PERFORMANTE BANCARE - PROFIT SI RISC BANCAR

PERFORMANTE  BANCARE

1. PROFIT SI RISC BANCAR

Obiectivul gestiunii unei banci este obtinerea profiturilor, pe de alta parte, bancile opereaza in conditiile de incertitudine si de aceea isi asuma un risc. Riscul in activitatea bancara apare din trei surse. Pentru fiecare credit pe care il acorda banca exista un risc, acela ca cel care a primit creditul sa nu-1 ramburseze. Pentru creditele acordate la o dobanda fixa pe o anumita perioada si credite la termen cu dobanda fixa, exista de asemenea si riscul de crestere a costului finantarii pe parcursul perioadei de rambursare; acest risc al ratei dobanzii, care este expunerea la rata dobanzii, apare nu numai legat de creditele acordate de o banca, ci si ca rezultat al operatiunilor sale ca dealer si administrare de portofoliu. Banca infrunta si un al treilea risc, riscul de lichiditate, care este de fapt riscul de a nu avea resurse indestulatoare. Orice banca atrage permanent mari cantitati de fonduri pe termen scurt pentru a-si finanta operatiunile. Riscul de lichiditate este riscul ca banca sa nu poate la un moment dat sa atraga sumele de care are nevoie la un pret convenabil sau, mai rau, la nici un pret.

Deoarece orice incercare a unei banci de a obtine profit presupune riscuri, obiectivul unei banci devine inevitabil acela de a-si maximiza profitul, mentinandu-si concomitent riscul la un nivel acceptabil.

De asemenea, intrucat analistii bancii, depunatorii si investitorii acorda o mare importanta venitului curent, bancherii au o reala preferinta pentru acele modele de obtinere a profitului care arata o crestere stabila in timp.

Rentabilitatea capitalului (ROE = Return on Equity) si variatia sa sunt elementele cheie ale acestei abordari. Descompunerea celor doua elemente ofera imagini in structura interna a bancii privind riscurile si beneficiile.

Din punctul de vedere al eficientizarii, ROE se imparte in rentabilitatea activelor (ROA = Return on Assets) si structura capitalului (EM = Equity Multiplier sau Leverage; se mai traduce ca grad de indatorare sau grad de adecvare a capitalului), actorii controlabili si necontrolabili sunt determinati pentru ROA. In general, conditiile de baza privind cererea si oferta pe care bancile le infrunta reprezinta factorii necontrolabili (de ex., riscul ratei dobanzii ca factor necontrolabil. Intrucat variatiile reale ale dobanzii sunt egale cu schimbarile anticipate plus cele neprevazute, modificarile anticipate ar trebui incluse in portofoliul de decizii. in mod corespunzator, numai variatiile neprevazute afecteaza valorile).

Factorii asupra carora bancile au un oarecare grad de control includ tipurile de afaceri, venit din exploatare, calitatea creditului, cheltuiala cu verificarile, administrarea impozitului si planificarea in timp a scadentelor in cadrul administrarii activelor si pasivelor.

In bancile din tarile avansate se evidentiaza cele sase tipuri de risc pe care le infrunta o banca: (1) riscul de bilant sau portofoliu, (2) riscul legat de reglementare, (3) riscul legat de tehnologie, (4) riscul eficientei operarii, (5) riscuri strategice (in procesul de elaborare a unor strategii pentru corporatii si controlul acestora), (6) riscul de subordonare (cu evenimente ca aparitia de societati mixte si expansiuni geografice, acest risc s-a amplificat). Din punct de vedere practic, riscul de portofoliu si cel de operare au cel mai direct efect asupra variatiei castigurilor. Riscurile de baza pentru portofoliu in banca sunt riscul de creditare, riscul ratei dobanzii si riscul de lichiditate. Aceste riscuri ar trebui sa determine cat capital lichid trebuie sa detina banca. in final, bancile care nu reusesc sa se adapteze la conditiile de mediu privind tehnologia, reglementarile si concurenta se confrunta cu riscul extrem de disparitie.

2. RENTABILITATEA CAPITALULUI

Rentabilitatea capitalului (ROE) masoara profitabilitatea din perspectiva actionarilor. Totusi, ROE nu ar trebui confundat cu profitabilitatea investitiei (sau cu venitul), masurata prin dividende si pretul actiunilor. ROE masoara profiturile bancii din punct de vedere contabil pe unitate monetara a capitalului propriu subscris. El este definit ca venit net impartit la capital propriu mediu. intrucat ROE poate fi descompus in structura capitalului (Equity Multiplier = EM) si rentabilitatea activelor (Retum on Assets = ROA), el poate fi exprimat prin relatia: ROE = ROA EM

Rentabilitatea activelor (ROA), definita ca venitul net impartit la media totalului activelor, masoara profiturile bancii per unitate monetara a activelor. Structura capitalului (EM) este media activelor impartita la capitalul mediu. El ofera o masura a gradului de adecvare a capitalului bancii. EM este factorul de multiplicare ce face din ROE un multiplu al ROA. De exemplu, o banca ce are ROA de 1% si EM de 12 genereaza un ROE de 12%. Un factor EM de 12 implica un indicator capital/active de 1/12 sau 8,33%. A doua etapa de analiza a ROE desparte ROA in doua componente: (1) marja profitului (Profit Margin = PM) si (2) utilizarea activului (Asset Utilization = AU).

Simbolic, ROA = PM  AU

unde: PM este egal cu venitul net impartit la total venituri (venitul din dobanzi plus cel din alte surse decat dobanda) si AU este egal cu total venit impartit la media totalului activelor. Astfel, PM reflecta profiturile per unitate monetara din totalul venitului (vanzari) si AU exprima totalul veniturilor (vanzari) per unitate monetara din active. O banca ce are PM de 12% si AU de 12% are ROA de 1,44%. Datele (nivelul indicatorilor) sunt valabile pentru banci care opereaza in economii stabile.

Variabilele si componentele modelului ROE sunt sintetizate in urmatorul tabel[1]:

Rentabilitatea capitalului	= Rentabilitatea activelor Structura capitalului = ROA EM = Marja profit Utilizare activ Structura capitalului = PM AU EM
Venit net capital mediu	Venit net Venit din oper. Active medii Venit din oper. Active medii Capital mediu Venit net Active medii Venit net Active medii Capital mediu Capital mediu

Sunt necesare patru informatii din contabilitate pentru a incepe analiza descompunerii ROE: (1) venitul net, (2) venit total din operatiuni sau "vanzari", (3) active medii si (4) capital propriu mediu (exclusiv capital ce reprezinta debite).

Primele doua informatii sunt variabile din contul de profit si pierdere; ultimele doua variabile sunt din bilant. Ar trebui utilizate valorile medii din bilant. Inversul structurii capitalului este indicatorul capital raportat la active, excluzand capitalul reprezentand debite din numarator.

Modelul ROE contine trei alternative de masurare a profitabilitatii: (1) ROE, (2) ROA si (3) PM. Intrucat indicatorii ROE, ROA si PM au toti acelasi numarator, venitul net, dar numitorii diferiti - medie total capital propriu, medie total active si total venit, respectiv - ei ofera diferite perspective asupra notiunii de profitabilitate. ROE masoara profitabilitatea din perspectiva actionarilor. Prima sa deficienta ca masura a performantei bancii este aceea ca ROE poate fi mare deoarece banca nu are un capital adecvat. In plus, o banca ce ar avea un capital negativ, dar profit pozitiv ar prezenta un ROE negativ, despartind ROE in ROA si EM, aceasta dilema poate fi solutionata.

Astfel, ROA este metoda preferata pentru aprecierea performantei de ansamblu a bancii. El masoara modul in care sunt implicate toate activele bancii in profitabilitate. Despartind ROA in PM si AU, ne concentram asupra celei de-a treia evaluari a profitabilitatii, PM, si pe AU, sau asupra vitezei de rotatie a activelor (intrucat bancile nu genereaza volum de operatiuni mai mare decat totalul activelor, utilizarea activelor descrie procesul mai bine decat viteza de rotatie a activelor). Data fiind posibilitatea unei banci de a genera venituri (vanzari) masurata prin AU, componenta PM a modelului ROE se concentreaza asupra capacitatii bancii de a-si controla cheltuielile.

Etapa a treia implica o examinare detaliata atat a PM cat si a AU. Numaratorii indicatorilor PM si AU sunt variabilele D si R, respectiv, din ecuatia profitului, D = Total venit - Cheltuiala cu dobanda - Cheltuieli cu operatiuni si alte cheltuieli - Impozitele pe profit sau D = R - C - O - T.

Componentele individuale ale celei de-a treia etape de descompunere a ROE sunt analizate de obicei in raport cu totalul veniturilor sau activelor unei banci. Astfel, de exemplu, este posibil sa privim salariile per unitate monetara a venitului sau activelor. Obiectivul acestei etape de analiza este de identificare a simptomelor unei performante bune sau proaste prin indicarea tendintelor si a diferentelor semnificative. Din perspectiva examinarii problemelor, tendintele adverse si diferentele pot fi utilizate pentru a depista cauzele rezultatelor proaste astfel ca masurile de remediere sa fie aplicate chiar la sursa. Deoarece politicile bancii si personalului care duce la indeplinire aceste politici sunt cauzele finale ale unei bune sau proaste performante, identificarea simptomelor adverse necesita o revizuire a politicilor si a personalului in zona respectiva.

Sintetizand, ROE, ROA si PM sunt cai alternative de masurare a profitabilitatii bancii, in acelasi timp, elementul cheie in determinarea performantei este calitatea creditelor: fara aceasta, o banca nu poate supravietui pe termen lung.

3. SOLVABILITATEA BANCARA

Un indicator pentru probabilitatea de insolvabilitate a unei banci poate fi un indicator de risc g. Acest indicator presupune ca veniturile sunt distribuite normal si este descris prin urmatoarea ecuatie.

E(ROA) + 1/EM

g =

S

unde: E(ROA) = venitul prognozat din active, 1/EM = inversul lui EM sau indicatorul capital raportat la active, iar S = abaterea standard a ROA. Aceasta ecuatie poate fi evaluata deoarece include trei metode standard de masurare a venitului bancii: ROA, siguranta (1/EM) si riscul (S). Valorile mari ale indicatorului de risc indica o mica probabilitate de insolvabilitate si invers. Cu cat profiturile prognozate sunt mai mari, cu atat este mai redus EM, si cu cat este mai redusa variatia lui ROA, cu atat este mai mica probabilitatea de insolvabilitate - un indicator g de valoare mare.

Invers, bancile in pericol de insolvabilitate vor avea profituri negative, valori mai mari ale EM si variatii mai mari ale venitului general, obtinand un indicator g scazut.

4. LICHIDITATEA BANCARA

Pentru a face fata cerintelor zilnice de lichiditate, bancile trebuie sa detina cateva active nepurtatoare de dobanda sub forma de numerar sau forme echivalente ale numerarului. Prin natura lor, aceste active reduc profitabilitatea bancii (adica ele nu aduc castig sau sunt generatoare de profit foarte redus). De aceea, bancile doresc sa detina o cantitate minima din astfel de active si sa fie capabile in acelasi timp sa faca fata cerintelor de numerar pentru operatiuni. Cresterea concurentei in industria serviciilor financiare si eliminarea platformelor pentru rata dobanzii la depozite au sporit necesitatea ca bancile sa-si minimizeze portofoliul de active fara castig sau cu venit redus.

Lichiditatea unei banci poate fi asigurata fie prin structura bilantului, fie cumparata de pe piata, fie prin ambele. Intrucat numai marile banci au cu adevarat acces la pietele financiare, majoritatea bancilor rezerva un anumit grad de lichiditate in bilant. Cu cat banca este mai mica, cu atat ea depinde mai mult de rezerva de lichiditate. In practica, gestionarea lichiditatii poate fi abordata in doua moduri. In plus fata de administrarea propriei lichiditati, bancile vand lichiditate si ofera servicii pentru clienti. Pentru acestia, produsele de baza sunt conturile curente, depozite la vedere etc, pentru firme, sunt disponibile o gama larga de servicii bancare. La bancile mai mari, serviciile pentru operatiuni sunt privite ca surse de profit si, in anumite cazuri, ca noi linii de afaceri. Serviciile pentru operatiuni legate mai mult de lichiditate si de servicii de tranzactionare cuprind gestionarea numerarului, prelucrarea ordinelor de plata, scrisori de credit etc.

AUDIT SI SUPRAVEGHERE BANCARA

Cele mai multe tari au reglementari guvernamentale de protejare a depunatorilor si de supraveghere a activitatilor. Statele Unite au sisteme de asigurare a depozitelor pentru banci. Pot fi gasite astfel de sisteme si in alte tari ca Germania, Japonia, Canada si altele. De fapt, scheme explicite de asigurare a depozitelor ca cele din America pot fi gasite in putine tari. State ca Franta, Italia, Elvetia, Australia se bazeaza pe alte metode, cum ar fi proprietate guvernamentala asupra bancilor, supraveghere pana la suportul explicit sau implicit al guvernului.

In ceea ce priveste Comunitatea Europeana si supravegherea bancara, scopul principal al legislatiei existente (cum ar fi "A doua directiva bancara" - 1989) este de a armoniza legile si regulamentele pentru institutii de credit astfel incat sa poata fi infiintate si sa poata opera liber in tarile CE, sub o supraveghere adecvata. Principalele elemente indicate de "A doua directiva bancara" sunt:

a) capital minim necesar de 5 milioane EURO pentru banci, cu provizioane speciale pentru banci mai mici; b) principii de garantare pentru tarile gazda a dreptului de control asupra lichiditatii bancii; c) stabilirea unei licente bancare unice pentru a permite activitatea oriunde in cadrul CE, care se bazeaza pe "controlul tarii gazda" si "recunoastere mutuala"; d) provizion pentru monitorizarea persoanelor fizice si juridice care detin o parte importanta din actiunile bancii; e) controale asupra participarii pe termen lung a bancilor in firmele non-financiare.

"A doua directiva bancara" este insotita de doua recomandari asupra expunerii mari la risc si asupra asigurarii depozitelor si de propuneri de directive pentru reorganizare, fonduri proprii, indicatori de solvabilitate si contabilitate pentru sucursalele straine, mai exact in ceea ce priveste expunerea mare la risc, institutiile de credit nu trebuie sa accepte o expunere pe client sau grup de clienti corelati mai mare decat 40% din fondurile proprii. Exista de asemenea cerinta de asigurare a depozitelor in toate tarile, cu obligativitatea ca sucursalele institutiilor ce au sediul central in afara teritoriului national sa se conformeze sistemelor de garantare a depozitelor din tara gazda.

Pe de alta parte, in anii '80 a renascut interesul pentru studiul instabilitatii financiare si al teoriei bancare si mai multi economisti au elaborat modele ale sistemului bancar in care banca apare ca produs al reactiilor pietei. Un interes major il reprezinta crizele de lichiditate, intr-adevar, argumentele traditionale pentru interventie exprima necesitatea de protejare a institutiilor financiare expuse la risc de lichiditate. Luarea in considerare a lichiditatii poate justifica tipurile de interventii din bancile comerciale cum ar fi asigurarea depozitelor. Deoarece bancile emit pasive care cer plata la vedere, pot aparea situatii in care ele nu pot face fata tuturor cererilor de retragere. Ca rezultat, poate apare panica. Detinatorii de depozite pot sa le retraga doar pentru ca anticipeaza si alte retrageri, mai mult, panica perturba activitatea pana la situatia limita in care forteaza banca sa-si lichideze contractele productive de creditare. De aceea, exista o justificare puternica a politicilor, cum este asigurarea depozitelor, care previn crizele costisitoare de lichiditate prin eliminarea motivelor de panica pentru detinatorii de depozite.

In final, conform metodologiei UE., urmatorul tabel sintetizeaza scopul final al reglementarilor financiare.

I. Prevenirea riscurilor de sistem

A.     Restrictionarea fortei pietei

1. Reglementarea preturilor

a.       Fixarea ratelor dobanzii, tarifelor, comisioanelor

b.      Permiterea cartelurilor pentru preturi

c.       Scheme obligatorii de creditare directa, controale si investitie

2. Restrictii asupra fluxului de capital in afara granitelor
3. Restrictii asupra gamei de activitati

a.       Specializarea bancii

b.      Impartirea pe compartimente de activitate bancara / titluri de valoare / asigurare

c.       Separarea activitatii bancare de aceea de comert

d.      Restrictii asupra serviciilor financiare de peste granite

4. Restrictii de infiintare

a. Restrictii de infiintare a institutiilor din interiorul tarii

b. Restrictii de infiintare a institutiilor straine

B. Regulamente de prudenta

Supravegherea indicatorilor din bilant si a diversificarii riscului

Inspectii neasteptate si audit extern

II. Prevenirea riscurilor individuale

Standarde de calitate si sisteme de conduita

2. Publicare si cerere de informatii

Sisteme de protejare a depozitelor

III. Promovarea eficientei sistemice

1. Practici prohibite in afaceri si carteluri

2. Regulamente pentru fuzionare

Reglementarile care restrictioneaza fortele pe piata, reprezentand obstacole pentru concurenta libera a serviciilor financiare, au fost inlaturate in timpul dereglementarii si liberalizarii, proces care s-a accelerat considerabil in timpul anilor '80. In acelasi timp, regulamentele de prudenta, care stabilesc standarde pentru conducerea prudenta a institutiilor financiare, dar care nu au interferenta directa cu mecanismul preturilor, nici nu prohibiteaza transmiterea serviciilor financiare, au fost restranse si adaptate la noul mediu concurential.

6. SITUATIILE FINANCIARE

Spre deosebire de firmele non-financiare, activele unei banci sunt mai mult financiare decat corporale (fizice). Activele financiare sunt in principal sub forma de creante (adica credite catre persoanele fizice, firme etc.) finantate in principal prin depozite de la persoane fizice, firme etc.

Caracteristicile principale ale bancilor comerciale pot fi urmatoarele:

1) Putine active fixe sau fizice. Banca comerciala tipica are numai in jur de 2% din activele sale investite in active fizice sau fixe, cum ar fi cladiri, echipament, mobila etc. Cu atat de putine active fixe, bancile comerciale au un nivel foarte scazut de cheltuieli fixe de functionare (de ex. amortizarea, impozite pe proprietate) in structura costurilor. Aceasta inseamna un rol redus al parghiei costuri de functionare. Pentru o banca aceasta implica faptul ca o schimbare procentuala a productiei (de ex., creditele) va avea un impact relativ mic asupra procentului de schimbare in profituri inainte de impozit. Din perspectiva functionala, bancile comerciale au sanse reduse atat de castiguri mari, cat si de pierdere, la o schimbare data in rulajul de active purtatoare de dobanda.

De aceea, efectul final este o reducere atat a riscului potential cat si a venitului.

2) Sume substantiale de pasive pe termen scurt (depozite). Intrucat majoritatea pasivelor unei banci sunt platibile la vedere, prin lege sau prin practica, bancile trebuie sa detina lichiditate pentru a face fata retragerilor. Bancile vor de asemenea sa aiba lichiditate pentru a face fata cererilor de credite ale celor mai buni clienti. Acesti doi factori forteaza bancile sa incerce sa se protejeze impotriva riscului (de ex., prin corelari de scadente) in bilant si astfel sa ofere oportunitati de investire mai profitabile, dar mai putin lichide. Efectul final este, in acest caz, o potentiala reducere atat a riscului cat si a venitului.

3) Sume substantiale in active raportate la capitalul propriu. Aceasta caracteristica in bilant implica faptul ca bancile au un grad de indatorare mare (de ex., EM mare) si sunt descrise ca banci cu capital inadecvat. In cadrul relatiei risc - profit, cresterea gradului de indatorare creste potential riscul si profitul unei banci.

Aceste trei caracteristici sunt foarte importante pentru luarea deciziilor in conducere si reglementare. Sa presupunem ca o banca doreste sa-si creasca profitabilitatea. Poate urma trei cai:

a. sa apese parghia de functionare prin atragerea mai multor active fixe;

b. sa-si reduca lichiditatea si sa se bazeze pe cumpararea de lichiditati (adica sa-si administreze pasivele) sau simplu sa-si reduca lichiditatea fara incercarea de a-si administra pasivele;

c. sa-si creasca gradul de indatorare prin constituirea mai multor active si/sau prin reducerea bazei de capital.

Pe de alta parte, fiecare din aceste actiuni va duce la cresterea variatiei profiturilor sau a riscului bancii.

Intrucat regulamentele se ocupa de siguranta bancii, politicile respective se vor concentra asupra cerintelor privind adecvarea lichiditatii si a capitalului.

Data fiind dimensiunea bilantului unei banci, profitabilitatea sa se determina in primul rand prin structura bilantului si prin eficienta operatiunilor. Acesti doi factori sunt reflectati in contul de profit si pierderi al bancii.

Un formular tipic pentru aceasta situatie financiara poate fi urmatorul:

Astfel, profitabilitatea unei banci, profitul net, este suma a cinci componente: (1) venitul net din dobanzi (R-C), sau marja globala intre dobanzile active si pasive, (2) previzionul pentru credite neperformante (PLL), (3) venit net non-dobanda (F-O), (4) impozite (T); si (5) castig/pierdere din titluri de valoare (G).

Intrucat pentru acoperirea pierderilor din creditare banca are nevoie de o dispersie pozitiva (diferenta dintre profit si cheltuiala non-dobandita, impozite si dividende), acesta este elementul crucial pentru banci. Cu perspectiva reducerii dispersiilor in noua industrie a serviciilor financiare, bancile au nevoie sa-si creasca veniturile non-dobanda (adica, comisioane si speze din servicii) si/sau sa-si reduca cheltuielile generale de intretinere si sa-si creasca eficienta operatiunilor. Cheltuiala non-dobanda majora a bancilor sunt salariile.

Creditele - componenta majora a portofoliului de active purtatoare de dobanda dintr-o banca - sunt principala sursa de venit a bancii. Bancile care trec prin dificultati financiare au probleme cu portofoliile de credite.

In final, sursa platii dividendelor sunt profiturile sale dupa impozitare plus cheltuieli fara numerar (de ex., amortizarea). intrucat cheltuielile fara numerar ale unei banci nu sunt substantiale in raport cu firmele nefinanciare, profitul net este o buna aproximare pentru cash flow-ul disponibil pentru plata dividendelor unei banci, profiturile nedistribuite ale unei banci sunt principala sa sursa de capital.