Principalele obiective ale politicii fiscale

Principalele obiective ale politicii fiscale constau in dezvoltarea economica si consolidarea clasei de mijloc. Viziunea fiscala trebuie sa fie calitativa si activa, prin stimularea initiativei si prin respectul fata de asumarea riscului.

Opinia potrivit careia principalul obiectiv al politicii fiscale este maximizarea veniturilor la bugetul statului este daunatoare. O astfel de optica a stat la baza recentei intentii a Guvernului de a include in declaratia anuala pe venit a sumelor provenite din dobanzi si dividende. Numai reactia vehementa a mediului de afaceri a dus la amanarea unei astfel de decizii. Politica fiscala trebuie sa functioneze in serviciul producatorilor de impozite si nu in serviciul culegatorilor de impozite.

In mod obisnuit, fiscalitatea este o forma de integrare a contribuabilului intr-un circuit economic in care el, pe de o parte, contribuie la alimentarea sistemului iar pe de alta parte este beneficiar al politicilor publice. Desi poate parea pretentios, fiscalitatea, chiar daca emana din partea statului, trebuie, pentru a-si atinge obiectivul economic, sa capete forma unui parteneriat. Aparent fiscalitatea naste obligatii exclusive sau precumpanitoare din partea contribuabilului, dar creeaza, in fapt, obligatii importante pentru stat, ca administrator al impozitelor. Eficienta fiscalitatii nu se observa, in ultima instanta, in modul in care sunt colectate impozitele, ci in modul in care acestea se reintorc, sub forma calitatii serviciilor publice.

In Romania, fiscalitatea a fost interpretata de contribuabili drept o agresiune, devenind un factor de incordare in raporturile economice. Ei nu au simtit, fie ca a fost vorba de firme, fie ca a fost vorba de contribuabili individuali, o relatie parteneriala. Intai de toate, statul nu a transformat o buna parte din impozite in servicii publice, ci a dezvoltat o birocratie care a ajuns sa o depaseasca pe cea din perioada comunista. Administratia publica nu este prin ea insasi un serviciu public. Ea este furnizoare de servicii numai in masura in care se dovedeste eficienta. Aceasta eficienta a administratiei contine si elemente cuantificabile, dar si o seama de elemente necuantificabile, non-tangibile. De pilda, credibilitatea institutiilor statului, gradul de incredere pe care il au cetatenii in acestea sunt bunuri care inlesnesc functionarea societatii. Administratia publica este, in prezent, intr-o anumita masura o institutie "in sine", folosita pentru a asigura functionarilor publici diverse forme de renta, si mai putin o institutie furnizoare de servicii publice. Un post in structurile descentralizate ale ministerelor se "plateste", adesea, cu salariul pe cativa ani, ceea ce arata limpede ca veniturile din salarii ale functionarilor publici conteaza prea putin in raport cu celelalte venituri pe care ei si le pot obtine din alocarea discretionara a resurselor si oportunitatilor. Din raport partenerial, impozitul se transforma intr-un fel de tribut pe care societatea il plateste catre metropola. Daca socotim - lucru, de altfel imposibil de realizat - toate rentele pe care contribuabilii le platesc, sub diverse forme de mituire, functionarilor publici, adaugand, asadar, aceasta fiscalitate sui-generis, vom vedea ca rata fiscalitatii este de fapt mult mai mare.

Pentru a fi o relatie parteneriala, selectiva si stimulatorie, fiscalitatea trebuie sa genereze obligatii si drepturi de ambele parti. Statul cel mai adesea nu si le respecta pe ale sale. De la nereturnarea taxei pe valoarea adaugata, cuvenita prin lege si plata la timp a sumelor pentru medicamentele compensate, si pana la onorarea cu intarziere a obligatiilor contractuale prin bugetul de stat sau prin companiile care ii apartin, statul este cel mai rau platnic al economiei romanesti. In loc sa fie un garant al bunei functionari a pietelor, statul devine cel mai mare infractor al mediului economic.

In aceste conditii, fiscalitatea este privita nu ca o forma de integrare a contribuabilului intr-un mecanism contractual deschis, ci ca o forma de agresare si de izolare a acestuia. Fortat de proliferarea administratiei publice si de propria neindeminare in gestionarea banilor publici, guvernul are tendinta cresterii impozitelor sau a introducerii unor impozite noi. Potrivit unor evaluari efectuate de asociatiile patronale, in Romania se platesc peste 200 de impozite catre administratia centrala si locala, ceea ce face ca economia romaneasca sa inregistreze tristul record european al celui mai mare numar de impozite. Cotele de impozitare, mai ales in ce priveste impozitarea fortei de munca, sunt aplicate unor niveluri mult mai reduse in comparatie cu alte tari, ceea ce sporeste dificultatile contribuabilului. Aceasta face ca un numar important de firme sa fie impinse in afara pietei. Statul abate comportamentul acestora catre o tendinta periculoasa. Comportamentul rational, optimal, nu le indeamna sa-si achite obligatiile fiscale, ci conditia supravietuirii lor sta tocmai in neonorarea obligatiilor de plata la buget. Aceasta atitudine merge pana intr-acolo incat adesea firmele ajung sa obtina profituri nu din imbunatatirea productiei prin investitii suplimentare, ci prin neplata unor obligatii cum ar fi taxa pe valoarea adaugata sau impozitul pe profit. Aceasta interpretare a fiscalitatii, ca pe un obstacol in calea supravietuirii sau dezvoltarii mediului economic este extrem de daunatoare si arata cat de departe suntem de o economie deschisa, de piata.

Evaluarile arata ca fiscalitatea este principala cauza a proliferarii economiei subterane. O comparatie intre nivelele de impozitare a fortei de munca in diverse tari europene ofera cateva concluzii tulburatoare. Fata de majoritatea tarilor membre ale Uniunii Europene, fiscalitatea pe forta de munca este de doua ori mai apasatoare. Potrivit estimarilor, 70% din cheltuielile salariale ale unei societati comerciale romanesti se duc la bugetul de stat si la fondurile speciale. De pilda, pentru un salariu net de 3 milioane de lei, intreprinzatorul plateste inca 3 milioane de lei la stat. Pentru un salariu de 9 milioane de lei, statul primeste, in plus, 12,5 milioane de lei. Iar pentru un salariu net de 19 milioane lei (echivalentul a 600 USD), angajatorul plateste in total 50,8 milioane de lei, adica circa 1700 USD! Aceasta face ca modalitatile de evitare a platii impozitelor si taxelor cuvenite bugetului de stat sa fie dintre cele mai diverse, de la neraportarea valorii adaugate realizate pana la utilizarea muncii la negru. Potrivit estimarilor, economia subterana, avand ca principala motivatie economica evitarea taxelor prea costisitoare, urca la circa 30% din produsul intern brut, ajungand asadar la jumatate din produsul intern brut prezentat in statisticile oficiale. Daca adaugam la aceasta economia oculta, care deruleaza tranzactii ilegale si pe cea informala, desfasurata fara a avea forme legale de inscriere, rezulta ca activitatile economice care nu sunt incluse in circuitul bugetar ar putea ajunge sa dubleze valoarea adaugata inclusa in statistici.

Politica fiscala trebuie sa se bazeze pe un parteneriat intre stat si contribuabil. Comportamentul fiscal al statului nu mai trebuie sa fie abuziv. Rationalitatea gradului de fiscalitate va permite o mai buna receptivitate a contribuabilului fata de sarcina fiscala. Impozitarea corecta si stimulativa a veniturilor globale constituie un mijloc important pentru consolidarea acestui parteneriat