

Centrala riscurilor bancare (CRB) a fost infiintata printr-un regulament al Bancii Nationale (Reg. Nr. 1/1999) pe baza legii privind statutul B.N.R. si al legii privind activitatea institutiilor de credit.

CRB este un centru care gestioneaza in numele B.N.R. informatia de risc bancar pentru scopurile utilizatorilor.

Informatia de risc bancar este cea care se raporteaza de catre banci, se prelucreaza si se difuzeaza de catre CRB. Ea cuprinde:

- informatii privind debitorii: persoane fizice sau juridice rezidente;

- operatiunile in moneda nationala sau in moneda straina prin care bancile se expun fata de acel debitor.

Operatiunile prin care bancile se expun la risc sunt:

1. acordarea de credite;

asumarea unor angajamente de catre banca in numele debitorilor sai fata de o terta persoana fizica sau persoana juridica nebancara;

3. asumarea de angajamente in numele clientului fata de o alta banca comerciala.

Riscul individual reprezinta suma valorilor operatiunilor prezentate mai sus raportata la CRB de o persoana declaranta pentru un debitor de-al sau.

Riscul individual exprima in fapt expunerea unei banci fata de un debitor si se determina de catre persoana declaranta.

Pentru determinarea riscului individual se iau in calcul operatiunile desfasurate de debitor in contul sau propriu sau ca parte componenta a unui grup.

Persoanele declarante sunt:

centralele bancilor comerciale constituite ca persoane juridice romane; declara aceste operatiuni pentru toate informatiile de risc bancar extrase din propriile statistici si din cele ale sucursalelor lor din tara;

sucursalele din Romania ale bancilor straine pentru toate informatiile de risc bancar existente in statisticile lor.

Persoanele recenzate sunt debitorii, persoanele fizice si juridice nebancare, rezidente si inscrise in CRB ca urmare a raportarii lor de catre persoanele declarante.

Angajatii bancilor, autorizati de conducerea acestora sa transmita la CRB si sa receptioneze de la acesta informatiile de risc bancar, se numesc persoane acreditate.

Perioada in care se face raportarea este cuprinsa intre datele 1 si 15 ale lunii in care se transmit informatiile de risc bancar aferente lunii anterioare.

CRB este, de fapt, o baza de date organizata si gestionata astfel incat sa ofere in timp util toate datele solicitate de persoanele declarante referitoare la debitorii lor, cu conditia pastrarii secretului bancar.

Aceasta banca de date cuprinde:

Registrul central al creditelor care contine informatiile de risc bancar raportate de banci, prelucrate si distribuite de CRB in scopul valorificarii lor de catre utilizatori;

Registrul creditelor restante care este alimentat de registrul central al creditelor cu date referitoare la persoanele recenzate si la imprumuturile restante pe care acestea le au fata de intreg sistemul bancar.

Informatiile din Registrul central al creditelor se reactualizeaza in fiecare luna, in timp ce informatiile din Registrul creditelor restante se actualizeaza in functie de interesele proprii ale CRB. Toate aceste date sunt arhivate si pastrate timp de doi ani de la data inscrierii.

CRB difuzeaza lunar fiecarei persoane declarante informatiile referitoare la riscul global pentru fiecare debitor raportat in luna respectiva. Totodata, la cererea bancilor, CRB poate oferi date referitoare la creditele restante pe ultimii doi ani pentru orice debitor.

Conditia care trebuie indeplinita pentru ca bancile sa aiba acces la informatiile oferite de CRB este acordul prealabil al debitorilor bancii.

Datele solicitate sunt date referitoare la riscul global inregistrate in Registrul Central al creditelor in ultima luna pe numele persoanei recenzate, dar si date legate de creditele restante fata de banca creditoare sau fata de celelalte banci pe o perioada de cel mult doi ani in urma.

Pentru serviciile pe care le ofera CRB se percep comisioane care sunt utilizate de B.N.R. pentru acoperirea cheltuielilor de functionare ale CRB. Orice document care contine informatia de risc bancar raportata si primita la CRB se arhiveaza pe o perioada de 5 ani. Informatiile transmise la CRB si primite de la aceasta au caracter confidential.