Metode si tehnici de gestiune a riscului de credit

Metode si tehnici de gestiune a riscului de credit

1 Obiectivele gestiunii portofoliului de credite

Gestiunea riscului de credit are ca obiectiv limitarea sau reducerea pierderilor datorate deprecierii situatiei debitorilor prin adoptarea unui set de politici care exprima esenta managementului riscului de credit. Politica de creditare trebuie sa cuprinda descrierea obiectului si utilizarii creditelor acordate de banca, precum si modalitatea de acordare si incasare a acestora, considerentele care alcatuiesc temeiul unei politici sanatoase de creditare fiind expuse in cele ce urmeaza:

• limita asupra portofoliului de credite total, exprimata in raport cu depozitele, capitalul sau activele totale, care trebuie sa ia in considerare cererea pentru credite, volatilitatea depozitelor si riscurile de credit;
• diversificarea geografica poate deveni o problema pentru banca in ceea ce priveste creditele neperformante, daca nu dispune de un management de calitate, in special in cazul regiunilor cu economii nedezvoltate;
• concentrarile de credite se refera la expunerea maxima admisa pentru un client si/sau sector de activitate, aspect important mai ales pentru bancile mici, orientate regional sau specializate, politica de creditare necesitand prevederea ca toate concentrarile sa fie revizuite si raportate periodic;
• necesitatea specificarii tipurilor de credite de care pot beneficia clientii in vederea evitarii acelor categorii de credite care au dat nastere unor mari pierderi;
• scadenta maxima pentru fiecare tip de credit in vederea acordarii imprumuturilor dupa un grafic de rambursare, care trebuie determinat in raport cu sursa anticipata de rambursare, cu scopul creditului si cu durata de viata a garantiilor;
• stabilirea ratei dobanzii la diversele categorii de credite astfel incat sa poata acoperi costurile depozitelor, administrarea creditului si pierderile probabile si sa aduca o marja de profit, cu necesitatea revizuirii si ajustarii periodice pentru reflectarea modificarii costurilor sau a factorilor concurentiali;

• autoritatea de creditare este determinata in functie de marimea bancii, astfel ca la bancile mici avem de a face cu o competenta centralizata, iar bancile mai mari, pentru evita intarzierile in procesul de creditare, tind sa descentralizeze in functie de zona geografica, produsele de creditare, tipurile de clienti;
• necesitatea prevederii de catre politica de creditare a cerintelor de marja pentru toate tipurile de titluri acceptate ca garantii si intocmirii unui grafic pentru evaluarea periodica a garantiilor;
• identificarea si recunoasterea deprecierii unui credit sau a unui grup de credite evaluate impreuna de fiecare data cand apare probabilitatea incasarii de catre banca a sumelor datorate conform clauzelor contractante ale creditului, deprecierea putand fi recunoscuta prin reducerea valorii contabile a imprumutului pana la nivelul valorii realizabile, estimate printr-un provizion existent sau prin recunoasterea sa in contul de rezultate al perioadei in care are  loc deprecierea;
• asigurarea unor informatii pertinente pentru determinarea factorului de risc, a pierderii probabile si a unor proceduri de urmarire a creditelor restante;
• definirea cerintelor privind situatiile financiare din care reiese bonitatea clientilor persoane fizice sau juridice la diverse nivele de creditare, proiectii financiare pe tot intervalul de timp pana la scadenta imprumutului in vederea asigurarii ca imprumutul poate fi rambursat din fluxuri de trezorerie.

2 Politici privind managementul riscului de credit

Gestiunea riscului de credit cuprinde un ansamblu de politici menite sa limiteze sau sa reduca riscul de credit cum sunt politicile asupra concentrarilor si expunerilor mari, creditarii partilor implicate sau supraexpunerilor la risc, politici referitoare la clasificarea activelor, care implica evaluarea periodica a capacitatii de rambursare a portofoliului de credite, inclusiv dobanzile neincasate care expun banca la riscul de credit, politici privind provizionarea pierderilor sau constituirea provizioanelor pentru acoperirea pierderilor anticipate.

Competentele pentru aprobarea creditelor trebuie sa adopte decizii prudente de creditare, in cadrul parametrilor stabiliti, sa dispuna de proceduri de incasare a capitalului, dobanzii si comisioanelor conform conditiilor de rambursare stabilite, sa existe un sistem de abordare a creditelor neperformante, a expunerii la riscul de credit. In vederea solutionarii creditelor problema trebuie adoptate la timp masuri de ameliorare sau de incasare a acestor active slabe calitativ pentru a se evita acumularea pierderilor care pot ameninta solvabilitatea bancii, strategiile de solutionare incluzand:

• diminuarea expunerii la riscul de credit al unei banci prin obligarea clientului de a aduce capital sau garantii reale ori personale suplimentare;
• extinderea colaborarii cu clientul in scopul imbunatatirii capacitatii de rambursarea a serviciului datoriei prin servicii de consultanta, elaborarea unui program de reducere a costurilor si majorare a veniturilor, de restructurare a datoriei sau vanzarea unor active;
• incheierea unui parteneriat cu clientul pentru preluarea acestuia din urma de catre o parte cu bonitate mai buna;
• lichidarea riscului printr-o actiune judiciara sau extrajudiciara referitoare la executarea garantiilor personale sau reale, executarea silita.

O importanta deosebita prezinta informatiile care sa permita organelor de supraveghere si tertilor interesati sa evalueze in mod corespunzator situatia financiara a bancilor, principiile de prezentare referitoare la un risc de credit "sanatos", recomandate de Comitetul de la Basel pentru supravegherea bancara cuprinzand informatii referitoare la gestionarea riscului si politicile de control, metodele folosite pentru inregistrarea in contabilitate a creditelor si provizioanelor pentru riscul de credit, creditele depreciate si restante, provizioane generale (rezerve pentru pierderi din credite) si specifice pe categorii mari de clienti si zone geografice, expunerile si concentrarile mari, informatii reale despre credite structurate.

Un obiectiv esential al organelor de reglementare bancara in ceea ce priveste gestiunea riscului de credit il constituie limitarea expunerilor bancii de a se baza excesiv pe un client sau grup de clienti; reglementarile prudentiale moderne prevad, de regula, ca o banca nu poate efectua investitii, acorda credite mari sau alte facilitati de creditare peste o anumita limita, care reprezinta un procent din capitalul si rezervele bancii, in acest context organele de supraveghere bancara aflandu-se in situatia de a monitoriza atat sectorul bancar, cat si expunerea la riscul de credit a unei banci individuale, pentru a proteja interesele deponentilor si a preveni situatiile de plasare sub risc a intregului sistem bancar.

Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancara a recomandat un nivel maxim al expunerii la un singur client de 25%, intentionand reducerea nivelului la 10% imediat ce acest lucru va deveni posibil, majoritatea tarilor impunand o limita de expunere variind intre 10 si 25% din capital, desi in anumite jurisdictii se poate situa la un nivel de 30-40%, organele de supraveghere fiind abilitate sa ceara bancilor adoptarea unor masuri de precautie inainte ca nivelul de concentrare sa devina foarte riscant. In Romania Legea privind activitatea bancara stabileste urmatoarele cerinte prudentiale, ca norme minime de reducere a expunerii la risc:

• imprumuturile acordate de o banca unui singur debitor, nu pot depasi, cumulate, 20% din fondurile proprii ale acestora; de asemenea sunt restrictionate imprumuturile acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca: volumul creditelor care poate fi acordat de o banca actionarilor sai este de 20% din fondurile proprii, iar in cazul in care clientul este actionar semnificativ posibilitatea de acordare a creditelor se restrange la 20% pentru toti actionarii semnificativi la un loc;
• suma totala a imprumuturilor acordate debitorilor (expunerea maxima agregata) nu poate depasi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii; se considera imprumut mare acela acordat unui debitor ale carui angajamente totale fata de banca ating sau depasesc 10% din fondurile proprii ale societatii bancare; suma imprumuturilor mari trebuie comunicata BNR, la stabilirea acestora, ca si la expunerea maxima pentru un singur debitor nu se iau in calcul imprumuturile garantate de bugetul statului si cele acordate altei societati bancare sau garantate de alta banca.

Gestionarea expunerilor mari implica adecvarea politicilor si procedurilor bancii la identificarea unui drept de proprietate, comun sau afiliat, existenta unui control eficient, fiind necesara monitorizarea permanenta de catre ofiterii de credit ai bancii a marilor debitori, indiferent daca acestia isi indeplinesc sau nu obligatiile contractuale; in cazul existentei unor semnale de avertizare privind dificultatea indeplinirii obligatiilor de catre debitor, echipa responsabila de gestiunea riscului de credit trebuie sa elaboreze un plan pentru rezolvarea problemei.

O alta latura a concentrarii riscului o constituie supraexpunerea bancii fata de sectoare ale economiei sau zone geografice restranse, conducand la vulnerabilitatea bancii fata de slabiciunile unui singur sector sau regiune, in conditiile riscului de deteriorare a situatiei financiare a bancii ca urmare a esecului simultan a catorva clienti. Aceasta preocupare este relevanta pentru bancile specializate sau din tarile mici, un profil economic restrans, de multe ori dificila evaluarea expunerii bancii fata de anumite sectoare economice, din lipsa informatiilor din sistemele de raportare bancara.

3 Clasificarea activelor bancare

Un instrument cheie al managementului riscului il reprezinta clasificarea activelor, ca proces prin care se desemneaza fiecarui activ un anumit grad de risc de credit, stabilit in functie de probabilitatea  executarii obligatiilor de plata conform clauzelor contractuale, in categoria activelor in care trebuie clasificate incluzandu-se creditele, creantele pe termen scurt, investitiile, participatiile de capital propriu. Clasificarea creditelor, si implicit a clientilor intr-o anumita categorie de risc are drept scop identificarea creditelor care necesita o atenta urmarire si diferentierea ratelor de dobanzi, avand in vedere doua criterii, si anume serviciul datoriei (capacitatea clientilor de a-si onora creditele la scadenta) si initierea de proceduri judiciare (masuri impotriva clientului pentru recuperarea creantelor).

Potrivit Normelor Bancii Nationale   Romane, serviciul datoriei este apreciat astfel:

• bun, in cazul in care ratele si dobanzile sunt platite la scadenta sau cu o intarziere maxima de 7 zile;
• slab, in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 de zile;
• necorespunzator, cand ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de peste 30 de zile.

Serviciul datoriei unui agent economic este apreciat in functie de vechimea cea mai mare a creditelor si/sau dobanzilor neplatite, este unic in cazul in care o societate comerciala beneficiaza de mai multe categorii de credite (lei, valuta, termen scurt, termen lung etc) si se stabileste in functie de modul de achitare a datoriilor debitorului (credite si dobanzi), indiferent de provenienta acestora( credite in lei sau in valuta).

Ca urmare a analizei serviciului datoriei si a initierii procedurilor judiciare, creditele acordate societatilor bancare se clasifica astfel:

• standard - creditele acordate unor clienti solvabili, pentru afaceri bune, care nu implica deficiente si riscuri, rambursarea lor facandu-se la timpul si termenele prevazute;
• in observatie - imprumuturi acordate unor clienti cu performante financiare foarte bune, dar care in anumite perioade de timp intampina dificultati in rambursarea datelor scadente si a dobanzilor; banca estimeaza o scadere a profiturilor clientilor in viitor ca urmare a unor probleme de natura aprovizionarii, reducerii cererii de produse pe piata, probleme de natura organizatorica, de personal;
• substandard - acele credite care prezinta deficiente si riscuri ce afecteaza rambursarea datoriei, neputand fi recuperate integral in cazul in care deficientele creditului nu sunt corectate pe parcurs;
• indoielnice - creditele care nu pot fi rambursate, iar garantiile lor sunt incerte;
• pierdere - imprumuturile care nu pot fi restituite bancii si care nu mai pot fi considerate plasamente.

Evaluarea performantelor financiare de catre fiecare banca permite incadrarea creditelor intruna din urmatoarele categorii:

• categoria A - performante financiare foarte bune care permit achitarea la scadenta a datoriei, cu mentinerea unui nivel ridicat al performantelor si in perspectiva;
• categoria B - performante financiare bune, fara perspectiva mentinerii lor;
• categoria C - performante financiare satisfacatoare, cu tendinta de inrautatire;
• categoria D - performante financiare scazute si ciclice la intervale scurte de timp;
• categoria E - pierderi si incapacitatea rambursarii.

Serviciul datoriei, coroborat cu performantele financiare, in conditiile initierii procedurilor judiciare, permit clasificarea creditului astfel:

Tabelul nr. 14 Clasificarea creditului in functie de serviciul datoriei coroborat cu performantele financiare

Activele clasificate trebuie revizuite si reclasificate cand este necesar, in functie de realizarea serviciului datoriei si situatia financiara a clientului, activele clasificate ca standard sau in observatie necesitand o revizuire semestriala, iar celelalte o revizuire trimestriala.

4 Modalitati de finantare a riscului de credit

Pentru acoperirea pierderilor din credite, bancile isi constituie provizioane, ca forma de asigurare impotriva riscului, care impreuna cu rezervele generale pentru pierderi constituie baza de determinare a capacitatii unei banci de a-si acoperi pierderile; in vederea determinarii unui nivel adecvat al rezervelor trebuie luati in considerare urmatorii factori: calitatea politicilor de creditare, experientele anterioare privind pierderile, majorarea volumului de credite, calitatea managementului in domeniul creditarii, modalitatile de incasare si recuperare a creditelor, schimbarile intervenite in mediul economic si de afaceri. Politica de constituire a provizioanelor pentru pierderi variaza in functie de sistemul bancar al fiecarei tari, astfel, in Romania, cuantumul provizioanelor specifice de risc in functie de clasificarea creditelor pe baza calitatii lor este ilustrat in tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 15 Cuantumul provizioanelor specifice de risc in functie de clasificarea creditelor pe baza calitatii lor

La determinarea efectiva a provizioanelor se porneste de la expunerea debitorului, micsorata cu garantii neconditionate acordate de Guvernul Romaniei, BNR sau alte banci abilitate, depozite gajate, acceptate de banca. Evaluarea portofoliului de credite, precum si determinarea nivelului optim de provizionare reprezinta domenii de mare interes pentru managementul bancii, urmarirea operativa a calitatii creditelor din portofoliu putand fi realizata prin sisteme de evaluare pe baza de punctaj, prin tehnici informatice de gestiune a bazelor de date, precum si pe baza unor sisteme expert; toate aceste tehnici permit, la nivel national, minimizarea influentei principalei cauzei a falimentelor bancare: proasta gestiune a resurselor incredintate. Utilizarea unui sistem performant de gestiune a bazelor de date, care sa permita supravegherea rapida a situatiei creditelor din portofoliul unei societati bancare, vine in intampinarea personalului bancii care gestioneaza creditele asigurand un control superior asupra datelor de baza si permitand lucrul in timp real cu debitorii, ori de cate ori este necesara o actualizare. Pentru a se proteja fata de pierderile din credite, bancile recurg la operatiunea de cedare a riscurilor prin asigurare, care consta in incheierea unor contracte de asigurare cu institutii de profil, pentru bunurile ce constituie garantie materiala a creditului acordat sau asigurari de viata si de accident pentru titularii privati ai unor contracte de credit pe termen lung. Protectia impotriva riscurilor prin asigurare este eficienta si putin costisitoare pentru banca, incheierea contractelor de asigurare putand fi impusa clientului; in sistemul bancar romanesc garantia constituie conditia esentiala a acordarii creditelor, imbracand diferite forme precum ipoteca, gajul, etc., pana in anul 1998 executarea garantiilor nu a avut caracter obligatoriu, urmand ca dupa intrarea in vigoare a Legii bancare nr.58/1998 sa fie reglementata executarea garantiilor in cazul in care prin valorificarea acestora se acopera pierderile suferite de banci.