Metode de gestiune a riscului de lichiditate

Metode de gestiune a riscului de lichiditate

Gestionarea riscului de lichiditate sta la baza increderii in sistemul bancar si consta in asigurarea ca nevoile de finantare sunt acoperite in permanenta, deci in primul rand in gestiunea activelor lichide, iar intr-o alta acceptie este vorba despre imunizare, ce consta in finantarea angajamentelor pe toata durata lor de viata, cu resurse pe termene comparabile, pentru minimizarea nevoilor de lichiditate prezente si viitoare. Managementul riscului de lichiditate prezinta importanta din doua puncte de vedere: in primul rand, un nivel corespunzator de lichiditate poate conduce in situatia unei reduceri neasteptate a numerarului la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare, cu costuri mai mari, reducand profitabilitatea bancii si determinand in ultima instanta insolvabilitatea, iar in al doilea rand o lichiditate excesiva poate determina scaderea rentabilitatii activelor si in consecinta performante financiare slabe.

Politicile de management ale lichiditatii de regula sunt alcatuite dintr-o structura de adoptare a deciziilor, un model de abordare a operatiunilor de finantare si lichiditate, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate, precum si din proceduri pentru planificarea lichiditatii. Structura de adoptare a deciziilor reflecta importanta acordata lichiditatii de catre conducere care institutionalizeaza structura pentru gestiunea riscului de lichiditate din ALCO si desemneaza responsabilitatea elaborarii de politici asupra lichiditatii celui mai inalt nivel de conducere din banca.

Managementul lichiditatii este strans legat de nevoile de finantare, banca putand majora nivelul sau de lichiditate prin intermediul managementului activelor, managementului pasivelor, sau o imbinare a celor doua, in practica nevoile de lichiditate putand fi acoperite prin vanzarea de active foarte lichide din portofoliul de tranzactionare, vanzarea activelor mai  putin lichide cum sunt activele imobilizate, iar in ceea ce priveste pasivul prin cresterea datoriei pe termen scurt si/sau a depozitelor pe termen scurt prin cresterea scadentei datoriilor si in ultima instanta prin majorarea de capital. Pentru a maximiza profitabilitatea, managementul bancii trebuie sa compare rentabilitatea activelor lichide cu cea a activelor mai putin lichide, in majoritatea cazurilor activele lichide fiind pastrate de regula ca "tampon" de lichiditate pe care bancile il pot utiliza in cazul unor probleme de finantare. Exista situatii in care factori sezonieri sau de alta natura pot cauza majorari ale cererii de credite peste resursele din depozite disponibile, iar ca alternativa bancile pot satisface nevoile de lichiditate prin intermediul surselor de datorii.

In ultimul deceniu cea mai semnificativa dezvoltare in ceea ce priveste reglementarea prudentiala o constituie evaluarea nevoilor de lichiditate prin calculul cash-flow-ului asteptat pe baza structurii scadentei activelor si pasivelor bancii, astfel ca managementul lichiditatii, pe langa rolul sau de instrument de gestionare a activelor si datoriilor, influenteaza semnificativ stabilitatea sistemului bancar pe ansamblu.

Se constata astfel: un declin relativ al importantei cerintelor privind activele lichide ca instrument de supraveghere, in favoarea modelului bazat pe cash-flow-ul sau profilul scadentei, accentul pe nevoia continua a unui stoc de active lichide stabile, ca metoda suplimentara de control al riscurilor, cresterea eforturilor organelor de supraveghere pentru imbunatatirea standardelor bancare pentru sistemele informatice utilizate in gestionarea lichiditatii.

Legislatia bancara prevede anumite cerinte de lichiditate pe care o banca trebuie sa le satisfaca, acestea suprapunandu-se peste cerintele privind rezervele minime obligatorii folosite ca instrument de politica monetara in functie de evolutiile conjuncturale. In Romania, in functie de nivelul depozitelor atrase, baza de calcul o constituie nivelul mediu al disponibilitatilor banesti in lei sau in valuta, atrase de banci de la persoanele fizice sau juridice sub forma depozitelor sau instrumentelor negociabile sau nenegociabile platite la vedere sau la termen, precum si sumele aflate in tranzit intre sediile societatilor bancare. BNR bonifica  dobanda la rezervele minime obligatorii (RMO), exceptand numerarul inclus in RMO, excedentul nefiind purtator de dobanda. Nerespectarea nivelului prevazut la rezervele obligatorii este sanctionat de catre banca centrala prin dobanzi penalizatoare foarte mari, ceea ce determina o gestionare atenta din partea bancilor.

• informarea operativa prin raportari succesive, a conducerii bancii asupra situatiei lichiditatii;
• gestionarea lichiditatii, printr-un sistem computerizat de scadente in care sunt incluse incasarile si platile estimate pe baza prognozelor efectuate;
• urmarirea permanenta a structurii incasarilor si platilor in lei si valuta la active si pasive prin prezentarea catre conducerea bancii a situatiilor care analizeaza evolutia activelor bancii in corelatie cu resursele atrase;
• obtinerea de informatii in timp real de la reteaua de subunitati referitoare la operatiunile care influenteaza contul curent;
• proiectarea pe calculator a evolutiei contului curent deschis la BNR in functie de o serie de scenarii care pot interveni pe piata financiar-bancara;
• mentinerea unui stoc de active lichide in lei si valuta (in special depozite pe termen scurt) suficient pentru a face fata situatiilor neprevazute;
• corectarea intrarilor/iesirilor mari in lei sau valuta prin intermediul pietei valutare interbancare sau vanzarea/cumpararea de valuta in limitele aprobate de BNR;
• elaborarea unei politici de marketing adecvate pentru mentinerea si atragerea de noi depozite interbancare necesare desfasurarii activitatii pe piata monetara autohtona si internationala, pentru a face fata unor situatii speciale.

Modalitatile de finantare a riscului de lichiditate reprezinta un aspect cheie al managementului lichiditatii, fiind concretizate in special in depozite si imprumuturi pe piata. Bancile care detin in portofoliu depozite stabile de valoare mare intampina probleme de lichiditate mai putina decat bancile care nu dispun de astfel de depozite, evaluarea calitatii si stabilitatii depozitelor constituie astfel punctul de plecare pentru evaluarea riscului de lichiditate si necesita informatii referitoare la:

• gama de produse de tip depozit existente, numarul de conturi si soldul fiecaruia, natura deponentului (agenti economici sau persoane fizice), moneda, scadenta, rata dobanzii;
• concentrarea depozitelor, inclusiv individualizarea clientilor cu depozite mai mari de o anumita valoare din totalul activelor, cu indicarea termenului si a ratei dobanzii pentru fiecare;
• administrarea depozitelor, informatii referitoare la sistemele de inregistrare si control a operatiunilor cu deponentii si la accesul intern la conturile clientilor.

Conducerea fiecarei banci este interesata sa adopte si sa urmareasca un program de dezvoltare si atragere a tuturor tipurilor de depozite , atat in ceea ce priveste cresterea volumului acestora, cat si calitatea structurii depozitelor pentru a determina ponderea din structura depozitelor a celor stabile sau de baza, fluctuante sau sezoniere si volatile, si pentru a dispune de o informare corespunzatoare retragerilor anticipate si potentiale.

Un alt aspect al managementului lichiditatii il reprezinta capacitatea bancii de a atrage alte fonduri-datorii, o importanta majora in evaluarea surselor de lichiditatea avand-o costul fondurilor suplimentare atrase si factori precum: frecventa cu care banca trebuie sa refinanteze obligatiile scadente si capacitatea sa de a obtine fonduri pe piata respectiva. Estimarea capacitatii bancii de a se imprumuta depinde in mare masura de schimbarea conditiilor de pe piata monetara deoarece in conditii de incertitudine marii investitori si deponenti tind sa devina reticenti in a opera cu banci mici considerate riscante, acelasi lucru fiind valabil si pentru bancile mari a caror solvabilitate este pusa la indoiala.

Un alt aspect semnificativ al managementului riscului de lichiditate il constituie dependenta de o singura sursa de finantare denumita si riscul concentrarii, majoritatea bancilor recurg la monitorizarea concentrarii deponentilor pentru a preveni dependenta excesiva de o anumita sursa, retragerea fondurilor unuia sau mai multor deponenti mari determina probleme mari daca nu sunt gasite surse alternative de finantare; in asemenea conditii organele de reglementare isi indreapta din ce in ce mai mult atentia inspre necorelarea fluxurilor de lichiditate si capacitatea bancilor de a finanta astfel de necorelari si mai putin pe activele lichide cerute de reglementari si apelul traditional la banca centrala.

Gestiunea riscului de lichiditate este focalizata pe finantarea mixta de la marii creditori si micii creditori, pe expunerea la riscul marilor deponenti si pe modul in care banca se bazeaza sau nu pe surse individuale de finantare.

O problema esentiala a gestiunii riscului de lichiditate este previzionarea unor evenimente viitoare posibile, fiind de preferat ca bancile sa estimeze cu regularitate cash-flow-urile acceptate decat sa se concentreze doar pe perioadele contractuale in cursul carora au loc intrari sau iesiri de numerar. Managementul riscului de lichiditate trebuie sa ia in considerare variante diferite pentru a determina daca o banca este sau nu suficient de lichida in functie de comportamentul fluxurilor de numerar in diferite conditii.

Varianta "continuitatii activitatii" se aplica in cazul gestiunii destinatiei depozitelor, stabilind un etalon pentru fluxurile de numerar legate de bilant in cursul desfasurarii normale a activitatii. A doua varianta ilustreaza lichiditatea unei banci in situatie de criza, atunci cand o parte nesemnificativa a datoriilor sale nu poate fi refinantata necesitand masuri de supervizare a lichiditatii. O a treia varianta se refera  la crizele de piata generale care afecteaza lichiditatea unei parti semnificative sau chiar a intregului sistem bancar.

Elaborarea unor scenarii referitoare la lichiditatea unei banci aflate in situatie de criza trebuie sa demareze riguros imediat ce banca anticipeaza deficite de lichiditate sau se confrunta cu dificultati de finantare a datoriilor, putand evita astfel o posibila criza prin modificarea comportamentului activelor sau datoriilor sale, de exemplu devenind mai agresiva pe piata, renuntand la profituri anticipate sau renuntand la colaborarea cu anumiti clienti.

Exista o serie de evenimente probabile care au impact asupra riscului de lichiditate cum ar fi: schimbarile politice interne sau externe (care pot determina retrageri masive), efectele sezoniere, probleme sectoriale si ciclurile economice si care influenteaza necesitatile de finantare ale bancilor, dar care pot fi contracarate de un management financiar sanatos si de o planificare eficienta, care identifica cerintele de lichiditate minima si maxime si stabilesc directiile alternative de actiune pentru satisfacerea nevoilor respective.

Spre deosebire de bancile mici, bancile de talie mare determina in mod deliberat partea de activ a bilantului si controleaza intr-o masura mai mare nivelul si structura datoriilor, dispunand de o varietate mai larga de optiuni din care sa selecteze metoda cea mai putin costisitoare de atragere a fondurilor, insa implementarea gresita sau necorespunzatoare a managementului pasivelor poate avea consecinte severe concretizate in riscuri asociate gestionarii lichiditatii:

lichiditatea bancii poate fi afectata de lipsa de incredere intr-o banca;

• accentul prea mare pe datoriile pe termen scurt care sa sustina plasamentele cu scadente mai mari ar putea comprima veniturile unei banci si isca situatii caracterizate prin lipsa de lichiditate;
• costurile ridicate in alegerea de fonduri determinate de concurenta privind rata dobanzii pe piata monetara pot determina bancile sa reduca standardele de creditare pentru a investi in active cu randament ridicat;
• preocuparea bancilor pentru obtinerea de fonduri la costuri mici si cu atentie insuficienta fata de distributia scadentei poate intensifica expunerea la riscul fluctuatiilor ratei dobanzii.