Istoria creditului. Aparitia, formele si caracteristicile lui

Istoria creditului. Aparitia, formele si caracteristicile lui.

Imprumutul este cunoscut si legiferat inca de la inceputurile vietii economice si sociale. Primele dovezi ale unei activitati bancare se regasesc in Orientul Apropiat (Babilon) si Egiptul Antic, unde templele erau atat loc de rugaciune cat si loc de pastrare a banilor si tezaurelor. Tablitele de lut gasite reprezinta dovada ca templele din Babilon aveau o activitate ce poate fi asemanata, in unele privinte cu activitatea institutiilor bancare moderne de astazi. Pe aceste tablite a fost daltuita legea care cuprindea norme privind diferitele intelegeri dintre oameni. Stravechiul cod cuprindea reguli precise privitoare la primirea si acordarea de imprumuturi, asezarea si plata dobanzilor, folosirea inscrisurilor doveditoare, constituirea de garantii, impartirea obligatiilor, depunerea in depozite. Imprumutul cu dobanda a fost o practica ce la inceput nu a putut fi controlata de autoritati, deoarece nu existau reglementari in domeniu. Imprumutul cu dobanda este reglementat mai tarziu prin Codul lui Hammurabi care este recunoscut ca prima reglementare in domeniu .Un fapt important in evolutia relatiilor economice si sociale il constituie extinderea imprumuturilor, intr-o prima faza numai de produse destinate consumului, in special cereale, iar mai tarziu si de unelte ale muncii si de instrumente banesti. Imprumuturile se acordau inca de la inceputuri contra unui anumit pret, adica dobanda, ceea ce asigura un substantial castig creditorilor, respectiv detinatorilor de disponibilitati in marfuri si bani care incheiau asemenea tranzactii.

Mai tarziu dobanda va fi cunoscuta sub denumirea de camata si se cristalizeaza o indeletnicire aparte, camataria, profilata pe tranzactii de imprumut, ce au luat amploare odata cu dezvoltarea societatii sclavagiste. Capitalul camataresc era solicitat pentru nevoile curente de producatorii liberi, agricultori, mestesugari, de comercianti si navigatori in scopul finantarii afacerilor, dar si de aristocratie, din nevoia de acoperire a cheltuielilor datorate luxului in care traiau, precum si de suverani pentru purtarea razboaielor. Imprumuturi in produse si metal pretios acordau in lumea antica si marii proprietari funciari, negustorii bogati, dar si unii afaceristi ce incepusera deja sa se specializeze in tranzactii monetare, reusind sa acumuleze insemnate avutii. In Babilon au aparut si au dainuit adevarate dinastii de camatari, care transmiteau si sporeau forta economica din generatie in generatie, exercitand si o anumita influenta si in viata politica.

Aparitia bancilor ca institutii a avut loc in Grecia si Roma antica in secolele VI-VII i.H. ca urmare a dezvoltarii comertului datorata emiterii monedei proprii de catre fiecare oras comercial. In scopul de a combate camata mai multe cetati grecesti au decis sa constituie "banci publice" care pe langa rolul propriuzis bancar, mai aveau si sarcina strangerii impozitelor si dreptul de a bate moneda. Dupa modelul grecesc, in Roma antica apar "bancheri privati" si "banci publice". Acestia au inlesnit si diversificat schimburile comerciale, ajungand sa asigure toate functiile clasice ale bancilor: depuneri, credite, gestiunea conturilor, serviciul cecurilor. Republica, apoi Imperiul Roman, creeaza asemenea banci specializate, in primul rand cu pastrarea impozitelor colectate de la contribuabili. In porturile grecesti, "trapezistii" devin bancheri in sensul actual al termenului;ei indeplinesc majoritatea functiilor bancii moderne: depuneri, credite, schimb, crearea altor mijloace de plata decat bancnota sau moneda. In Egipt, unde statul avea autoritate totala a fost infiintata Banca Regala din Alexandria care detinea monopolul asupra acestor activitati.

In feudalism creditul a accentuat procesul de deposedare a micilor producatori de mijloace de productie, concomitent cu pierderea drepturilor economice si politice, ducandu-i la starea de dependenta fata de feudal. Creditul a dus si in aceasta perioada la extinderea relatiilor monetare, contribuind apoi la ruinarea marilor latifundiari, la distrugerea independentei mestesugarilor, creand astfel premise necesare de trecere la manufactura capitalista. In ultima perioada de extindere a feudalismului, creditul a contribuit la acumularea capitalului,la ruinarea producatorilor de marfuri si transformarea lor in salariati.

In capitalism creditul bancar se transforma intr-un instrument de dominatie. El devine o arma folosita de marile monopoluri in lupta concurentiala. In conditiile productiei capitaliste de marfuri, creditul contribuie intr-o anumita masura si la atenuarea vremelnica a contradictiei dintre valoare si valoarea de intrebuintare, manifestata prin antagonismul dintre productie si consum.

Prin faptul ca reflecta dezvoltarea fortelor de productie, creditul a favorizat instaurarea oranduirii capitaliste, a contribuit la largirea productiei si supraproductiei.Prin relatiile de credit s-au redistribuit capitalurile intre ramurile economice, s-au egalizat profiturile, au crescut insa si parazitismul si speculatiile si, in final, s-au accentuat contradictiile capitalismului.

1.1. Consideratii privind imprumutul cu dobanda de-a lungul timpului. De la respingerea pana la acceptarea rolului sau in economie

Gandirea economica din Antichitate considera ca bogatia isi are izvorul in munca umana iar pamantul, padurile si alte obiecte materiale deoarece nu sunt rezultatul direct al muncii omului sunt "sterpe" si prin urmare nu pot fi considerate o bogatie. Statul e cel care trebuia sa aiba grija de bratele de munca, lui ii revenea sarcina asigurarii propriilor venituri si efectuarea cheltuielilor de interes public. Odata cu aparitia banilor insotita de intensificarea schimbului si de dezvoltarea comertului interesul ganditorilor antici pentru aspectul vietii economice va creste. Un exemplu in acest sens ne ofera Grecia Antica unde democratia sclavagista va favoriza dezvoltarea comertului si a creditului. Au aparut insa confruntari de idei ce au impartit ganditorii greci in doua tabere cu idei complet diferite in ce priveste interpretarea diferitelor categorii economice:munca, venituri, avutie sau explicarea sclaviei si a camatariei. Adeptii democratiei sclavagiste, numiti si sofisti (Protogoras,Hipias) atacau sclavia si autoritatea statala,considerand necesara emanciparea individului si se pronuntau in favoarea intensificarii activitatii comerciale a Greciei cu alte popoare. Sustinatorii intereselor conservatoare ale statului sclavagist, socratistii (Henofob, Platon, Aristotel) aparau sclavia si erau adeptii interventiei statului in reglementarea controverselor, mai ales a celor iscate in jurul repartitiei veniturilor. Xenofob respinge si el comertul cu specula si camataria, manifestand ostilitate in ce priveste procesul acumularii avutiei sub forma baneasca, dar este totusi preocupat in a cerceta mecanismul repartitiei veniturilor in lucrarea sa "Despre venituri". Platon si Aristotel priveau cu retinere comertul, creditul si navigatia, considerandu-le daunatoare pentru activitatea cetatii. El critica economia de schimb, considerand ca are la baza procesul acumularii de bani cu scopul de a obtine avere(chrematestica),modalitate cu care nu este de acord si pe care o considera contrara naturii umane. El sustinea ca prin imprumut s-ar deturna adevaratul rol al monedei de intermediere al schimbului in favoarea transformarii ei intr-un mijloc de obtinere a profitului iar dobanda apare ca un ban provenit din ban, ceea ce inseamna ca dintre toate modurile de inavutire acesta este in cel mai inalt grad impotriva naturii. Dupa opinia lui Platon imprumutul trebuie sa fie doar un serviciu prietenesc, gratuit. Ca si la greci, la romani creditul cu dobanda este socotit imoral.

Ideile lui Platon si Aristotel sunt preluate si de catre doctrina evului mediu. Printre ideile economice sustinute de "scolastici" , existenta unui pret si a unui salariu just sau dubla innobilare data de munca se numara si consideratiile privind legitimitatea imprumutului cu dobanda sau suspiciunea cu care era privit schimbul. Legitimitatea imprumutului cu dobanda a fost cea mai criticata, dar in mod formal de catre scolastici. Se considera ca aceasta practica permite creditorului sa recupereze o valoare mai mare decat cea pe care a oferit-o. In legislatia civila a unor tari apare adesea interzisa oferirea imprumutului cu dobanda. Aceasta era doar o viziune mai mult morala. In fond realitatea economica cerea din ce in ce mai multe capitaluri. In aceste conditii s-a incercat explicarea imprumutului cu dobanda aducandu-se justificari de genul aparitiei unor pierderi, lipsei castigului sau riscul disparitiei imprumutului.

Odata cu mercantilismul apar noi idei privind semnificatia banilor si mai ales a pretului banilor, dobanda. Banii sunt considerati drept un factor de productie cu acelasi titlu ca si pamantul, idee sesizata si interpretata ulterior de economistul suedez Eli Heckscher. Banii erau priviti uneori ca avutie artificiala, distincta de avutia naturala iar dobanda de capital era considerata drept plata pentru inchirierea banilor, analoga cu renta funciara. Ideea lor va fi contrazisa mai apoi de adeptul liberalismului economic clasic David Ricardo(1722-1823). Renta funciara reprezinta acea parte din produsul pamantului care se plateste proprietarului funciar de catre arendas, pentru folosirea fortelor originale si indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundata cu profitul si nici cu dobanda de capitaluri imprumutate.

Josias Child (1639-1690), continuator al ideilor lui Thomas Mun (1571-1641) , ambii practicanti ai mercantilismului comercialist englez, sustine ideea intensificarii comertului cu bani fiind de parere ca prosperitatea Angliei nu se putea realiza decat prin simplificarea si liberalizarea operatiunilor comerciale si scaderea ratei dobanzii la banii imprumutati pentru desfasurarea activitatilor comerciale. Nivelul scazut al ratei dobanzii era considerat ca un semn al prosperitatii. Ca sa stii daca o tara este bogata sau saraca nu trebuie sa faci altceva decat sa vezi care este pretul (dobanda) banilor.

Liberalismul economic clasic aduce noi dezbateri asupra dobanzii si a imprumutului cu dobanda. William Petty denumeste dobanda "renta baneasca" si o considera un pret al imprumutului, o forma de "remunerare" a acestuia. El sustinea ca atunci "cand cineva da banii sai cu imprumut pe o anumita perioada, el nu se poate folosi de ei in acest timp, de aceea are dreptul sa ceara o remunerare pentru aceasta situatie incomoda cu care a cazut de acord". Aceasta remunerare e numita de obicei, procent". Dobanda (procentul), nu trebuia reglementata legal, ci in functie de raportul cerere-oferta.

Contestatarii liberalismului clasic aduc si o noua viziune asupra creditului si a dobanzii. Pierre Joseph Proudhon(1809-186 ), care critica vehement atat proprietatea privata, pe care o califica drept un "furt", cat si institutiile publice, cum erau statul si biserica considera ca muncitorii si micii producatori erau exploatati prin intermediul dobanzii percepute de detinatorii de capital si de intermediarii din sfera comertului Proiectul sau social-economic avea in vedere constituirea unei "societati mutualiste", bazate pe solidaritatea reciproca,mutuala dintre producatori. In esenta, el preconiza descentralizarea productiei si organizarea ei de catre muncitori si micii producatori. Pentru obtinerea de credite in conditii avantajoase urma sa se infiinteze o banca populara, care sa asigure finantarea permanenta a activitatilor economice. Reflectiile lui Proudhon cuprind numeroase neclaritati si erori, motiv pentru care sunt considerate simple deziderate social-romantice.

B.Hildebrand distingea trei etape succesive ale istoriei economice:economia naturala, economia baneasca si economia de credit. Precursor al radicalismului Silvio Gesell(1862-1930), a propus eliminarea din economia de piata a arendei si a dobanzii, considerate venituri parazitare. Lucrarea sa de referinta, Ordinea economica naturala prin pamant liber si moneda libera (191 ), s-a bucurat de aprecieri favorabile din partea lui J.M.Keynes, I.Fisher si a altor economisti cunoscuti. Ordinea naturala, pentru care au pledat liberalii clasici si unii teoreticieni socialisti, nu se putea realiza, in opinia lui S.Gesell, fara disparitia monopolului asupra pamantului si asupra banilor, exercitat de proprietarii funciari si respectiv, de detinatorii si intermediarii de capital. Pentru eliminarea dobanzii, solutia lui S.Gessel era destul de complexa. Detinatorii de bani sau administratorii de capitaluri aveau posibilitatea, spre deosebire de ofertantii de marfuri si de forta de munca, sa speculeze nevoia de bani a agentilor economici, impunandu-le plata unui impozit pe moneda, adica a dobanzii. Pentru remedierea acestei situatii, el propunea inlocuirea banilor in circulatie cu moneda libera, descrisa drept o moneda fara acoperire, care genera fenomene inflationiste. Introducerea acestei monede ar putea avea, in opinia lui S.Gesell, anumite efecte benefice la scara macroeconomica cum ar fi eliminarea insuficientei cantitatii de bani, date fiind emisiunile monetare permanente iar la scara microeconomica, ar obliga pe detinatorii de bani sa ii utilizeze fie pentru achizitii imediate de bunuri de consum, fie pentru investitii. Era exclusa constituirea de depozite bancare, dat fiind faptul ca rata dobanzii urma sa fie net inferioara ratei inflatiei.

"Teoria descrie ceea ce putem observa"- Albert Einstein

1.2. Teorii atribuite creditului.

Creditul in sine si evidentierea particularitatilor lui a inceput sa atraga din ce in ce mai multa atentie iar studierea lui a devenit din ce in ce mai profunda. S-au evidentiat astfel doua teorii ce reflecta esenta si rolul creditului,una naturalista si una a creditului privind investitiile de capital.

Teoria naturalista a creditului initial a fost elaborata de A.Smith(1723-1790) si D.Ricardo(1772-1823) fiind dezvoltata in continuare de precursorii acestora. Principalele idei sustinute de catre aceste teorii sunt ca obiectul creditului il constituie bunurile materiale, capitalul de imprumut este reflectat prin capital real, iar circulatia capitalului de imprumut coincide totodata cu circulatia capitalului de productie, bancilor revenindu-le rolul de intermediari pasivi,creditul executand un rol pasiv in economie.

Promotorii teoriei naturaliste au evidentiat ideea potrivit careia creditul nu creeaza capital real de unul singur, ci acest capital apare numai in procesul de producere. De asemenea, ei au mentionat dependenta creditului de producere si a dobanzii de profit fara sa inteleaga in esenta legatura reciproca dintre acestea.

Incepand cu mijlocul secolului al XIX-lea, teoria capitalului creativ a ocupat o pozitie dominanta. Reprezentantii acestei teorii analizeaza independenta creditului fata de procesul de reproducere si mentioneaza rolul lui hotarator in dezvoltarea economiei. In opinia lor bancile nu sunt intermediari ci institutii care creeaza capitalul. Printre primii promotori a acestei conceptii a fost J. Law (1671-1729). Conform viziunii acestuia, prin credit se pun in miscare toate capacitatile de productie neutilizate ale tarii, astfel creandu-se si capitalul. Bancile sunt prezentate nu ca niste intermediari, ci ca si creatori ai capitalului. Lui J.Law ii apartine ideea privind organizarea bancii de emisiune cu ajutorul careia se poate aduce in miscare toate fortele de productie ale statului.

Ideile lui J.Law au fost dezvoltate de catre un sir de economisti englezi si francezi considerand ca creditul aduce profit si de aceea ei opteaza pentru a numi creditul drept "capital productiv", iar bancile reprezinta "fabricile creditului", deoarece bancile creeaza creditul si, in consecinta, creeaza capitalul. Cu toate acestea, teoria capitalului creativ aborda incorect creditul, afirmand ca banii, creditul si capitalul sunt notiuni identice. Reprezentantii acestei teorii nu considerau ca marimile creditului bancar sunt determinate de conceptiile reproducerii ci de propriile dorinte ale bancilor de a stabili volumul operatiunilor de imprumut.

Discipoli ai acestei teorii au fost G. Macleod, I. Schumpeter A. Hane si J. Keynes. A. Hane si I. Schumpeter considera ca bancile sunt atotputernice deoarece creeaza depozitele si astfel acestea creeaza creditul, respectiv, capitalul. Ei considerau ca creditul poate fi nelimitat si de aceea nelimitate sunt depozitele si capitalul, create de el. In viziunea acestora creditul inflationist reprezinta forta ce duce la dezvoltarea economica si contribuie la cresterea economica permanenta. Conceptiile gresite ale acestora se rezuma la faptul ca ei au justificat expansiunea creditara si inflatia, ceea ce a contribuit la adancirea contradictiilor in reproducerea capitalista.

Criza din anii 1923-1933 a demonstrat incompetenta teoriei capitalului creativ, din a carei cauze apare problema modernizarii creditului in scopul atenuarii caracterului ciclic de producere. Elementele rationale ale teoriei capitalului creativ au fost folosite si dezvoltate de catre J.Keynes si de catre discipolii sai. J.Keynes a fundamentat principiile reglementarii creditare in economie, conform carora creditul determina dezvoltarea economica. Potrivit teoriei lui J Keynes, banii influenteaza asupra ratei dobanzii, rata dobanzii influenteaza asupra venitului si, in sfarsit, producerea influenteaza asupra preturilor. Mai apoi a recunoscut ca masa monetara influenteaza asupra ratei dobanzii pana la un nivel, iar investitiile nu intotdeauna reactioneaza la rata dobanzii.

Discipolii lui J.Keynes, P. Samuelson, K. John, E. Hansen, au devenit reprezentantii scolii neokeynisismului, privind reglementarea monetar-creditara La baza viziunii acestora sta ideea lui J.Keynes despre implicarea activa a statului in procesele economice inclusiv cu ajutorul creditului. Cu toate acestea, miza principala in reglementarea economica, pe de o parte, se pune pe finantarea bugetara, pe de alta parte, pe capacitatea bancii centrale de a determina politica creditar-monetara prin modificarea ratei dobanzii.

Cea de-a doua conceptie a creditului a fost dezvoltata ulterior in teoria monetarismului , reprezentantul de baza al careia este M. Friedman. Conform opiniei acestuia, instrumentele de baza ale reglementarii economiei sunt modificarea masei monetare si a ratelor procentuale, ceea ce ofera posibilitate de a efectua expansiunea creditara. Stabilirea ritmurilor medii anuale ale masei monetare in corelatie cu nivelurile determinate ale ratelor procentuale permite influenta asupra dinamicii volumului de productie si al preturilor.

Cercetarea relatiilor de credit de-a lungul timpului denota faptul ca operatiunile de credit pot interveni intr-o gama simpla de la relatii dintre indivizi sub forma unor acorduri, pana la tranzactii mai complicate, ce se efectueaza pe pietele monetare sau financiare bine dezvoltate. Ceea ce este esential este ca ramane aceeasi relatie in ambele cazuri: o valoare actuala se transmite de un creditor unui debitor in urma careia cel din urma se angajeaza sa o ramburseze pe viitor conform conditiilor specificate in acordul de credit, si totodata se obliga sa plateasca o dobanda pentru utilizarea creditului.

Notiunea de credit se defineste printr-un raport de interese banesti ce apare intre o persoana fizica sau juridica numita creditor care acorda pe un termen prestabilit altei persoane numita debitor, un imprumut de bani sau care vinde marfuri/servicii pe datorie, in general, cu o dobanda stabilita in functie de riscul pe care si-l asuma creditorul sau de reputatia debitorului.

In conditiile economiei de piata raporturile de credit sunt diverse in dimensiuni si multiple in varietate. De-a lungul timpului raporturile de credit s-au cristalizat in cinci grupuri principale: creditul comercial; creditul bancar;creditul obligatar; creditul ipotecar; creditul de consum. Toate aceste sfere implica acelei trasaturi specifice ale relatiei de credit cum ar fi obiectul (instrumentul de gestiune) si subiectii (participantii) raportului de credit, promisiunea de rambursare, asigurarea creditului, termenul de rambursare, dobanda si insasi tranzactia - acordarea creditului.

Doua dintre aceste categorii de credit, creditul comercial si creditul obligatar, presupun obligatiile directe dintre debitor si creditor, posibile fara a fi desfasurate de la inceputul tranzactiei pana la sfarsit prin intermediul bancilor. Celelalte categorii de credit: ipotecar si de consum, presupun desfasurarea unor raporturi de credit complementare intermediate de catre banci sau alte institutii specializate de credit

Exista doua categorii de participanti ai pietei de credit: participantii directi si cei intermediari. Potrivit acestei interpretari in economie actioneaza trei mari categorii de participanti directi ai pietei de credit si anume:participantii excedentari,care economisesc banii/fondurile,acestia fiind in marea majoritate populatia;participanti deficitari, ponderea cea mai mare o reprezinta intreprinderile si organizatiile nonprofitabile si participantii cu situatii financiare alternative, respectiv uneori excedentari,alteori deficitari.

Participantii financiari intermediari au un rol deosebit de a fi intermediari intre participantii excedentari si cei deficitari. Principalii intermediari financiari sunt institutiile financiare, ce au ca functii de baza atragerea resurselor libere din circulatie prin diferite modalitati, apoi pot sa utilizeze resursele atrase sub forma de credite sau sub alte forme de investitii. In aceasta categorie sunt incluse institutiile bancare fiind organizate sub diferite forme: banci comerciale, banci de investitii, banci ipotecare, banci de economii etc. O alta categorie de intermediari financiari sunt cei nonbancari, in principal, institutiile specializate in colectarea economiilor. In aceasta categorie putem mentiona : fondurile de pensii companiile de asigurari companiile investitionale etc. Acesti intermediari nonbancari sunt specifici prin faptul ca nu au puterea sa creeze moneda si sa participe la organizarea sistemelor de plati.

1.3. Abordari ale sistemului de credit

In general, cand se fac unele abordari ale sistemului de credit, de obicei se subinteleg doua aspecte si anume: totalitatea de institutii financiare care realizeaza si organizeaza aceste relatii de credit si totalitatea relatiilor,a formelor si metodelor de creditare. Veriga principala a structurii institutionale a sistemului de credit sunt bancile, insa este evident faptul ca sistemul de credit exprima o notiune mai larga si mai complexa decat sistemul bancar. In scopul intelegerii mai profunde a definirii sistemului de credit, este necesara neaparat o analiza a diferitelor opinii ale economistilor referitor la conceptul sistemului de credit.

Exista diverse opinii ale economistilor referitor la definirea sistemului de credit", care tin de formarea si dezvoltarea institutiilor de credit de-a lungul timpului si care deriva din conditiile istorico-economice ale fiecarei tari. Totodata, in decursul dezvoltarii relatiilor de credit s-au cristalizat in principal si niste trasaturi comune ale sistemelor de credit din diferite tari.

Analizand sensul notiunii de"sistem de credit" in viziunea economistilor europeni si americani, constatam ca ei nu dau o explicatie a modului de organizare a sistemului de credit separat, dar analizeaza relatiile de credit ca parte componenta a sistemului financiar. In viziunea economistului american F. Mishkin sistemul financiar reprezinta un complex ce cuprinde diferite tipuri de institutii financiare: banci, companii de asigurare, fonduri mutuale, companii financiare si banci investitionale; toate acestea sunt riguros reglementate de guvern. Institutiile financiare se constituie sub diverse forme si ofera o varietate de servicii, axandu-se pe una sau mai multe din urmatoarele functii: asigura mecanismul de plati, atrag resurse depozitare, acorda mijloace creditare si alte servicii financiare (asigurari si altele).

Institutiile depozitare sunt acei intermediari financiari, care accepta depozite de la populatie, agenti economici si de la alte institutii, si folosind resursele respective in special sub forma de credite. Categoria institutiilor depozitare consta in principal din diverse tipuri de banci. Institutiile bancare se mai caracterizeaza prin faptul ca operatiunile pasive constau in marea majoritate din depozite la vedere, la termen si de economii. Aceste depozite servesc de obicei pentru a face o gama larga de imprumuturi comerciale, de consum, ipotecare.

In functie de tara in categoria institutiilor depozitare mai sunt incluse si asa numitele institutii de economii si/sau de credit: asociatii de economii si imprumut, uniuni de credit, organizatii de imprumut etc. Unele tari clasifica institutiile depozitare in institutii bancare si non-bancare. In acest caz, in grupul institutiilor non-bancare sunt inclusi acei intermediari care accepta depozite si acorda credite, dar nu sunt calificate ca banci, deoarece din unele cauze tehnice sau functionale (nu indeplinesc functia de asigurare a mecanismului de plati) respectivele sunt excluse in afara legislatiei bancare. Institutiile non depozitare sunt reprezentate de companiile de asigurari, fondurile de pensii, fondurile mutuale, companiile financiare, fondurile investitionale etc. Aceste institutii se deosebesc de cele depozitare prin faptul ca ele nu atrag resurse sub forma de depozite, ci emit titluri de valoare sau polite de asigurare etc. si nu participa la creditarea directa a economiei.

Modul de explicare a notiunii "sistemul de credit" in opinia economistilor romani este similar celor occidentali. Ei considera ca sistemul de credit reprezinta totalitatea relatiilor de credit, a formelor, metodelor si normelor de acordare a creditelor existente in economia nationala, realizate prin aparatul bancar. Sistemul de credit este ansamblul relatiilor de credit, al metodelor, formelor si normelor de acordare, garantare, utilizare si rambursare a creditelor existente in economia nationala si realizate de banci. In acelasi timp, notiunea de "aparat bancar" se caracterizeaza printr-un ansamblu coerent de diferite categorii de banci, care functioneaza intr-o tara, raspunzand cerintelor unui anumit mod de productie si unei anumite etape de dezvoltare social-economica.

Concluzionand, putem spune, ca economistii romani sustin parerea economistilor occidentali mentionand ca sistemul de credit cuprinde nu numai un numar mare de banci comerciale banci specializate (banci agricole, funciare ipotecare etc.), ci si banci populare (cooperative de credit), case de economii si imprumut, organizatii de imprumut.