Moneda si masa monetara - Abordarea conceptuala

Moneda si masa monetara

Cand analizam conceptul de moneda ne gandim imediat la mijloacele pe care le folosim in actele de vanzare - cumparare, la plata datoriilor, incasare a creantelor etc. Oamenii s-au intrebat ce este de fapt moneda si de ce utilizam anumite forme de moneda? Moneda s-a nascut ca sa satisfaca anumite nevoi ale oamenilor, procesul de cautare de noi solutii pentru satisfacerea acestora manifestandu-se si astazi.

Cautand sa raspundem la intrebarile care s-au pus in legatura cu moneda (de ce este necesara?, ce este moneda?, sub ce forma circula moneda? etc.), constatam ca nu putem da o singura definitie monedei care sa satisfaca toate intrebarile. Din aceasta cauza definitia monedei este formata din mai multe definitii care impreuna caracterizeaza moneda.

In functie de scopul si metoda de cercetare a conceptului de moneda, in literatura de specialitate sunt folosite pentru caracterizarea monedei:

- abordarea functionala; utilizatorii sunt interesati de capacitatea monedei de a le satisface anumite nevoi, de functiile monedei (ce se poate face cu moneda?);

- abordarea conceptuala; analistii se intreaba ce este moneda: un bun, un activ, avere, o institutie?;

- abordarea formala; utilizatorii sunt interesati de forma sub care circula moneda, de forma sa materiala si de definitiile oficiale ale monedei.

Abordarea functionala

Principalele funtii indeplinite de moneda sunt:

a)      unitate de calcul (mijloc de evaluare);

b)      instrument de intermediere a schimburilor;

c)      mijloc de tezaurizare.

a) Functia de unitate de calcul

Moneda reprezinta un mijloc cu care oamenii pot sa evalueze bunurile si serviciile care se tranzactioneaza. Aceasta a usurat dezvoltarea schimburilor si a permis efectuarea calculelor economice. Functia de unitate de calcul este o functie de evaluare. Dar aceasta functie nu ofera monedei capacitatea de a deveni un adevarat etalon al valorii si nu este suficienta pentru definirea monedei.

Unitatea monetara de calcul nu este un etalon al valorii

Tranzactiile se fac prin exprimarea in unitati monetare a valorii bunurilor si serviciilor. Dar unitatea de calcul nu este o marime invarianta, ca unitatile de masurare a lunigimii si greutatii, de exemplu. Din aceasta cauza evaluarile folosind unitatea monetara de calcul sunt subiective si instabile. Unitatea monetara de calcul nu poate fi considerata un etalon al valorii.

Unitatea monetara de calcul este un mijloc de a determina echilibrul intre preturile relative. Exprimand valoarea bunurilor si serviciilor prin unitati monetare de calcul, exista posibilitatea compararii acestora si orientarii consumatorilor pentru productie si finali spre produsele si serviciile care ofera un avantaj de pret. Rezultatul va fi diminuarea preturile relative mari si cresterea cele mici, echilibrand pozitia pe piata a acestora. Aceasta s-ar fi realizat foarte greu fara existenta unitatii monetare de calcul.

b) Functia de intermediere a schimburilor

Orice produs sau serviciu se exprima mai intai in unitati monetare, apoi se schimba pe moneda, care la randul ei este schimbata pe alte bunuri si servicii. Fara moneda nu se poate concepe functionarea economiei. Economia de astazi este o economie monetara.

c) Functia de tezaurizare

Moneda, alaturi de imobile si bunuri mobile, poate constitui o forma sub care sa se constituie averea. Avantajul monedei fata de celelalte forme de stocare a averii este lichiditatea acesteia. Prin lichiditate intelegem capacitatea unui bun de a se putea schimba pe moneda. Un bun are o lichiditate mai mare decat altul, daca se poate schimba pe moneda cu costuri mai mici.

Dezavantajul fata de alte bunuri il reprezinta modificarea puterii de cumparare, modificare determinata de inflatie. Exista situatii cand valoarea unor bunuri are o stabilitate mai mare decat puterea de cumparare a monedei (pamantul, casele, operele de arta etc.).

Abordarea conceptuala

Aceasta abordare ne permite sa discutam alte functii ale monedei si ne ofera posibilitatea sa completam informatiile referitoare la natura monedei. Moneda circula pe piata unde se manifesta oferta si cererea pentru ea. De ce se constata acest intetres pentru moneda, ce atitudine are utilizatorul fata de moneda? Este un bun economic, un activ ori o institutie?

Moneda a existat mai intai ca marfa, apoi a devenit un bun specific si apoi s-a dematerializat devenind moneda fiduciara. Notiunea de bun se refera la un element material care este putin compatibil cu forma dematerializata a monedei.

Moneda ca un activ poate fi discutata numai cu ajutorul notiunii de lichiditate. Moneda este o componenta a averii impreuna cu celelalte active, dar ea ramane un instrument de intermediere al schimbului pentru celelalte active.

Moneda poate fi privita si ca o institutie atata timp cat poate coordona actiunile persoanelor din economie.

Abordarea formala

Forma monedei

Moneda a cunoscut trei forme de existenta principale: moneda metalica, moneda din hirtie si moneda scripturala.

Moneda scripturala fondata pe depzite, circula prin intermediul unor instrumente foarte variate, de la cecuri pana la platile electronice. Circulatia monedei scripturale se realizeaza prin inregistrarea operatiunilor in conturile bancare, inregistrari care duc la majorarea sau diminuarea sumelor din conturi.

Definirea oficiala a monedei

Pentru formularea si realizarea sarcinilor politicii monetare sunt necesari indicatori monetari. Unii dintre cei mai importanti indicatori sunt agregatele monetare.

Agregatele monetare pot fi clasificate in trei grupe:

a) moneda primara (baza monetara, moneda de rezerva etc.), cuprinde banii creati de banca centrala. Cantitatea lor este controlata de banca centrala si ei constituie suportul pentru crearea altor categorii de bani (ex. Banii creati de bancile comerciale);

b) masa mijloacelor de plata (masa baneasca in sens restrans-M₁),care cuprinde instrumentele de plata create de banca centrala si de celelalte institutii de credit;

c) masa mijloacelor de detinere a averii: instrumentele de plata, instrumentele financiare lichide care nu se folosesc pentru plati, insa se pot transforma usor in instrumente de plata. Se mai numesc "lichiditati secundare", "cvasimoneda" etc.

Baza monetara cuprinde:

disponibilul din BNR (depozite la BNR; rezervele obligatorii ale bancilor comerciale; alte depozite);

numerarul din casieriile bancilor;

numerarul din afara sistemului bancar .

Agregatul monetar M₁ cuprinde

baza monetara;

disponibilitatile la vedere (cont curent, cecuri, numerar in circulatieetc. ).

Agregatul monetar M₂ cuprinde:

M1;

economiile populatiei;

depozitele in lei pe termen si conditionate;

depozitele in valuta ale rezidentilor (ultimele trei reprezinta cvasimoneda).

CEREREA SI OFERTA DE MONEDA

2.1. CEREREA DE MONEDA

Conceptul cerere de moneda, apare la sfasitul secolului al XIX-lea si reprezinta una din temele dominante ale studiilor monetare.

2.1.1. Fundamentele cererii de moneda

Cererea de moneda pune in evidenta notiunea de incasare monetara.

● Prima definitie data cererii de moneda apartine lui Leon Wallras (1874), care a formulat ideea potrivit careia cererea de moneda se concretizeaza in realizarea dorintei de a poseda moneda. Incasarea monetara a unui agent este operatiunea prin care acesta ajunge sa detina moneda, indiferent de motivele care l-au determinat sa faca aceasta. Astfel, in conceptia autorului, cererea de moneda este o cerere de detinere de moneda, facand distinctia dintre moneda detinuta si moneda utilizata.

Daca un detinator utilizeaza moneda pe care o poseda, el obtine in schimb bunuri, servicii sau titlurile financiare.Daca el utilizeaza intreaga cantitate de moneda obtinuta anterior, atunci cererea sa de moneda dispare. Numai daca retine si conserva moneda in numerar, putem evidentia o cerere de moneda. Moneda poate fi detiuta, in scopul utilizarii viitoare (rezerva a valorii in sens slab), si poate fi, de asemenea, utilizata ca mijloc de stocare a averii (rezerva a valorii in sensul forte).

Intrucat utilizatorii de moneda din economie sunt supusi, mai mult sau mai putin, fenomenului de iluzie monetara, cererea de moneda este exprimata in termeni reali (s-a eliminat influenta modificari preturilor). Daca M reprezinta cantitatea de moneda si P nivelul general al preturilor, atunci valoarea reala a monedei este data de raportul M/P, preturile constituind o variabila care influenteaza comportamentului detinatorilor de moneda.

● O alta distinctie posibila este cea dintre incasarea instantanee si incasarea medie. Cererea de moneda se poate aborda la un moment dat, dar, cel mai adesea, analizele se realizeaza pentru un interval de timp.

In cazul analizei in decursul unei perioade, cererea de moneda poate lua acceptiuni diferite: incasarea disponibila la inceputul perioadei, incasarea disponibila la sfarsitul perioadei si incasarea medie in cadrul perioadei.

Pentru un utilizator de moneda care dispune la inceputul perioadei de o anumita cantitate de semne monetare, pe care le utilizeaza in vederea platilor pentru bunuri si servicii, astfel incat isi epuizeaza suma detinuta initial, cererea de moneda va fi data de nivelul mediu al detinerii sale de moneda, de a lungul perioadei.

O alta distinctie necesara este cea dintre moneda activa si moneda pasiva (lenta), intrucat este posibil ca utilizatorii de moneda sa nu utilizeze intreaga cantitate de moneda in decursul unei perioade.

Prin moneda activa se desemneaza cantitatea de semne monetare utilizate in scopul realizarii de tranzactii generatoare de valoare nou creata si de activitati in urma carora rezulta bunuri si servicii.

Preluand termenii utilizati de Keynes in 'Tratat de Moneda', numai moneda care asigura 'circulatia industriala" face parte din moneda activa, iar cea care asigura circulatia financiara este considerata ca moneda financiara.

2.1.2. Ecuatia cantitativa a cererii de moneda

In prima varianta, formulata de Fisher, ecuatia cantitativa a cererii de moneda retine notiunea de viteza de circulatie ca factor determinant al cererii de moneda. Ulterior, aceasta ecuatie a fost dezvoltata prin Scoala de la Cambridge de catre Alfred Marshall si Arthur Cecil Pigou, in studiile carora cererea de moneda a substituit rationamentele bazate pe viteza de circulatie a monedei.

Ecuatia lui Irving Fisher si viteza de circulatie a monedei

In lucrarea 'The Purchasing Power of Money' Fisher a enuntat, in anul 1911, ecuatia schimburilor, in forma:

MV = PT,

in care: M reprezinta cantitatea nominala de moneda;

V = viteza de circulatie a monedei, respectiv, de cate ori o unitate monetara este utilizata intr-o unitate de timp;

P = nivelul general al preturilor;

T = volumul tranzactiilor.

Ecuatia demonstreaza ca pentru ansamblul schimburilor dintr-un an, suma totala platita este egala cu valoarea totala a bunurilor cumparate.

● O asemenea idee, potrivit careia nivelul general al preturilor depinde de cantitatea de moneda existenta, este intalnita inca din antichitate (la Aristotel si Xenophon), apoi in secolul al XV-lea la Copernic si scolastici, iar din secolul al XVII-lea la John Locke, David Hume, Richard Cantillon si Adam Smith, John Stuart Mill etc., toti acesti autori punand accent pe rapiditatea cu care circula moneda.

Principala critica adusa ecuatiei cantitative este aceea ca se considera ca formula MV = PT este o identitate, insa intentia autorului a fost de a introduce o relatie de cauzalitate de la M catre P. Astfel, autorul face ca viteza de circulatie sa depinda de un factor institutional precum natura sistemului de plati, sincronizarea incasarilor si a platilor, sau de anumite cauze generale, precum densitatea populatiei si rapiditatea transportului.

●O modificare decisiva a acestei ecuatii este adusa de reprezentantii Scolii de la Cambridge. Arthur Pigou a modificat ecuatia initiala in forma MV = PY, cu Y = venit real si cu 'V' viteza de circulatie a monedei care semnifica de cate ori moneda este transformata in venit in decursul unei perioade date. Formula retinuta de Scoala de la Cambridge a fost M/P = KY, in care K este numit coeficient de utilizare monetara, semnificand proportia resurselor pe care agentii le mentin sub forma monetara, in scopul realizarii unor tranzactii si al constituirii rezervelor.

In conceptia lui Alfred Marshall, ecuatia cantitativa este o conditie a echilibrului monetar ceea ce l-a condus pe autor la formularea functiei cererii de moneda, pe baza ecuatiei: M/P = KY.

Partea stanga a ecuatiei reprezinta oferta de moneda in valoarea reala, fiind o variabila exogena, respectiv independenta de factorii din economie. In schimb partea dreapta, KY, reprezinta o functie a cererii de moneda. Daca cererea de moneda se noteaza cu Md, atunci Md = KY, constituie o functie crescatoare in raport cu venituriler si explica functia de intermediere a schimburilor, indeplinita de moneda.

In aceasta abordare, variabilele de care depinde cererea de moneda sunt venitul Y si viteza de rotatie K, al carei nivel este influentat de obisnuintele utilizatorilor si structurile institutionale.

Cererea patrimoniala de moneda

In studiile monetare intreprinse de Keynes, cererea de moneda este abordata din punct de vedere patrimonial. Keynes a considerat ca cererea de moneda este influentata de venit, conform abordarii lui Marshall, dar si de rata  dobanzii.

In conceptia lui Keynes, cererea de moneda este determinata de:

nevoia de moneda pentru tranzactii;

nevoia de a avea un minim de lichiditati disponibile; si

nevoia de moneda pentru speculatii.

Ca urmare a acestor trei motive psihologice se manifesta preferinta pentru lichiditate (cererea de moneda) care depinde de doua variabile: venitul Y si rata dobanzii i, astfel incat se poate scrie:

M_d = f(y,i).

Functia cererii de moneda se poate prezenta si sub forma aditiva:

M_d = L₁(y) + L₂(i),

ori sub forma

M(d) = K(i) Y,

aceasta din urma variabila prezentand avantajul sublinierii diferentei dintre analiza lui Keynes si cea a lui Marshall. In timp ce in formula lui Marshall coeficientul K era presupus constant, in abordarea lui Keynes factorul K depinde de rata dobanzii, ca urmare a unui arbitraj moneda-titluri pe piata de capital.

Aportul cel mai important al analizei lui Keynes la studierea cererii de moneda este introducerea ratei dobanzii, alaturi de venit, ca variabila explicativa. Cu acest prilej, rata dobanzii capata noi valente, devenind o recompensa a renuntarii la lichiditate si care explica partajul dintre detinerea de titluri si detinerea de moneda. Intrucat in cadrul abordarii lui Keynes s-a insistat pe dimensiunea monetara a ratei dobanzii, preferinta pentru lichiditate a permis gasirea unui instrument de integrare a fenomenelor reale cu cele monetare.

De asemenea, trebuie subliniata importanta lui Keynes, prin aceea ca introduce teoria alegerilor care se realizeaza prin arbitrajul dintre activele monetare si cele financiare.

Prelungirea analizei lui Keynes asupra cererii de moneda a fost realizata de Milton Friedman, care a extins arbitrajul intre activele monetare si financiare la un arbitraj intre toate activele, inclusiv activele reale care intra in componenta patrimoniului.

Pentru Friedman patrimoniul sau bogatia, W, este definita ca reprezentand valoarea tuturor veniturilor care pot fi obtinute de un individ, din active monetare, financiare, reale si umane.

Pentru cererea de moneda au fost propuse mai multe formule succesive, din care au fost retinute urmatoarele:

Cererea globala de moneda este o functie de forma:

Md = f(y/i, W, R, i_o, i_n, u)

care evidentiaza ca o cerere de moneda este influentata de:

Dupa mai multe simplificari, ca urmare a studiilor efectuate pe serii de date aferente a doua secole, in SUA, a rezultat ca venitul real permanent Y/i este variabila principala care influenteaza cererea de moneda.

Formula simplificata a devenit:

M_d/P = f(Y/i), in termeni reali, sau

Md = f(y), in termeni nominali.

Astfel, venitul permanent Y este reprezentativ pentru patrimoniu, fiind totodata, explicativ pentru cererea de moneda.

2.2. OFERTA DE MONEDA

Spre deosebire de cererea de moneda, oferta de moneda este un concept simplu, care desemneaza cantitatea de moneda pusa la dispozitia indivizilor de catre autoritatea monetara. Datorita acestui aspect, cantitatea de semne monetare oferite este exprimata in termeni nominali, spre deosebire de cererea de moneda, care este exprimata in termeni reali, intrucat ofertantul nu are posibilitatea exercitarii unui control direct asupra preturilor. Masurarea ofertei de moneda este simpla, in comparatie cu cea a cererii de moneda, in functie de explicatia care este aleasa pentru cantitatea de moneda emisa.

Responsabilitatile in crearea monedei si circulata acesteia revin, in prezent, sistemelor bancare si financiare, insa, neexistand doua sisteme nationale identice, rezulta ca oferta de moneda poate lua forme diferite in functe de natura institutiilor, evolutia istorica si situarea geografica. Astfel, pentru intelegerea ofertei de moneda, aceasta trebuie completata cu analize mai generale, care sa furnizeze o viziune mai cuprinzatoare asupra fenomenelor.

Analiza ofertei de moneda prezinta si o dimensiune normativa, prin care se cauta determinarea unor sisteme de emisiune mai eficiente si carora economistii le acorda o atentie particulara.

Desi sistemele institutionale ale ofertei de moneda nu sunt intotdeauna identice, totusi mecanismele si comportamentele determinate ale ofertei de moneda sunt suficient de 'tipice' pentru a da loc unei analize cu caracter general.

Reflexiile asupra ofertei de moneda au detinut inainte de secolul al XX-lea locul principal in cadrul analizei monetare, dupa care prioritatea a fost acordata cererii de moneda. Doar dupa anii '60, ca urmare a unor evenimente monetare majore, analiza ofertei de moneda a redobandit importanta cuvenita, iar aspectul normativ a regasit accente deosebite. Dupa cum se prezinta in literatura de specialitate, oferta de moneda poate fi realizata la nivel centralizat in cadrul sistemelor bancare ierarhizate, si la nivelul bancilor libere, emitente de monede concurentale (dupa cum ofera modelul Bancii Libere, din sec. XVII-XVIII).

2.2.1. Oferta de moneda centralizata

Cum se explica determinarea ofertei de moneda in cadrul sistemelor bancare controlate de Banca Centrala?' si 'De ce sunt adoptate sistemele centralizate ale ofertei de moneda?' sunt principalele aspecte ce se circumscriu unei oferte de moneda centralizata.

Analizele monetare au oferit raspunsuri diferite acestor intrebari, ceea ce a condus la perceperea ofertei de moneda atat ca variabila exogena cat si endogena.

Pentru a intelege aspectele reprezentative ale ofertei de moneda, este necesara stabilirea unor distinctii intre notiunile moneda de baza si moneda de banca, oferta exogena si oferta endogena.

Moneda emisa de autoritatile monetare dintr-o tara (banci centrale sau institutii de emisiune) este desemnata cu termenii: moneda centrala, moneda cu inalta putere, moneda fiduciara sau moneda de baza. Dreptul de batere a monedei de catre seniorii feudali si, ulterior, de catre institutiile monetare centrale este desemnat, in prezent, cu termenul seigneuriage. Moneda rezultata din aceasta operatiune reprezinta doar o parte din oferta totala de moneda, datorita existenteii bancilor comerciale de rang secundar si datorita aptitudinii lor de a produce moneda scripturala sau moneda de banca. Dat fiind faptul ca moneda de banca are acoperire in moneda de baza, rezulta ca oferta de moneda se reduce la moneda de baza, daca acoperirea monedei de banca este de 100% (situate inca imposibila, in perioada actuala). In sistemele bancare contemporane, moneda de banca este acoperita, doar printr-o fractiune de moneda de baza, iar bancile dispun de seigneuriage bancar, respectiv de puterea de a crea moneda.

Analiza ofertei de moneda centralizata conduce la stabilirea unei distinctii intre caracterul exogen si endogen al ofertei, dupa cum se considera ca Banca Centrala detine sau nu controlul asupra cantitatii de moneda. Astfel, oferta este exogena, in masura in care Banca Centrala detine puterea de a regla nivelul cantitatii de moneda, injectand, intr-o maniera discretionara, moneda de baza. Corelatia dintre moneda de baza si moneda de banca este posibil de realizat prin multiplicatorul creditului, care asigura trecerea de la un nivel dat al monedei de baza la cantitatea totala de moneda.

Caracterul exogen al ofertei de moneda este frecvent intalnit in analizele de tip monetarist. Daca se considera ca Banca Centrala nu poate actiona discretionar, atunci oferta de moneda este considerata endogena, respectiv este determinata de comportamentul economic al diversilor agenti al bancilor.

Autorii care au dezvoltat aceasta abordare nu pot fi regrupati intr-un curent la fel de omogen ca monetarismul.

Dupa cum oferta de moneda este considerata ca o variabila exogena sau endogena, mijloacele utilizate si rezultatele scontate in domeniul politicii monetare sunt diferite.

Oferta exogena de moneda

Cazul cel mai simplu al ofertei exogene de moneda este acela in care moneda de banca este integral acoperita de moneda de baza (rata a rezervei obligatorii 100%). Un asemenea sistem cu rezerva 100% nu a existat niciodata, dar este preconizat de anumiti autori, chiar in cadrul unui sistem centralizat. Pentru Fisher (1935) sau pentru Maurice Allais (1993) obiectivul unei monede acoperite 100% este de a asigura un control total al autoritatii monetare asupra ofertei de moneda, cu scopul eliminarii instabilitatii datorate bancilor de rang secundar. Astfel, inflatia si deflatia, ciclurile economice si riscurile de panica bancara ar fi, in opinia autorilor, mai bine gestionate si chiar eliminate. Un sistem de rezerve 100% este o conceptie 'angelica' asupra bancii centrale care, insa, nu garanteaza calitatea actiunilor sale.

In varianta unei rezerve diferite de 100%, rezulta ca bancile pot crea, pornind de la o moneda de baza, moneda de banca, potrivit principiului 'loans makes deposits' (depozitele fac imprumuturile), care conduce la un proces de multiplicare a creditului, analizat pentru prima data in anul1920 de catre Chester Phillips.

Multiplicatorul creditului si moneda de banca

Pentru a demonstra mecanismul de multiplicare al creditului se considera ca sistemul bancar este ierarhizat, iar creatia monetara este controlata de Banca Centrala. Se considera, astfel, un depozit initial D (format din moneda de baza) constituit de o banca oarecare 'i' din sistemul bancar. Daca aceasta practica o rata de acoperire, respectiv retine in casa a % din depozitul initial, rezulta ca poate acorda sub forma de credit un imprumut D (1-a). Imprumuturile acordate se vor regasi in sistemul bancar in depozite ale altor banci, care, de asemenea, vor conserva sub forma de numerar coeficientul a din depozitele constituite si se va acorda un imprumut la nivelul (1-a)D.

Astfel, daca urmarim depozitul initial D pe secvente, vom obtine urmatoarele exprimari:

Cantitatea totala de moneda creata de banca, numita si moneda de banca, rezulta din insumarea depozitelor succesive si a celui initial, astfel:

M_b = D + D (1 - a) + D (1 - a)² + + D(1 - a)^n,

expresie care este o progresie geometrica cu ratia (1-a), ceea ce permite scrierea urmatoarei relatii:

M_b = D cu a<1

Formula finala a multiplicatorului creditului este egala cu 1/a si corespunde cu inversul ratei de acoperire. Pentru un coeficient a = 1 (sau 100%) se regaseste principiul monedei 100%, iar pentru "a" care tinde catre zero, posibilitatea de creatie a monedei de banca tinde catre infinit.

● Puterea de creatie monetara a bancilor este limitata de coeficientul de retinere sub forma de numerar "a", dar si de un al doilea factor numit coeficient de 'fuga', rezultat din comportamentul publicului, care retine o parte din averea sa sub forma de bancnote si piese. Coeficientul de fuga, notat cu b, determina ca imprumuturile acordate sa nu se regaseasca in totalitate sub forma de depozite.

Astfel, partajarea depozitului initial se va efectua dupa cum urmeaza:

Cantitatea totala de moneda creata de banca, numita si moneda de banca, rezulta din insumarea depozitelor succesive si a celui initial, astfel:

M_b = D + D (1 - a - b) + D (1 - a - b)² + + D(1 - a - b)^n,

expresie care este o progresie geometrica cu ratia (1-a -b), ceea ce permite scrierea urmatoarei relatii:

M_b = D cu a<1 si b<1

In aceste conditii, multiplicatorul creditului este dat de relatia , exprimand caracterul limitat al puterii monetare a bancilor. Atunci cand a si b sunt constante, cantitatea de moneda produsa de banci va depinde numai de cantitatea de moneda de baza, si deci, de comportamentul bancilor centrale.

Actiunea bancii centrale asupra potentialului de creditare al celorlalte banci

Banca centrala actioneaza asupra potenlialului de creditare al celorlalte banci in principal pe doua cai:

a) crearea si desfiintarea de moneda primara si

b) modificarea ratei rezervelor obligatorii.

a) Crearea si desfiintarea de moneda primara constituie cel mai important factor de care depinde potentialul de creditare al bancilor comerciale. Banca centrala creeaza si alimenteaza cu moneda primara celelalte banci, mai ales, pe urmatoarele cai:

1) acordarea (rambursarea) de credite;

2) cumpararea (vanzarea) de hartii de valoare;

3) cumpararea (vanzarea) de mijloace de plata straine.

Importanta acestor canale de creare si difuzare a monedei primare difera de la o tara la alta. In tarile cu piata financiara dezvoltata, o importanta deosebita au operatiunile de cumparare-vanzare de hartii de valoare (de exemplu, operatiunile open-market in S.U.A.); in alte tari (mai ales din Europa), principala cale de creare si difuzare a monedei primare o constituie creditele acordate de banca centrala celorlalte banci, fie in mod direct, fie prin mecanismul scontului.

Data fiind importanta diferita pe care o au in diverse tari canalele de creare si difuzare a monedei primare, in aceasta privinta nu se poate formula o regula generala. Toate caile amintite sunt de natura sa influenteze potentialul de creditare al bancilor, iar ca urmare, sunt susceptibile sa intre in arsenalul mijloacelor de dirijare si control al bancii centrale.

1) Creditele acordate de banca centrala celorlalte banci au efectul, relativ, cel mai puternic asupra potentialului de creditare al acestora din urma, deoarece reprezinta in intregime modificari initiale de resurse aflate la dispozitia bancilor comerciale (in sensul ca nu presupun constituirea nici de rezerve obligatorii si nici de rezerve facultative). Aceste credite constituie principala cale de creare si desfiintare a monedei primare mai ales in cazul tarilor cu piata financiara slab dezvoltata, caz in care importanta lor in formarea potentialului de creditare al bancilor este foarte mare. De fapt, in tarile respective, creditele acordate de banca centrala constituie instumentul dominant prin care aceasta din urma regleaza potentialul de creditare al sistemului bancar.

2) Cumpararea-vanzarea de hartii de valoare de catre banca centrala are efecte diferite, in functie de calitatea partenerilor acesteia in tranzactiile respective. In masura in care partenerii de la care cumpara sau catre care vinde hartii de valoare sunt bancile, efectul este similar cu cel care se manifesta in cazul acordarii (rambursarii) de credite bancilor comerciale. In masura in care partenerii de la care banca centrala cumpara sau catre care vinde hartii de valoare sunt subiectii nebancari (care folosesc in acest scop banii existenti in conturile lor de la banci), efectul este similar cu cel care se manifesta in cazul aparitei sau disparitiei de resurse sub forma de depozite ale clientilor (inclusiv, deci, sub aspectul corectiei impuse de constituirea rezervelor obligatorii si a rezervelor lichide facultative). In fine, daca vanzatorii sau cumparatorii hartiilor de valoare sunt subiecti nebancari, care folosesc in acest scop numerarul, operatiunile respective nu au nici un efect asupra potentialului de creditare al bancilor.

3) Cumpararea-vanzarea de mijloace de plata straine (valute si devize) de catre banca centrala exercita efecte similare cu cumpararea-vanzarea de hartii de valoare: aceste efecte depind de calitatea partenerilor bancii centrale in tranzactiile respective.

Toate operatiunile amintite se reflecta in bilantul bancii centrale. De aceea, bilantul respectiv constituie una din principalele surse de informatii pentru analiza si previzionarea modificarilor potentialului de creditare al bancilor comerciale.

b) Modificarea ratei rezervelor obligatorii constituie al doilea instrument important de reglare a marimii potentialului de creditare al bancilor si, deci, a volumului masei banesti. Modificarea acestui coeficient influenteaza pe doua cai potentialul de creditare al sistemului bancar, si anume:

1) modificarea ratei rezervelor obligatorii determina cresterea sau scaderea volumului mijloacelor libere pentru plasament existente in conturile pe care bancile comerciale le au deschise la banca centrala. In cazul cresterii coeficientului, o parte mai mare a mijloacelor libere ale bancilor, existente in conturile deschise la banca centrala, sunt imobilizate sub forma de rezerve obligatorii, iar in cazul reducerii coeficientului, o parte din mijloacele anterior imobilizate devin libere pentru plasament. Ca urmare, modificarea coeficientului rezervelor obligatorii are acelasi efect ca si aparitia sau disparitia initiala de resurse bancare;

2) modificarea ratei rezervelor obligatorii duce la modificarea multiplicatorului creditelor. Cresterea ratei rezervelor obligatorii determina reducerea multiplicatorului creditelor si invers.

Primul efect amintit reprezinta actiunea factorului respectiv asupra potentialului de creditare static al bancilor. Al doilea efect reprezinta, pe langa actiunea asupra potenlialului static, si o actiune asupra potentialului de creditare dinamic, date fiind implicatiile modificarii coeficientului rezervelor obligatorii asupra procesului de multiplicare a creditelor.

Analiza rolului si locului bancii centrale in procesul de formare a potentialului de creditare global al sistemului bancar releva formidabila putere cu care aceasta este inzestrata. Aceasta putere provine din faptul ca banca centrala este unicul creator de moneda primara, adica de moneda utilizata in relatiile dintre banci si care, in modul acesta, confera unitate sistemului monetar national. Consecinta majora a acestui fapt este ca banca centrala nu poate deveni niciodata insolvabila (nelichida). Spre deosebire de banca centrala, celelalte banci pot deveni insolvabile (nelichide), si anume atunci cand nu obtin o cantitate suficienta de moneda primara (bani de cont sub forma de disponibilitati in conturile curente de la banca centrala si moneda fiduciara) pentru a-si achita angajamentele asumate. Cu alte cuvinte, detinerea de moneda primara reprezinta pentru bancile comerciale o conditie esentiala de care depinde posibilitatea lor de a-si efectua platile, deoarece nu pot crea ele insele moneda primara.

Faptul ca banca centrala poate crea dupa dorinta moneda primara face ca potentialul sau de creditare sa fie nelimitat. Indiferent de volumul creditelor pe care le acorda, ea dispune intotdeauna de moneda pe care trebuie sa o furnizeze clientilor sai cu acest titlu, pentru simplul motiv ca creeaza ea insasi aceasta moneda. Dupa cum am aratat cu ocazia prezentarii bilantului bancii centrale, explicatia acestui fenomen consta in faptul ca creditele acordate sunt inregistrate in activ, iar moneda primara creata in modul acesta in pasiv, ceea ce permite bancii centrale sa-si pastreze in permanenta echilibrul bilantier. Din acest motiv, posturile din activul bilantului bancii centrale arata caile prin care se creeaza moneda primara aflata in pasivul bilantului respectiv. Spre deosebire de aceasta, posturile din activul bilantului bancilor comerciale arata plasamentele resurselor inregistrate in pasiv.

Deoarece potentialul de creditare al bancii centrale este nelimitat, potentialul de creditare global al sistemului bancar (cuprinzand banca centrala si celelalate institutii nemonetare) este si el nelimitat. Iar aceasta este principala caracteristica a sistemelor monetare contemporane, bazate pe circulatia banilor simbol, care le deosebeste radical de vechile sisteme monetare, bazate pe circulatia banilor-marfa (sistemele monetare metaliste). In sistemele monetare contemporane, cresterea masei banesti nu are nici o limita intrinseca.

Multiplicatorul monetar

Corelatia dintre oferta totala de moneda si moneda creata de banci, poate fi evidentiata prin scrierea ofertei de moneda ca suma a monedei de baza (care este proportia δ din moneda de banca) si a monedei de banca.

M = M_b + δ M_b

M = M_b(1 + δ)

Intrucat

M_b= T M = D sau M = m_t x D, unde m_t =

Relatia ofertei de moneda, sub aceasta forma, arata ca nivelul ofertei de moneda este un multiplu al bazei monetare, determinat prin valoarea multiplicatorului monetar K.

Notiunea de "multiplicator monetar" desemneaza raportul dintre masa baneasca si cantitatea de moneda primara:

unde: m_t repreziuta multiplicatorul monetar in perioada t;

M, - masa baneasca creata in perioada t;

K_t^mp - cantitatea de moneda primara la sfarsitul perioadei t, definita ca fiind volumul plasamentelor bancii centrale in moneda nationala, corectat cu datoriile (creantele) nete ale acesteia fata de subiectii straini.

Din ecuatie rezulta ca masa baneasca este produsul dintre cantitatea de moneda primarn si multiplicatorul monetar:

M_t = K_t^mp m_t

Multiplicatorul monetar reprezinta numarul de unitati de masa baneasca create pe baza unei unitati de moneda primara. In comparatie cu multiplicatorul creditelor, multiplicatorul monetar cuprinde mai multe fenomene de creare si desfiintare a banilor in urma aparitiei sau disparitiei initiale a unei unitati de moneda primara.

Formula M = m_t D, in conditile in care m_t este constant sau previzibil, arata ca Banca Centrala controleaza propria oferta de moneda si, deci, oferta de moneda este exogena.

Analiza multiplicatorului creditului permite sa se puna in evidenta conditiile necesare unui control centralizat al ofertei de moneda. Pentru aceasta este necesar ca nivelul coeficientului K sa fie determinat, iar cantitatea de moneda de baza, D, sa fie gestionata si administrata.

In ceea ce priveste determinarea multiplicatorului K, analizele monetare propun doua variante: valoarea constanta sau nivel variabil, in functie de evolutia economiei.

Un nivel constant al coeficientului m_t admite o stabilitate a comportamentului bancilor in materie de retinere a numerarului, ca si al publicului in domeniul utilizarii biletelor de banca (B). In asemenea conditii, determinarea coeficientului este o problema empirica, dar cu dificultati de interpretare.

Lucrarile econometrice ale autorilor Friedman si Schwartz si cele ale economistilor Bancii Federale din St. Louis au evidentiat pe cazul SUA o mare stabilitate a multiplicatorului pentru perioada anilor '60-70. In schimb, pentru cazul Frantei, diversi autori au ajuns la concluzii diferite: preferinta publicului pentru bancnote este stabila, in decursul unei perioade scurte, iar multiplicatorul este variabil, pe termen scurt, ca urmare a instabilitaaii parametrilor care intra in formula de calcul.

(Dupa cum am aratat, moneda primara poate fi defita in mai multe feluri, in functie de scopurile urmarite. Aceasta definitie are avantajul ca permite analiza diverselor canale prin care se creaza moneda primara. O. alta definitie ar putea fi, de exemplu, volumul plasamentelor bancii centrale corectat cu depozitele sectoarelor nebancare la banca centrala, care permite analiza separata a efectelor monetare ale depozitelor respective etc.)

Astfel, pe langa procesul de multiplicare a creditelor, descris anterior, procesul de multiplicare monetara cuprinde transformarea banilor in angajamente nemonetare ale bancilor si invers, precum si actele de creare si desfiintare a banilor prin tranzactii cu subiecti straini. Rezulta ca daca multiplicatorul creditelor arata efectul exercitat asupra volumului creditelor acordate de banci de catre aparitia sau disparitia initiala de mijloace in conturile curente ale acestora de la banca centrala, multiplicatorul monetar arata efectul total pe care il are asupra masei banesti crearea si desfiintarea de moneda primara de catre banca centrala. Multiplicatorul monetar cuprinde, asadar, multiplicatorul creditelor, (care explica evolutia variabilei Kⁱ - cresterea plasamentelor bancilor la subiecti autohtoni), precum si toate celelalte mecanisme si conexiuni care exista intre crearea si desfiintarea de moneda primara de catre banca centrala, pe de o parte, si evolutia masei banesti, pe de alta parte.

Referitor la gestionarea bazei monetare, dificultatile pot proveni din relatiile cu exteriorul sau din conflictele care se manifesta intre obiectivele formulate de autoritatile monetare. Sursele de creatie ale monedei de baza, care sunt reprezentate de contrapartidele masei monetare, sunt, in mod inegal, gestionate de banca centrala. Abordarea monetara a balantei de plati externe si a cursului de schimb antreneaza dificultati ale bancii centrale in ceea ce priveste controlul masei monetare, de unde rezulta ca numai un sistem de rate flotante permite absorbirea fluctuatiilor din relatile cu strainatatea.