OBIECTIVE SI MECANISME DE TRANSMISIE A POLITICII MONETARE SI REGIMURI DE CURS DE SCHIMB

OBIECTIVE SI MECANISME DE TRANSMISIE A POLITICII MONETARE SI REGIMURI DE CURS DE SCHIMB

In ultimii ani, pe fondul accentuarii presiunilor inflationiste si a celor legate de cresterea numarului somerilor, al aceentuarii dezechilibrelor macroeconomice, banca centrala isi contureaza tot mai mult pozitia de lider al mediului bancar, fie direct, fie indirect coordonand activitatea intregului sistem bancar in scopul atingerii tintei finale a politicii macroeconomice. Se pune astfel, tot mai mult accent pe stabilizarea macroeconomica (situatie intalnita mai ales in cazul tarilor din Europa Centrala si de Est , aflate in plin proces de restructurare).

Politica macroeconomica se concretizeaza in ansamblul instrumentelor si masurilor adoptate de autoritatile unei tari in scopul influentarii principalelor variabile economice si al atingerii nivelului dorit pentru economia respectiva. Altfel spus, "politica economica este o interventie deliberata a statului in domeniul economic in scopul de a infaptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural".[1]

Problema care se ridica este aceea a alegerii obiectivului de politica economica ce trebuie avut in vedere prin mixul de politici economice ce se adopta. Chiar daca "obiectivul este acelasi, mijloacele de a-l atinge - nu. Economia este un mecanism atat de complex, incat conducerea ei este asemanata mai degraba cu o arta decat cu o stiinta exacta. Solutiile oferite pentru o problema sau alta sunt, de obicei, multiple, uneori chiar aparent contradictorii."

Atingerea acestor obiective are la baza, in definitiv, instrumentele utilizate de autoritatea abilitata cu realizarea politicii macroeconomice. Aceste instrumente sunt reprezentate de componentele politicii economice, componente ce se concretizeaza in tot atatea politici independente, dar in acelasi timp corelate una cu cealalta: politica monetara, politica valutara (considerata de unii economisti ca fiind parte componenta a politicii monetare, iar de altii ca politica distincta in cadrul politicii macroeconomice), politica fiscala, politica comerciala si nu in ultimul rand politica veniturilor. Aceste instrumente pot conduce la realizarea doar a unei parti din obiectivele propuse.

1. OBIECTIVELE POLITICII MACROECONOMICE SI CONFLICTUL DINTRE ACESTEA

Realizarea stabilitatii macroeconomice este reflectata de modul in care sunt atinse obiectivele stabilite prin politica macroeconomica si, nu in ultimul rand, de natura obiectivului avut in vedere. Obiectivele avute in vedere prin politica macroeconomica vizeaza activitatea economica; activitatea economica poate sa fie reprezentata de mai multe variabile precum PIB, gradul de ocupare, rata inflatiei etc. Atingerea unui anumit nivel al acestor variabile macroeconomice se constituie in obiectivul fundamental al politicii macroeconomice a statului, in general si al politicii monetare in special.

a) GRADUL DE OCUPARE AL FORTEI DE MUNCA

Obiectivul cu cel mai mare impact social este reprezentat de gradul de ocupare al fortei de munca, mergandu-se pe maximizarea acestuia. In ceea ce priveste acest obiectiv, este aproape clar dorinta inregistrarii unui nivel ridicat al ocuparii, pe de o parte pentru a se asigura un nivel de trai decent, iar pe de alta parte pentru a asigura un nivel ridicat al ofertei de produse. Asigurarea unui astfel de obiectiv implica nenumarate probleme. O prima problema este cea legata, inca de la inceput, de definirea nivelului ce caracterizeaza gradul cel mai inalt de ocupare. Ar fi o greseala foarte mare daca s-ar considera ca exista economii in care exista o ocupare totala a fortei de munca. La nivelul oricarei economii exista, in permanenta, somaj frictional. "Consensul, la nivelul analistilor economici, in ceea ce priveste factorii frictionali, este acela ca nivelul cel mai ridicat al ocuparii fortei de munca exista...atunci cand rata somajului este cuprinsa intre 3% - 4% din totalul fortei de munca civila".[3]

In conditiile economiilor actuale, pe fondul restructurarii macroeconomice, nivelul somajului frictional a crescut destul de mult. De aceea, autoritatile incearca sa determine cu mare atentie care sunt cauzele care determina aceasta crestere. Complexitatea economiilor actuale conduce automat la manifestarea anumitor forte care genereaza presiuni pe piata fortei de munca.

Factorii care genereaza somajul frictional sunt reprezentati de:

factori sezonieri: in baza acestora cererea de locuri de munca variind in functie de vreme si de perioada din an, un exemplu concludent fiind reprezentat de activitatea din constructii, de turism etc;

factori geografici: ce influenteaza oferta de forta de munca in functie de amplasarea geografica a locurilor de munca; oferta de forta de munca neavand o elasticitate ridicata fata de acest factor;

factori structurali: restructurarea unor domenii de activitate din cadrul unei economii presupune automat si o recalificare a fortei de munca, deoarece, de cele mai multe ori, cei disponibilizati nu-si pot gasi un alt loc de munca pe vechiul domeniu de activitate;

factori discriminatori: in ciuda evolutiei economice, culturale si sociale inregistrate la nivel mondiale, mai apar, inca, discriminari in ceea ce priveste ocuparea unui loc de munca, discriminari datorate fie nationalitatii, fie rasei, fie optiunilor politice si religioase, fie datorate varstei sau sexului. Toate acestea conduc la o majorare a somajului frictional.

Cu toate acestea se considera ca, la nivelul oricarei economii, exista somaj frictional si singura problema avuta in vedere de autoritati este aceea a diminuarii cat mai mult a acestei laturi a somajului. Pe langa somajul frictional, in cadrul somajului se mai include si un alt aspect, asa-numitul somaj ascuns determinat in fapt de factori pur subiectivi (specifici celui care isi cauta un loc de munca, aici fiind incluse persoanele care "declara ca doresc sa munceasca, dar care nu-si cauta un loc de munca deoarece considera ca orice cautare va fi in zadar"[4]

Toate aceste componente pot fi identificate cu oarecare dificultate la nivelul oricarei economii, ca sa nu mai vorbim si de existenta muncii la negru care distorsioneaza, intr-o oarecare masura situatia ratei somajului. De aceea, destul de multi economisti considera ca nivelul optim al ratei somajului este acela care, in corelatie cu rata inflatiei, nu genereaza o crestere accelerata.[5] Cu toate acestea, nu se poate spune cu exactitate care este nivelul optim al ratei somajului care genereaza, intr-adevar ocuparea deplina a fortei de munca.

In literatura de specialitate corelatia cea mai des intalnita este cea legata de rata somajului si rata inflatiei. Chiar daca aceasta corelatie (Curba lui Philips) a cunoscut modificari in timp, pe termen scurt este importanta, motiv pentru care un alt obiectiv de politica economica este considerat ca fiind reprezentat de stabilitatea preturilor.

b) STABILITATEA PRETURILOR

Daca pornim de la ceea ce exprima Curba lui Philips, ca unei rate a somajului scazuta ii corespunde o rata a inflatiei ridicata, este evident faptul ca mentinerea unui ridicat nivel al ocuparii fortei de munca, fara a lua in considerare alti factori economici conduce, automat, la inregistrarea unor costuri ridicate la anumite niveluri. Aceste costuri, reprezentate, in principal, de nivelul preturilor din economie, nu au cum sa nu se repercuteze, mai departe, asupra nivelului puterii de cumparare, deoarece, o crestere a preturilor (generalizata) genereaza, automat, o crestere a cererilor de majorare a salariilor si implicit o majorare a costurilor de productie ce se reflecta, mai departe, in preturile produselor pe piata. Aceste fluctuatii puternice de preturi inregistrate la nivel mondial in ultima perioada, au condus la reorientarea politicii autoritatilor, in sensul renuntarii la urmarirea asigurarii unui anumit nivel al cresterii economice in scopul asigurarii unei stabilitati relative a preturilor, care sa permita restabilirea echilibrului economic general. In acest sens, Marshall & Swanson [1974] afirmau ca "stabilitatea nivelului preturilor reprezinta un obiectiv important al politicii de stabilizare economica deoarece instabilitatea nivelului preturilor, manifestata, in principal, sub forma inflatiei, poate avea efecte intinse si adverse in economie. Latura nefavorabila a efectelor, pornind de la cresterea inflatiei, include o reducere a eficientei economice, o distorsiune inechitabila si capricioasa in ceea ce priveste repartitia veniturilor si o inrautatire a pozitiei balantei internationale de plati".[6]

In conditiile in care la nivelul unei economii rata inflatiei este la un nivel ridicat (de peste 2 cifre), ineficienta economica se manifesta acut, fenomenul cel mai frecvent intalnit fiind acela al cresterii cererii agregate, in conditiile in care oferta isi mentine ritmul de crestere anterior. Nivelul cererii crescand, automat se ajunge la o noua modificare de preturi ceea ce conduce si la o crestere a cererii pentru modificarea salariilor, cerere care, de cele mai multe ori este satisfacuta doar intr-o mai mica masura, deoarece aceasta reprezinta o cheltuiala care genereaza noi cresteri de pret. Mai trebuie adaugat ca, indiferent de productivitatea sectorului de activitate, cererea pentru cresterea salariilor este aceeasi, motiv pentru care eficienta din anumite sectoare este suportata de catre alte sectoare. Pe de alta parte, o rata ridicata a inflatiei genereaza si o distributie arbitrara a veniturilor la nivelul economiei; astfel ca cei ce inregistreaza venituri variabile vor beneficia automat de cresteri salariale mult mai rapide decat cei care au un venit fix.

Daca avem in vedere cadrul extern al economiei, nu trebuie uitat impactul instabilitatii preturilor asupra acestei activitatii reliefat de balanta de plati. Scaderea eficientei economiei conduce si la reducerea competitivitatii produselor exportate, motiv pentru care piata externa de desfacere se poate restrange. Pe de alta parte, crescand preturile de productie, este posibil ca pe piata externa sa existe producatori mult mai competitivi cel putin din punct de vedere al preturilor practicate. O rata a inflatiei ridicata conduce si la devalorizarea monedei nationale, fapt care poate genera o inhibare a exporturilor. Pe de alta parte, daca productia interna este dependenta, intr-o oarecare masura, de materiile prime din import, continuarea activitatii este echivalenta cu o crestere a preturilor de productie, ceea ce conduce la o noua modificare de preturi la nivelul economiei, ajungandu-se, astfel, la o spirala inflationista ale carei costuri de eliminare sunt foarte ridicate.

Stabilitatea preturilor se contureaza ca fiind unul dintre cele mai importante obiective de politica economica. In conditiile urmaririi realizarii acestui obiectiv trebuie avut in vedere faptul ca notiunea de stabilitate a preturilor nu presupune ca toate preturile sa fie stabile sau fixe. La nivel pragmatic, se pune accent pe mentinerea unei stabilitati la nivelul mediu al preturilor, urmarindu-se, in definitiv, stabilitatea relativa a acestora si, nicidecum, cea absoluta. Economistii considera ca stabilitatea relativa a preturilor exista in conditiile in care rata anuala de crestere a preturilor determinata pornind de la un indice de pret reprezentativ, este de cel mult 2%.

Daca stabilitatea preturilor constituie, in prezent, una dintre principalele directii de actiune ale autoritatilor, trebuie sa avem in vedere faptul ca una dintre problemele generate de inflatie este si stagnarea economica. Exista, astfel, cazuri in care prin politica economica a statului se are in vedere asigurarea unei cresteri economice sustenabile.

c)CRESTEREA ECONOMICA SUSTENABILA

In ceea ce priveste asigurarea unui anumit nivel al cresterii economice, acesta reprezinta, pentru unele tari, una dintre cele mai importante coordonate ale politicii de stabilizare macroeconomica.

Daca avem in vedere aspectele semantice, notiunea de crestere economica are mai multe fatete, atat cantitative, cat si calitative. Nu trebuie uitat ca exista mai multe modalitati de a masura nivelul cresterii economice; cu toate acestea, analistii economici inclina catre utilizarea ritmului de crestere a produsului intern brut al tarii analizate, considerand ca acesta reflecta cel mai bine gradul de dezvoltare al economiei avute in vedere, pentru simplul motiv ca acesta reflecta nivelul efectiv al activitatii economice desfasurate pe teritoriul tarii analizate. Bineinteles, ca se are in vedere nivelul real al produsului intern brut, tocmai din dorinta de a se evidentia nivelul efectiv al cresterii fara a lua in considerare evolutiile inflationiste.

Stabilirea ritmului de crestere economica are la baza inregistrarile cantitative din anii anteriori, la acest factor adaugandu-se, bineinteles si factorii conjuncturali care, de cele mai multe ori influenteaza semnificativ cresterea economica. Daca la inceputul secolului XX se mergea pe ideea asigurarii unei cresteri economice de cel putin 3% - 4%, in prezent aceste asteptari pot fi mult mai pesimiste.

Pentru a vorbi de o crestere economica viabila trebuie sa se inregistreze o crestere efectiva la nivelul productiei unei tari (cantitativ) si nu, in mod simplu o crestere a valorii monedei nationale. La acestea trebuie sa se adauge si faptul ca mixul de produse si servicii trebuie astfel alcatuit incat sa stimuleze cererea reala si, deci, sa stimuleze consumul. Asigurarea cresterii economice depinde, la nivelul unei economii de piata, pe de o parte de situatia ofertei agregate (oferta agregata excedentara genereaza stagnare economica), iar pe de alta parte de ajustarea gamei de produse si servicii oferite pe piata la necesitatile clientelei (este cunoscut cazul productiei pe stoc care a condus la scadere drastica a cresterii economice in nenumarate tari).

Asigurarea unui anumit nivel al cresterii economice presupune doua aspecte:

v     fie asigurarea unei cresteri economice extensive (bazata pe cresterea numarului angajatilor, spre exemplu);

v     fie imbunatatirea conditiilor existente de lucru care sa permita cresterea productivitatii (presupunand astfel o crestere economica intensiva).

Daca avem in vedere acest din urma aspect, trebuie recunoscut ca realizarea de noi investitii este calea cea mai buna pentru asigurarea cresterii economice. Problema care apare este legata de crearea cadrului care sa permita atragerea de investitori (atat din punct de vedere financiar, cat si fiscal, precum si din punct de vedere al stabilitatii politice, militare specifica tarii avute in vedere si chiar zonei din care face parte tara analizata).

Toate aceste tinte de stabilizare macroeconomica au in vedere doar aspecte economice interne.

d) STABILITATEA PIETEI VALUTARE

In ultima perioada, insa, este cunoscut impasul prin care trec nenumarate tari, impas generat de inrautatirea pozitiei balantei comerciale

Alegerea unui astfel de obiectiv este determinata tocmai de necesitatea sustinerii monedei nationale, aceasta putand sa conduca la inrautatirea situatiei economice a tarii analizate la toate nivelurile, ne mai luand in considerare faptul ca un deficit al balantei de plati implica un efort financiar suplimentar, tocmai pentru acoperirea acestuia.

Instabilitatea de pe aceasta piata a condus, in ultima perioada, la importante modificari in planul economiei mondiale, motiv pentru care, nenumarate banci centrale au luat decizia flotarii administrate pentru propria moneda.

e) CONTROLUL DEFICITULUI BUGETAR

Deprecierea monetara reprezinta un alt factor care presupune adoptarea unei politici ferme de stabilizare macroeconomica. Finantarea deficitelor bugetare pe baza emisiunii monetare poate, treptat, sa accentueze presiunile inflationiste din economie, acestea repercutandu-se, in primul rand, asupra valorii monedei nationale, valoare care conduce, mai departe, la scaderea puterii de cumparare si, implicit, a nivelului de trai.

Ca urmare, in ultima perioada, printre obiectivele de politica economica se afla si cel privind asigurarea controlului deficitului bugetului de stat.

Cheltuielile destul de ridicate ale statului, la care se adauga amplul fenomen al arieratelor (manifestat mai ales la nivelul economiilor aflate in tranzitie la economia de piata) au condus, in ultima perioada, la existenta a semnificative deficite bugetare care au impus eforturi financiare semnificative din partea statului pentru a le acoperi, ca sa nu mai vorbim de faptul ca, de cele mai multe ori, pentru obtinerea de finantare externa (in special de la Fondul Monetar Internationale) una dintre conditii era aceea a respectarii unei anumite ponderi a deficitului bugetar in cadrul PIB.

Atingerea simultana a acestor obiective ar reprezenta un ideal pentru orice tara. Cu toate acestea, practica a demonstrat-o, exista situatii cand chiar si atingerea unui singur obiectiv este destul de anevoioasa si, de cele mai multe ori, presupune adoptarea de politici economice restrictive, dure.

CONFLICTUL DINTRE OBIECTIVE

Alegerea obiectivelor de politica economica este de foarte multe ori contradictorie, deoarece atingerea unuia dintre obiective poate conduce la nerealizarea celorlalte tinte, motiv pentru care, se pune un deosebit accent pe stabilirea unui obiectiv unic de politica macroeconomica care sa permita, intr-adevar, realizarea stabilizarii macroeconomice. Cea mai cunoscuta contradictie este cea dintre rata inflatiei si rata somajului, Curba lui Philips fiind infirmata pe termen lung. Pe de alta parte, este destul de greu sa se realizeze asigurarea cresterii economice fara a se genera o oarecare modificare la nivelul preturilor si, deci, o modificare, in sens ascendent, a inflatiei. In acelasi timp, asigurarea stabilitatii preturilor impune, din partea statului cheltuieli suplimentare pentru sustinerea salariilor bugetarilor la un nivel care sa permita un oarecare trai decent. Cheltuielile suplimentare pot fi acoperite, prin diminuarea numarului celor care desfasoara activitate in domeniul bugetar, fapt ce genereaza o crestere a ratei somajului. Cresterea economica se considera ca este favorizata, insa, de existenta unui anumit nivel inflatiei, aceasta din urma stimuland investitiile.

Pe de alta parte, existenta unui nivel ridicat al inflatiei genereaza erodarea capitalurilor, motiv pentru care posesorii de disponibilitati incearca sa-si plaseze cat mai bine resursele astfel incat sa minimizeze pierderile de valoare generate de inflatie. In acest sens se inregistreaza o crestere a ratelor de dobanda, crestere care poate influenta negativ procesul investitional (costul creditului crescand simtitor).

Inflatia ridicata conduce la deprecirea monedei nationale. Un oarecare nivel al deprecierii poate stimula schimburile externe (in principal exporturile) ca urmare a valorii mult mai mari a valutei de contract comparativ cu moneda interna. Pe de alta parte, importurile devin mult mai costisitoare, fapt ce duce la o reducere a acestora (cel putin din punct de vedere teoretic, deoarece practica a demonstrat ca exista si situatii - cazul economiilor a caror activitate depinde de materii prime si materiale din import, sau al celor pentru care pretul produselor din import este avantajos, comparativ cu cel al produselor indigene - cand nivelul importurilor se mentine). Daca economia este dependenta de astfel de importuri, atunci nu exista decat doua alternative: fie se reduc importurile si, ca urmare, se va reduce si productia ce are la baza materiile prime din import (spre exemplu), fie se mentin importurile la nivelul anterior, dar in mod evident se va inregistra o crestere simtitoare la nivelul preturilor produselor rezultate. Indiferent de alternativa, impactul se va simti si asupra pozitiei balantei de plati.

Avand in vedere toate aceste conflicte de interese, tot mai frecventa este parerea potrivit careia politica economica elaborata trebuie sa aiba la baza un obiectiv bine conturat si care, prin masurile adoptate, sa poata fi atins si, implicit, sa permita realizarea stabilizarii macroeconomice, deci restabilirea echilibrului general al economiei.

Alegerea obiectivului fundamental de politica macroeconomica este o problema importanta pentru factorii de decizie. Care trebuie sa fie acest obiectiv? Obiectivul ales este cel ce poate fi realizat cu fortele proprii economiei respective sau nu? Toate aceste intrebari sunt tot atatea probleme la care autoritatile trebuie sa raspunda in timp real, pentru ca politica macroeconomica sa dea roade. Ca urmare se are in vedere realizarea unui asa-numit mix optim al dezechilibrelor, adica acceptarea anumitor dezechilibre cu conditia ca existenta acestora sa nu agraveze situatia economica a tarii.

3. ALEGEREA OBIECTIVULUI DE POLITICA MACROECONOMICA

Politica monetara, in calitate de instrument al politicii macroeconomice, reprezinta ansamblul masurilor adoptate de banca centrala in scopul influentarii ofertei de moneda si a ratei dobanzii care sa contribuie la influentarea, mai departe, a activitatii economice.

Elaborarea politicii monetare, ca urmare este subordonata atingerii obiectivului de politica macroeconomica adoptat. In baza masurilor tactice adoptate de banca centrala se asigura, in fapt, conturarea strategiei de politica monetara in baza careia se asigura realizarea obiectivului fundamental propus.

Astfel ca autoritatea monetara are responsabiliatea de a asigura atingerea anumitor obiective stabilite prin programul de politica macroeconomica.

In ultimul deceniu, problema cu care s-a confruntat economia mondiala a fost reprezentata de cresterea generalizata a prepturilor, motiv pentru care inflatia nu este considerata, de catre autoritati, fie ca este vorba de cele monetare, fie de cele politice, o veste buna (Debell , [1998][7]). Presiunile geneerate de cresterea preturilor genereaza, la randul lor, noi presiuni, atat in plan monetar, cat si economic, politic, social. Astfel ca, pe langa faptul ca genereaza distorsiuni la nivelul preturilor, inflatia genereaza o erodare accentuata a economiilor, descurajeaza investitile, favorizand migrarea capitalurilor catre activele care genereaza venituri suplimentare reale (de cele mai multe ori fiind cazul activelor exprimate in valutele puternice ale momentului) sau, de cele mai multe ori in active neproductive. Acest dezechilibru afecteaza puternic deciziile sectorului economic privat in ceea ce priveste realizarea de investitii,de economii si chiar dezvoltarea productiei, efectul final concretizandu-se in reducerea nivelului productiei. (Croce & Khan [2000] ).

Toate acestea reprezinta tot atatea argumente pentru a adopta masurile care sa conduca la reducerea presiunilor inflationiste. Aceste este si motivul pentru care, in ultimii ani economiile nationale si-au reorientat politicile macroeconomice in directia asigurarii stabilitatii preturilor. Asigurarea stabilitatii preturilor a devenit astfel obiectivul fundamental de politica macroeconomica.

Luarea deciziei de a adopta o anumita strategie de politica monetara depinde, in mare masura de ceea ce poate genera, la nvielul economiei politica monetara adoptata si, nu in ultimul rand de autoritatea de care dispune banca centrala in economia respectiva. Ceea ce este unanim acceptat este faptul ca in ultimii ani, majoritatea economiilor sunr orientate in directia asigurarii cresterii productiei, pe fondul reducerii ratei somajului, toate acestea avand la baza aplicarea unor masuri sustenabile de catre economia vizata.

Chiar daca la nivel international s-au manifestat nenumarate dispute vis-a-vis de masurile de politica monetara ce trebuie adoptate, consensul s-a manifestat in ceea ce priveste obiectivul final al politicii macroeconomice si, implicit al politicii monetare - asigurarea stabilitatii preturilor.

Argumentele aduse in favoarea asigurarii stabilitatii preturilor se bazeaza tocmai pe dezavantajele evidentiate in timp de diversele abordari ale politicilor monetare adoptate (Mishkin & Posen, [1997][9]):

Ø      Un prim argument este acela ca o politica monetara orientata in directia asigurarii cresterii economice si a reducerii somajului genereaza efecte al caror lag este variabil.

Ø      Pe de alta parte, luarea in calcul a "curbei lui Phillips" s-a dovedit a fi eficienta doar pe termen scurt, deoarece asigurarea unei rate scazute a somajului sau un nivel ridicat al ratei de crestere economica nu pot fi asigurate decat prin aplicarea unei politici monetare expansioniste care este asociata si unui nivel ridicat al inflatiei. In fapt, argumentele aduse au la baza tocmai disputa referitoare la natura politicii monetare: politica monetara bazata pe reguli stricte sau politica monetara discretionara (rules versus discretion).

Ø      Argumentele aduse au la baza si faptul ca, de multe ori, masurile de politica monetara adoptate, pot sa nu aiba efectul scontat tocmai ca efect al "inconsistentei" acestora in timp. Ceea ce nu trebuie uitat este faptul ca in conditile in care se are in vedere asigurarea stabilitatii preturilor, sistemul monetar functioneaza mult mai bine, efectul, chiar daca in timp, fiind cel al ridicarii nivelului de trai al populatiei.

Daca asigurarea stabilitatii preturilor nu persista (Mishkin & Posen [1997]), ceea ce inseamna cresterea inflatiei, sociatatea este afectata de nenumarate costuri economice. Dintre aceste costuri, Mishkin si Posen (1997) vin sa evidentieze trei categorii considerate majore.

1. Prima categorie de costuri ("shoe leather cost of inflation") este cel determinat de detinerea numerarului care, dupa, cum este stiut nu este purtator de dobanda. In conditiile in care inflatia este ridicata, posesorii de numerar incearca sa gaseasca alte modalitati de a detine moneda, decat sub forma de numerar.

Cea de a doua categorie de costuri rezulta tocmai din efectele generate de existenta inflatiei: "daca preturile tind sa creasca de ce sa nu majoram si noi preturile pana la nivelul general de crestere, chiar daca economic aceasta nu se justifica?" Aceasta reprezinta, in fapt, o oportunitate de a face profit. Aceasta conduce, in fapt, la o redistribuire, de cele mai multe ori arbitrara, a profitului prin intermediul inflatiei. Efectul imediat se manifesta pe piata financiara, deoarce se inregistreaza o modificare a valorii reale a activelor exprimate in termeni nominali, relizandu-se un transfer de valoare de la creditori catre debitori(acestia din urma fiind avantajati de cresterea inflatiei).

3. Cea de a treia categorie de costuri este data de interactiunea dintre inflatie si politica fiscala a statului, mai precis sistemul de impozitare care poate conduce la dezvoltarea acelor canale subterane de evitare a impozitarii.

Pornind de aici, se poate evidentia necesitatea adoptarii unei unei politici monetare care sa aiba la baza o ancora nominala, ancora care poate deveni si tinta pentru politica monetara adoptata.

Ceea ce trebuie avut in vedere este faptul ca economiile actuale nu pot sa aiba in vedere un alt obiectiv fundamental decat cel orientatin directia asigurarii stabilitatii preturilor.

Realizarea acestui obiectiv final este strans legat de natura strategiei adoptate, in practica conturandu-se trei tipuri de strategii (Smant [2002]):

Realizarea obiectivului de politica macroeconomica este, practic influentata si de independenta bancii centrale.

4. INDEPENDENTA BANCII CENTRALE

Pozitia de lider a politicii monetare, in coordonarea politicii macroeconomice este data, in primul rand, de gradul de independenta al bancii centrale, afirmandu-se chiar ca problema independetei bancii centrale este la fel de veche ca si existenta acesteia (banca centrala).

INDEPENDENTA BANCII CENTRALE este reflectata de capacitatea acesteia de a asigura realizarea obiectivului de politica macroeconomica stabilit de catre guvern. Altfel spus, banca centrala nu dispune de independenta in stabilirea obiectivului de politica monetara (componenta a politicii macroeconomice), dar dispune de independenta in ceea ce priveste alegerea instrumentelor utilizate pentru atingerea acestui obiectiv. (Fraser [1994])[10]

Banca centrala joaca un rol central in economie tocmai ca urmare a functiei de baza a acesteia: emisiunea monetara. Astfel ca argumenteul traditional in favoarea asigurarii independentei bancii centrale este acela al separarii institutiei abilitate cu cheltuirea banilor la nivelul unei economii de cea care asigura creatia monetara.

Acest argument este sustinut de urmatoarele afirmatii:

Ø      statul poate profita de controlul asupra creatiei monetare a bancii centrale in scopul asigurarii de moneda care sa-i acopere cheltuielile (altfel spus finantarea bugetului de stat care duce la cresterea inflatiei);

Ø      statul poate modifica rata dobanzii in perioadele electorale (in sensul reducerii acesteia si, practic, pentru stimularea creditului in economie). Pe termen scurt genereaza o crestere a consumului si, practic o crestere a gradului de ocupare a fortei de munca, dar pe termen lung efectul este tot acela al cresterii presiunilor inflationiste.

Asigurarea independentei bancii centrale este dependenta de indeplinirea mai multor conditii:

Ø      banca centrala trebuie sa aiba clar definite obiectivele operationale prin intermediul carora aceasta asigura aplicarea politicii monetare; altfel spus, banca centrala trebuie sa dispuna de un program de politica monetara bine definit atat din punct de vedere al strategiei, cat si din punct de vedere al variabilelor si instrumentelor de politica monetara utilizate pentru atingerea obiectivului final de politica macroeconomica.

Ø      transparenta: publicul si guvernul trebuie inf ormat in permanenta in ceea ce priveste programul de politica monetara urmat de banca centrala. Se impuns, astfel, discutii periodice intre conducerea bancii centrale si guvern, dupa cum si prezentarea unui raport de activitate in fata Parlamentului este necesara. Se impune, astfel, anuntarea in permanenta a modificarilor ce intervin in aplicarea programului de politica monetara.

Ø      asigurarea unui mediu de lucru eficient. Acest lucru impune mai multe decizii legate de:[11]

independenta functionala: dreptul de a decide in orice directie privind politica monetara si asigurarea stabilitatii preturilor;

independenta personala alegerea membrilor conducerii pe criterii de inalta competenta profesionala, fara ca acestia sa fie implicati politic sau sa fie supusi altor presiuni;

independenta din punct de vedere al instrumentelor controlul tuturoir instrumentelor prin care se asigura aplicarea programului de politica monetara, prevenindu-se, astfel, finantarea directa a deficitului bugetar;

independeta financira: prin care banca centrala sa aiba acces la propriile resurse financiare pe care sa le administreze pe baza propriului buget.

Astfel ca, INDEPENDENTA BANCILOR CENTRALE presupune libertatea acestora de a asigura aplicarea programului de politica monetara ce nu este stabilit de catre guvern. Acest fapt nu exclude formularea unor critici de catre reprezentantii Guvernului si nici eliminarea consultarilor bancii centrale cu guvernul in ceea ce priveste politica monetara ca si alte componente ale politicii macroeconmice.

Pornind de aici se disting diferite grade de independenta a bancii centrale: asigurarea realizarii unui singur obiectiv de politica monetara sau a unui singur obiectiv intermediar, sau aplicarea unei politici monetare bazata pe o mare flexibilitate.

Pe de alta parte, legiferarea independentei bancii centrale nu impune asigurarea in practica a acesteia, dar orice actiune de impiedicare a finantarii deficitului bugetar prin emisiune monetara duce la intarirea independentei bancii centrale. De acest aspect depinde , practic si credibilitatea bancii centrale.

Avand in vedere mediul in care actioneaza banca centrala (atat din punct de vedere al pozitiei jucate in cadrul programului de politica macroeconomica, cat si din punct de vedere al independentei acesteia) si in fucntie de obeictivul fundamental de politica macroeconomica, se stabileste strategia de politica monetara ce urmeaza a fi adoptata si aplicata.

5. MECANISME DE TRANSMISIE A POLITICII MONETARE

Indiferent de obiectivul de politica monetara(obiectiv ce este stabilit pe termen mediu si lung), economia unei tari este supusa, in permanenta unor socuri generate de factori interni sau externi. In aceste conditii banca centrala trebuie sa intervina pentru a contracara aceste efecte.

MECANISMUL DE TRANSMISIE A POLITICII MONETARE reflecta modul in care deciziile de politica monetara (decizii ce vizeaza stocul de bani sau rata dobanzii) influenteaza variabilele din economia reala, variabile ce se pot constitui in tot atatea obiective de politica monetara (productie, consum, somaj, nivelul preturilor). Astfel ca aceste mecanisme se concretizeaza in:

rata dobanzii si pretul activelor financiare;

Rata dobanzii reprezinta canalul de baza al procesului de transmitere a politicii monetare, stiut fiind faptul ca modificarea ratei dobanzii de referinta a bancii centrale va conduce la modificari in nivelul componentelor cererii agregate. Astfel ca putem avea in vedere o influentare a nivelului investitiilor, a nivelului consumului din economie si chiar a exportului net. Principalele efecte reflectate de modificarea ratei dobanzii se manifesta asupra costului capitalului, asupra procesului de economisire din economie. Ce trebuie avuta in vedere este evolutia in termeni reali, pe termen lung, a ratei dobanzii. In ceea ce priveste pretul activelor financiare, rolul acestora este semnificativ in conditiile in care piata specifica este dezvoltata. Pe de alta parte trebuie vazut care este locul detinut de activele financiare in cadrul portofoliului agentilor economici

canalul creditului din economie;

Daca ne raportam la rolul creditului in economie, acesta nu poate fi analizat distinct fata de canalul ratei dobanzii. Cele doua se interconditioneaza, canalul creditului amplificand si contribuind la propagarea efectelor generate de influentarea ratei dobanzii. Acesta se manifesta la nivelul celor care beneficiaza de credite, atat la nivel bilantier (daca avem in vedere structura resurselor de care dispune, mai precis pozitia financiara, in sensul ca in cazul unei pozitii puternice pe piata, automat si prima de risc platita pentru finantare externa), cat si din punct de vedere al nivelului creditului posibil a fi obtinut.

canalul cursului de schimb;

Poate fi rezultatul direct al modificarii ratelor de dobanda (daca avem in vedere o actiune indirecta asupra pietei) sau poate fi rezultatul interventiilor directe pe piata ale bancii centrale. Reducerea puterii de cumparare concretizata prin deprecierea monedei nationale influenteaza intreaga economie, in ansamblu.

canalul asteptarilor mediului privat al economiei

Acest canal este strict legat de ceea ce anticipeaza piata in planul masurilor ce urmeaza sa fie adoptate de banca centrala, ca de altfel si de anticiparea diferitelor socuri ce se pot manifesta la nivelul economiei, dar mai ales de intensitatea acestora (posibilitatea producerii unor eventuale crize).