SISTEMUL EUROPEAN AL BANCILOR CENTRALE

sISTEMUL EUROPEAN AL BANCILOR CENTRALE

1. Organizare

Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC) este format din Banca Centrala Europeana (BCE) si bancile centrale ale celor 27 state membre ale UE (dintre care 14 state nu au adoptat inca euro). Pentru a facilita intelegerea noilor structuri care indeplinesc functiile bancii centrale in UE, Consiliul Guvernatorilor al BCE a adoptat termenul de Eurosistem pentru a desemna BCE si bancile centrale ale statelor care au aderat la Uniunea Monetara. Atat timp cat vor exista state membre care nu au adoptat moneda unica, va fi necesara distinctia intre SEBC si Eurosistem.

In construirea SEBC a fost adoptat sistemul federal considerandu-se ca o astfel de organizare corespunde cel mai bine cerintelor pe care trebuie sa le indeplineasca noua banca centrala si, in acelasi timp, reduce la minimum cheltuielile de functionare ale acesteia. Structura descentralizata a SEBC nu are la baza principiul subsidiaritatii, des intalnit in celelate domenii ale procesului de integrare europeana.  Aplicarea acestui principiu este valabila in domenii care nu sunt exclusiv de competenta comunitara, ceea ce nu este cazul sarcinilor atasate SEBC.

Bancile centrale nationale (BCN) sunt parte integranta (nu unitati subsidiare) ale SEBC si actioneaza in concordanta cu orientarile si instructiunile BCE. Serviciile de specialitate ale acestora, impreuna cu cele ale BCE, contribuie la pregatirea deciziilor de politica monetara unica. Totodata, BCN transpun in practica deciziile de politica monetara adoptate de Consiliul Guvernatorilor al BCE.

Practic, BCN sunt cele care executa operatiunile de refinantare si open-market, continua relatiile cu institutiile de credit pe pietele financiare internationale, sunt punctul de acces la moneda centrala, euro. De asemenea, BCN participa la explicarea catre public a deciziilor de politica monetara si, mai ales, la analiza si prezentarea incidentei politicii monetare unice asupra economiilor nationale.

Totusi, BCN isi pastreaza personalitatea juridica in conformitate cu legislatia din tarile respective si pot executa si alte functii decat cele prevazute in Statutul SEBC si al BCE, atat timp cat Consiliul Guvernatorilor considera ca acest lucru nu afecteaza obiectivele Eurosistemului.

BCE este condusa de un Consiliu Executiv (compus din presedinte, vicepresedinte si patru membri) care are ca sarcina conducerea activitatilor zilnice ale acesteia.

Organul suprem de decizie al SEBC este reprezentat de Consiliul Guvernatorilor, format din Consiliul Executiv al BCE si guvernatorii bancilor centrale din statele membre ale Uniunii Monetare. Principalele functii ale Consiliului Guvernatorilor sunt:

(i) definirea politicii monetare a Uniunii si stabilirea orientarilor necesare pentru punerea in practica a acesteia;

(ii) fixarea ratelor dobanzilor directoare in Uniunea Monetara.

Atunci cand iau decizii referitoare la politica monetara in zona euro sau la alte sarcini ale Eurosistemului, membrii Consiliului Guvernatorilor nu actioneaza ca reprezentanti ai tarilor din care provin, ci ca persoane independente (acest lucru este reflectat, printre altele, de principiul "o persoana, un vot" care evidentiaza caracterul supranational al obiectivelor SEBC).

Un al treilea organ decizional al BCE este reprezentat de Consiliul General; functionarea acestuia se limiteaza la perioada de timp in care vor exista membri ai UE care nu au adoptat moneda unica. Consiliul General este compus din: presedintele si vicepresedinte BCE si guvernatorii bancilor centrale din toate cele 15 state membre ale UE. Avand in vedere ca exista inca membri ai UE care nu au aderat la Uniunea Monetara, Consiliul general a preluat sarcinile Institutului Monetar European referitoare la monitorizarea progresului realizat de statele ne-membre in procesul de convergenta si asigurarea asistentei tehnice necesare derularii pregatirilor pentru fixarea irevocabila a ratelor de schimb ale monedelor acestor tari fata de euro. De asemenea, Consiliul General indeplineste functiile consultative ale BCE si cele legate de colectarea informatiilor statistice.

2. Independenta, transparenta, raspundere in functionarea SEBC

Atat Tratatul de la Maastricht (art. 107), cat si Statutul SEBC (art. 7) contin prevederi clare referitoare la independenta SEBC. In exercitarea misiunilor lor, nici BCE, nici o banca centrala nationala si nici vreun membru al organelor lor de decizie nu pot solicita sau accepta instructiuni de la institutiile comunitare, de la guvernele statelor membre sau de la oricare alt organism. De asemenea, autoritatile mentionate anterior s-au angajat sa respecte acest principiu si sa se abtina de la a influenta membrii organelor decizionale ale BCE sau ai bancilor centrale nationale in derularea sarcinilor lor.

Independenta institutionala nu exclude dialogul si raspunderea fata de celelalte institutii europene. Astfel, Tratatul de la Maastricht prevede cerinte stricte de raportare ale BCE catre Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeana, Consiliul Europei, precum si obligativitatea informarii publicului larg.

In acest sens, sunt organizate conferinte de presa imediat dupa incheierea primei sedinte a Consiliului Guvernatorilor din fiecare luna. Cu aceasta ocazie, presedinte BCE prezinta o declaratie in extenso privind opinia Consiliului asupra situatiei economice si perspectivele evolutiei preturilor, urmata de o sesiune de intrebari si raspunsuri. Declaratiile periodice sunt completate prin publicarea unui buletin lunar (care furnizeaza publicului si pietelor financiare o evaluare completa a mediului economic) si prin publicarea saptamanala a bilantului Eurosistemului.

In ceea ce priveste relatia cu Parlamentul European, presedintele BCE sau alti membri ai Consiliului Executiv pot fi audiati de comitetele competente ale forului european, la solicitarea acestuia sau din proprie initiativa. De asemenea, Tratatul stipuleaza ca presedintele BCE va fi invitat, de cel putin 4 ori pe an, sa participe la sedintele comitetelor de specialitate ale Parlamentului European pentru a face declaratii si pentru a raspunde la intrebari. In scopul informarii publicului larg, continutul acestor audieri este prezentat pe web site-urile ambelor institutii (BCE si Parlamentul European). In completarea acestor modalitati prin care BCE este tinuta raspunzatoare pentru indeplinirea obiectivului, Tratatul prevede si obligativitatea de a prezenta Parlamentului European un raport anual referitor la activitatile SEBC si politica sa monetara.

Toate aceste mijloace asigura comunicarea clara si transparenta a BCE cu publicul.

3. Obiectivul BCE/SEBC

SEBC are drept obiectiv final mentinerea stabilitatii preturilor in zona euro, conditie necesara a cresterii durabile si sanatoase a economiei tarilor comunitare. In atingerea acestui obiectiv, SEBC actioneaza in concordanta cu legile liberei concurente, favorizand alocarea eficienta a resurselor. Atributiile fundamentale ale SEBC care decurg din indeplinirea acestui obiectiv sunt:

definirea si punerea in practica a politicii monetare unice;

conducerea operatiunilor valutare, detinerea si gestiunea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre ale Uniunii Monetare;

promovarea unei bune functionari a sistemului de plati.

(Alte atributii ale SEBC constau in: emisiunea monetara, cooperarea in domeniul supravegherii bancare, functii consultative, colectarea informatiilor statistice.)

Tratatul prevede, de asemenea, ca Eurosistemul va sprijini politicile economice generale ale Comunitatii, in masura in care acest lucru nu prejudiciaza obiectivul primordial al stabilitatii preturilor.

Cum este insa definita stabilitatea preturilor? In acelasi spirit al transparentei si responsabilitatii, Consiliul Guvernatorilor al BCE a prezentat urmatoarea definitie cantitativa a stabilitatii preturilor:

Stabilitatea preturilor este definita ca o crestere anuala de sub 2 la suta a Indicelui Armonizat al Preturilor de Consum (IAPC) din zona euro.

Sintagma  sub 2 la suta  indica faptul ca BCE nu opereaza cu o tinta punctuala, ci cu o tinta de tip banda. Se apreciaza ca obiectivul este indeplinit daca inflatia anuala se situeaza in intervalul 0-2 la suta. In acelasi timp, cuvantul crestere semnaleaza in mod clar faptul ca deflatia (declinul prelungit al nivelului IAPC) nu este considerata consistenta cu stabilitatea preturilor.

Definitia referitoare la stabilitatea preturilor adoptata de Eurosistem corespunde definitiilor utilizate de majoritatea BCN anterior constituirii Uniunii Monetare, iar acest lucru asigura un important element de continuitate.

Se impune precizarea ca, desi definitia face referire la variatiile anuale ale IAPC, BCE urmareste stabilitatea preturilor pe termen mediu. Acest lucru reflecta necesitatea construirii unei strategii monetare pe un orizont de timp mai lung, dar, in acelasi timp, reprezinta o recunoastere a existentei unei volatilitati pe termen scurt a preturilor determinata de cauze nemonetare, care scapa, deci, controlului BCE (efectele modificarii impozitelor indirecte sau variatiei preturilor anumitor marfuri pe piata internationala reprezinta exemple elocvente ale unor astfel de socuri).

In aceste conditii, BCE nu poate fi considerata raspunzatoare pentru aceste socuri pe termen scurt. Performanta pe termen mediu reprezinta adevaratul criteriu in functie de care activitatea BCE trebuie evaluata si pentru care aceasta trebuie sa raspunda.

La fel de important este si faptul ca orientarea pe termen mediu a politicii monetare permite o atitudine diferita a acesteia in fata unor disfunctionalitati economice neprevazute, care ameninta stabilitatea preturilor. In aceste fel, eliberata de constrangerile impuse de responsabilitatea atingerii tintei pe un orizont de timp scurt (1 an), politica monetara poate reactiona intr-o maniera graduala, prin masuri mai bine fundamentate.

Cadrul politicii monetare a BCE

Similar celorlalte banci centrale, Eurosistemul nu poate controla nivelul preturilor direct prin utilizarea instrumentelor de politica monetara de care dispune, ci se afla in fata unui mecanism complex, prin care propriile actiuni de politica monetara determina schimbari in nivelul general al preturilor. Avand in vedere complexitatea mecanismului de transmisie, pregatirea, discutarea si prezentarea deciziilor de politica monetara trebuie plasate intr-un cadru coerent, clarificator. Acesta este rolul strategiei de politica monetara.

Strategia adoptata de BCE cuprinde urmatoarele elemente:

o definitie cantitativa a obiectivului primar al politicii monetare unice, si anume stabilitatea preturilor;

cei doi piloni utilizati pentru atingerea obiectivului :

ð     rolul proeminent al banilor, semnalat prin anuntarea unei valori de referinta pentru cresterea masei monetare in sens larg (M3) ;

ð     o evaluare extensiva a evolutiilor viitoare a preturilor si a riscurilor la care este supusa stabilitatea preturilor in zona euro, ca intreg.

Anuntarea valorii de referinta pentru M3 nu reprezinta acelasi lucru cu fixarea unei tinte monetare intermediare. Conceptul de valoare de referinta nu presupune un angajament din partea Eurosistemului de a corecta deviatiile cresterii monetare de la valoarea de referinta, pe termen scurt. Rata dobanzii nu va fi modificata "mecanic" drept raspuns la astfel de deviatii, in incercarea de a readuce cresterea monetara la valoarea de referinta. Prin urmare, agregatul monetar pentru care se stabileste valoarea de referinta nu trebuie sa fie controlabil pe termen scurt, utilizand o dobanda nominala pe termen scurt influentata indeaproape de Eurosistem.

Totusi, ca si in cazul utilizarii ancorei monetare, fixarea valorii de referinta trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte :

o relatie stabila, pe termen lung, intre bani si inflatie;

caracteristica de leading indicator a cresterii monetare vis-à-vis de evolutia preturilor (deviatii substantiale sau prelungite ale cresterii monetare de la valoarea de referinta semnaleaza, in conditii normale, existenta unor riscuri in ceea ce priveste stabilitatea preturilor pe termen mediu).

Determinarea valorii de referinta are la baza binecunoscuta relatie intre bani, pe de o parte, si preturi, cresterea reala a PIB si viteza de circulatie a banilor, pe de alta parte (ecuatia lui Fisher).

Pe baza urmatoarelor ipoteze pe termen mediu:

variatie pozitiva a preturilor sub 2 la suta pe an,

crestere reala a PIB cuprinsa intre 2 sI 2,5 la suta pe an,

declin de 0,5-1 la suta pe an in viteza de circulatie a lui M3,

valoarea de referinta pentru cresterea lui M3 a fost stabilita la 4,5 la suta pe an.

Consiliul Guvernatorilor a decis anuntarea unei rate de referinta punctuale si nu a unei benzi pentru a nu induce impresia ca acest lucru implica faptul ca rata dobanzii va fi automat modificata in cazul in care cresterea monetara se plaseaza in afara acelui interval, ceea ce ar fi contrar rolului valorii de referinta in cadrul strategiei.

In prima instanta, deviatiile cresterii monetare de la valoarea de referinta sunt supuse analizei in vederea identificarii si interpretarii evenimentelor care au determinat deviatia. In cazul in care concluzia analizei este aceea ca derapajele amintite reprezinta o amenintare pentru stabilitatea preturilor, politica monetara va reactiona astfel incat sa contracareze acest risc.

Prin urmare, pozitia cresterii monetare fata de valoarea de referinta este urmarita cu atentie si analizata[1] de catre Consiliul Guvernatorilor. Rezultatul analizei si impactul asupra orientarii politicii monetare sunt explicate publicului, astfel incat procesul decizional sa fie cat mai clar si transparent.

Evaluarea perspectivelor de evolutie a preturilor Chiar daca datele monetare contin informatii vitale pentru decidentii de politica monetara, acestea nu sunt suficiente pentru evaluarea corecta a mediului economic ce trebuie sa preceada adopatarea masurilor de politica monetara. In consecinta, in paralel cu indicatorii monetari, sunt analizate salariile, cursul de schimb, pretul obligatiunilor si curba randamentelor, diferite masuri ale activitatii reale (indicii productiei industriale, de pilda), indicatori ai politicii fiscale, indici de pret si cost, anchete referitoare la comportamentul firmelor sI al consumatorilor. Evident, prognoza inflatiei, stabilita pe baza indicatorilor mentionati anterior, joaca un rol important in formularea deciziilor de politica monetara. In acest sens, Eurosistemul evalueaza intreaga gama de previziuni realizata de organizatii internationale, alte autoritati, operatori ai pietei etc. si produce propria prognoza privind evolutia preturilor.

1. Instrumentele de politica monetara ale BCE

Instrumentele politicii monetare ale BCE se impart in trei mari categorii:

operatiuni de piata - open-market (la initiativa BCE);

facilitati permanente (la initiativa institutiilor de credit) ;

rezerve minime obligatorii.

In conducerea operatiunilor de piata, BCE utilizeaza cinci tipuri de instrumente. Principalul instrument care poate fi utilizat in toate categoriile de operatiuni de piata il reprezinta operatiunile reversibile. Acestea constau in cumpararea/vanzarea de active eligibile utilizand un contract de rascumparare (repo) si in imprumuturi garantate (colateralizate). Emisiunile de certificate de debit constituie principalul instrument de folosit in operatiunile structurale de absorbtie a lichiditatii. Alte trei instrumente (tranzactii definitive, swap-uri valutare, atragere de depozite pe termen fix) sunt utilizate in conducerea operatiunilor de reglaj fin.

Trebuie subliniat faptul ca atragerea de depozite pe termen fix sI emisiunea de certificate de debit nu pot servi decat la absorbtia lichiditatii, pe cand celelalte tehnici de interventie pot fi utilizate  in ambele sensuri   (pentru injectarea de lichiditate, dar si pentru absorbtia acesteia).

Operatiunile open-market se efectueaza prin licitatie (standard, rapida, cu dobanda fixa sau variabila) si proceduri bilaterale:

prin licitatia standard, operatiunile sunt executate intr-un interval de 24 de ore intre anuntul ofertei si certificarea rezultatului alocarii, la acestea avand acces majoritatea institutiilor de credit;

licitatia rapida este executata intr-un interval scurt (1 ora din momentul anuntului ofertei si pana la certificarea rezultatului alocarii), fiind utilizata in efectuarea operatiunilor de reglaj fin; institutiile de credit participante sunt admise in numar limitat, pe baza anumitor criterii;

licitatia cu dobanda fixa sau variabila: in cazul licitatiei cu dobanda fixa, rata dobanzii este anuntata dinainte, iar partile negociaza volumul tranzactiei; in cazul licitatiei cu dobanda variabila, sunt negociati ambii parametri ai tranzactiei;

tranzactiile bilaterale se efectueaza intre BCE si unul sau mai multi participanti, fara licitatie; procedura este folosita pentru operatiuni de reglaj fin si operatiuni structurale.

Facilitatile permanente urmaresc sa asigure sau sa absoarba lichiditatea pentru 24 de ore; semnaleaza orientarea generala a politicii monetare si delimiteaza coridorul in care se incadreaza ratele dobanzilor din sistem.

Facilitarea de refinantare marginala este utilizata de banci pentru a obtine de la banca centrala lichiditate pentru 24 de ore, garantate cu active eligibile, la o rata a dobanzii preanuntata (limita superioara a coridorului). La sfarsitul zilei, pozitiile debitoare ale institutiilor de credit sunt automat considerate ca cereri de acces la facilitatea de refinantare marginala.

Facilitatea de depozit permite institutiilor de credit valorificarea excesului de lichiditate de care dispun prin constituirea de depozite overnight la BCN. Depozitele sunt remunerate la o dobanda fixa, anuntata anterior (limita minima a coridorului).

Rezervele minime obligatorii. Instrumentul prezinta urmatoarele caracteristici :

vizeaza toate institutiilor de credit care activeaza pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Monetare (rezidente si nerezidente);

baza de calcul include toate pasivele exigibile pe termen mai mic de doi ani, in moneda nationala sau valuta;

rata rezervelor obligatorii este de 2 la suta ;

rezervele obligatorii sunt remunerate la nivelul ratei medii a dobanzii pentru operatiunile principale de refinantare ale BCE.

Institutii de credit si active eligibile. BCE desfasoara  operatiuni de piata monetara cu toate acele institutii de credit care respecta reglementarile BCE referitoare la rezervele minime obligatorii si indicatorii de prudenta bancara.

In ceea ce priveste eligibilitatea activelor utilizate ca garantie in cadrul operatiunilor open-market, diferentele existente intre statele membre din punct de vedere al structurii activelor financiare au impus introducerea unor criterii. Astfel, cu precadere pentru uzul BCE, activele au fost clasificate in active eligibile de nivelul 1 si active eligibile de nivelul 2.

Activele eligibile de nivelul 1 reprezinta titluri de creanta cu caracter negociabil care satisfac criteriile de eligibilitate uniforme pentru ansamblul zonei euro stabilite de catre BCE. Aceasta din urma stabileste si gestioneaza o lista a activelor de nivelul 1 in care sunt incluse, in prezent, titlurile de creanta emise de catre BCE si cele emise de catre SEBC inainte de 1 ianuarie 1999.

Activele eligibile de nivelul 2 sunt constituite din active complementare, negociabile sau ne-negociabile care sunt desosebit de importante pentru pietele de capital si sistemele bancare nationale si ale caror criterii de eligibilitate sunt stabilite de catre BCN, avandu-se in vedere criteriile minime fixate de BCE.

Toate activele eligibile fac obiectul unor masuri specifice de control al riscurilor. Pentru activele de nivel 1, prevenirea riscurilor se face prin (i) constituirea de depozite de garantie initiale, (ii) deducerea unui anumit procent din valoarea de piata a activului de baza in functie de scadenta reziduala si tipul cuponului si (iii) reestimarea periodica (zilnic, saptamanal etc.) a valorii de piata a garantiilor negociabile.

Masurile de control al riscurilor pentru activele de nivel 2 sunt depozitele de garantie si masuri complementare specifice, stabilite - cu aprobarea BCE - de BCN care a propus aceste active.