Metode si tehnici de gestiune a riscului de rata a dobanzii

Metode si tehnici de gestiune a riscului de rata a dobanzii

Gestiunea riscului ratei dobanzii are drept scop mentinerea expunerilor la riscul ratei dobanzii, imunizarea prin neutralizarea riscului , adica adaptarea continua a dobanzilor si scadentelor aferente activelor si pasivelor si pentru acoperirea riscurilor, ca metoda la care managementul bancii apeleaza datorita faptului ca este greu de realizat un portofoliu imun la variatiile ratei dobanzii.

Riscul ratei dobanzii trebuie astfel gestionat incat sa se obtina o marja a dobanzii cat mai mare si mai stabila in timp, iar profitabilitatea si valoarea capitalului unei banci sa nu se modifice in mod semnificativ ca urmare a variatiei neasteptate a ratelor dobanzii in functie de caracteristicile cash-flow-urilor generate de activele si pasivele bancii. Multe banci comerciale occidentale au avut probleme legate de fluxurile de numerar si au intrat in criza de fonduri, desi pierderile din creditele acordate au fost nesemnificative. Nu a fost deloc surprinzator cand valoarea lor de piata a scazut pana cand multe dintre ele au devenit insolvabile din punct de vedere economic, obligand bancile sa-si stabileasca obiective financiare clare referitoare la venitul net din dobanzi, sa formuleze strategii, politici, proceduri si linii de competenta referitoare la gestionarea riscului.

Principalele obiective ale unui sistem adecvat de management al riscurilor vizeaza:

• stabilirea de comun acord a tipurilor de risc care necesita elaborarea unei "harti" a riscurilor bancare;
• evaluarea continua a surselor existente si potentiale de riscuri;
• stabilirea pe scara ierarhica a responsabilitatilor in domeniul gestiunii riscurilor;
• asigurarea unui sistem cuprinzator de supraveghere si raportare a riscurilor;
• stabilirea preturilor produselor si serviciilor;
• identificarea tolerantei in asumarea riscurilor si stabilirea riscurilor de expunere la riscul de rata a dobanzii;
• stabilirea unui control independent de management al riscurilor, separat de initierea si derularea activitatii;
• asigurarea unui nivel profesional si specializat al cunostintelor salariatilor in domeniul neutralizarii si controlului riscului de rata a dobanzii.

Responsabilitatea permanenta pentru gestionarea riscurilor revine conducerii executive, reprezentate de Consiliul de Administratie al Bancii, gestionarea adecvata a riscului decurgand din modul in care este conceputa responsabilitatea riscului, astfel la numeroase banci se organizeaza comitete de organizare a activelor si pasivelor (comitete ALCO), care au sarcina urmaririi riscului de rata a dobanzii, precum si a riscului de lichiditate.

Pentru a determina modul in care intregul portofoliu al bancii contribuie la realizarea obiectivelor sale, bancile isi analizeaza portofoliile de active si pasive ca un tot integrat, managementul integrat al acestora constituind o arma de aparare a bancii impotriva presiunilor sezoniere, asupra depozitelor si creditelor sale si o arma de atac pentru constituirea unui portofoliu de active si pasive care sa conduca la atingerea obiectivelor.

Managementul activelor

In formularea strategiilor se porneste de la premisa ca tipul si cuantumul depozitelor pe care le detine o banca, precum si volumul altor imprumuturi pe care aceasta le poate atrage depind in cea mai mare masura de clientii sai, astfel ca deciziile adoptate de conducerea bancii se refera nu la depozite, ci la investitii, plasamente, in general la domeniul activelor, banca exercitandu-si controlul asupra alocarii depozitelor pe care le primeste si stabilind destinatarii creditelor.

Elementul esential al acestei strategii de management al activelor il constituie gestionarea atenta a creditelor, care se acorda in marea lor majoritatea pe termen scurt si finanteaza necesarul de capital circulant al clientilor in vederea acoperirii depozitelor existente, strategia de management al activelor bazandu-se pe ideea ca banca isi poate acoperi necesarul de lichiditati prin transformarea activelor in numerar, insa creditele, in calitatea lor de principal activ al unei banci nu se transforma intotdeauna cu usurinta in lichiditati, in special de recesiune economica.

Managementul pasivelor

Pe langa depozitele pe termen scurt, banca trebuie sa dispuna de noi resurse de finantare, pentru a satisface nevoile clientilor sai, care pot solicita si credite pe termen lung, necesitand acordarea unei mai mari atentii atragerii unor surse de finantare suplimentare, precum si monitorizarii costurilor depozitelor si a celorlalte posturi de pasiv. In acest sens, bancile trebuie sa se orienteze in atragerea de surse de finantare care sa minimizeze costul fondurilor (asigurand cresterea profitului si a capitalului) si in stabilirea unei structuri a depozitelor, imprumuturilor si capitalului care sa confere nivelul dorit de stabilitate a fondurilor disponibile, banca avand posibilitatea plasarii lor in active cu randament inalt, ceea ce impune adesea investirea fondurilor pe o durata mai mare si cu un risc ridicat.

Strategia de management al pasivelor are ca principal obiectiv suprematia controlului asupra fondurilor comparativ cu controlul asupra activelor bancare, principala parghie de control fiind reprezentata de pret-rata dobanzii si celelalte conditii oferite de banca pentru depozitele atrase si imprumuturile acordate in vederea obtinerii volumului si costurilor dorite.

Managementul integrat

Managementul integrat al activelor si pasivelor bancare are la baza mai multe obiective, si anume:

• exercitarea unui control cat mai eficient de catre conducerea bancii asupra veniturilor si costurilor activelor si pasivelor, pentru realizarea strategiilor pe care banca si le-a propus;
• coordonarea controlului managementului asupra activelor cu controlul managementului asupra pasivelor, astfel incat sa se asigure compatibilitate intre gestionarea activelor si cea a pasivelor;
• elaborarea strategiilor in scopul maximizarii veniturilor si minimizarii costurilor aferente serviciilor bancare, care sa genereze crearea de active sau pasive.

Metodele mai avansate de gestiune a riscului, de rata a dobanzii includ masurarea GAP la diferite termene de scadenta, masurarea dinamica a GAP-ului, pe baza unor estimari de reinvestire si rate, masurarea duratei pentru activele bancii, apelul la aceste metode mai avansate se datoreaza faptului ca in cazul masurarii traditionale a riscului de rata a dobanzii (ca diferenta sau raport intre activele si pasivele sensibile la dobanda) apar o serie de probleme determinate de dificultatea selectarii scadentei care sa fie utilizata drept criteriu pentru sensibilitate, precum si de faptul ca reinvestirea sau modificarea ratelor poate afecta rapid sensibilitatea la dobanda.

Pe baza informatiilor oferite de metoda GAP are loc protejarea venitului net din dobanzi prin reducerea volatilitatii acestuia, atat prin ajustarea directa a activelor sau pasivelor sensibile la rata dobanzii cat si prin intermediul unor instrumente ale pietei de capital ca de exemplu: contracte forward, contracte futures, optiuni sau SWAP-uri de rate ale dobanzii, ultima metoda fiind larg utilizata de bancile occidentale care au la dispozitie piete de capital bine dezvoltate, pe care exista toate aceste instrumente pentru managementul ratei dobanzii. In vederea unei gestiuni corespunzatoare a riscului de rata a dobanzii este necesara identificarea factorilor care afecteaza venitul net din dobanzi, precum: variatia nivelului ratelor dobanzii, modificarea relatiei dintre dobanda activa si cea pasiva, modificarea volumului activelor si pasivelor.

Metoda GAP este utilizata pentru a proteja venitul net din dobanzi impotriva modificarilor ratelor dobanzii sau pentru a alterna speculativ dimensiunea GAP-ului in incercarea de majorare a venitului net din dobanzi si consta in determinarea discrepantei dintre activele si pasivele cu dobanda variabila din portofoliul bancii.

G.A.P.=ASD - PSD

unde ASD - active sensibile la dobanda;

PSD - pasive sensibile la dobanda.

O banca se afla in situatia de pozitie scurta atunci cand GAP este negativ, adica valoarea activelor sensibile la dobanda este mai mica decat valoarea pasivelor sensibile la dobanda, situatie favorabila in cazul scaderii ratei dobanzii si nefavorabila in cazul cresterii ratei dobanzii.

In cazul in care GAP este pozitiv, adica valoarea activelor sensibile la dobanda este mai mare decat valoarea pasivelor sensibile la dobanda, banca are pozitie lunga de dobanda, iar majorarea sau diminuarea ratei dobanzii produce efecte inverse decat in cazul in care GAP este negativ.

Pozitie scurta  Pozitie lunga

In cazul in care se urmareste determinarea discrepantei aferente intregului portofoliu de active si pasive bancare prin metoda GAP se utilizeaza un grafic al scadentelor in care activele sunt grupate in "buchete" pe orizonturi mici de timp in functie de scadente.

Graficul scadentelor permite determinarea discrepantei pentru fiecare clasa de scadenta, care evidentiaza riscul de dobanda aferent fiecarui orizont de timp, precum si a discrepantei aferente intregului orizont de timp (GAP cumulativ).

Pe baza graficului scadentelor se poate determina raportul de sensibilitate la dobanda, ce clasifica activele si pasivele in functie de sensibilitatea lor la dobanda, pe diferite intervale de timp pe parcursul unui an.

Gestiunea GAP-urilor grupate consta in gruparea activelor si pasivelor sensibile la dobanda in functie de scadenta lor, astfel incat decalajul sa fie 0, iar venitul net din dobanzi sa nu fie expus la riscul de variatie al ratei dobanzii, in cadrul metodei operandu-se cu ajustari ale marjelor, majorari sau diminuari ale dobanzilor active sau pasive pentru a preveni scaderea venitului net din dobanzi.

Gestiunea dinamica a GAP-urilor presupune prognoza pe termen scurt a dinamicii ratelor dobanzii si pentru fiecare ipoteza de evolutie se recalculeaza GAP-urile grupate pentru un orizont de prognoza cu cateva luni inainte.

Gestiunea riscului ratei dobanzii prin metoda DGAP consta in determinarea duratei de recuperare a fiecarui post de activ si pasiv, iar apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active si pasive al bancii. Din compararea duratelor medii de recuperare a activului cu duratele medii de recuperare a pasivului rezulta trei situatii posibile, expuse in tabelul 16:

Tabel nr. 16

Pe langa metodele de gestiune a GAP-urilor in practica bancara se mai utilizeaza si metoda simularilor, care implica elaborarea unui model cuprinzator al bilantului unei banci, obiectivul simularii fiind acela de masurare a sensibilitatii venitului net din dobanzi, castigurilor si capitalului, la modificarea unor variabile cheie. Simularea presupune modelarea parametrica a tuturor activelor si pasivelor bancii pentru determinarea unor scenarii de evolutie a acestora urmarindu-se abaterile de la modelul comportamental in interactiune cu proiectiile ratelor dobanzii. Metoda simularii presupune insa existenta unor cerinte mai mari in comparatie cu cele ale altor tehnici de gestionare a riscului ratei dobanzii, care sa permita accesarea volumului mare de informatii in timp real.

De asemenea bancile trebuie sa isi evalueze vulnerabilitatea si in cazul unor conditii de piata problematice presupunand modele de rate ale dobanzii si sa ia in considerare rezultatul evaluarilor la stabilirea politicilor si limitelor privind riscul ratei dobanzii.

"The stress test" (testul de stres) se efectueaza conform caracteristicilor de risc ale fiecarei banci si are ca obiectiv furnizarea informatiilor referitoare la situatiile de maxima vulnerabilitate pentru banca, necesitand luarea in considerare a unor modificari abrupte ale nivelului general al ratelor dobanzii si a modificarilor potentiale ale volatilitatii si/sau lichiditatii de pe toate pietele pe care activeaza banca.