Structura ratelor dobanzii

Structura ratelor dobanzii

Intre ratele directoare si celelalte rate ale dobanzii din economie exista anumite legaturi, diferentiate astfel:

o       legaturi dintre rata pietei monetare si ratele creditoare ale dobanzii;

o       legaturi dintre rata pietei monetare si ratele debitoare ale dobanzii.

1. Structura ratelor creditoare

Nivelul ratelor dobanzii la imprumuturi difera in functie de scadentele acestora, relatia dintre ratele dobanzilor pe termen scurt si ratele dobanzilor pe termen lung este denumita structura ratelor dobinzilor, structura evidentiata grafic prin curba ratelor dobanzii ( a randamentelor), prezentata in figura nr. 7, care ilustreza relatia care exista intre titluri care difera din punctul de vedere al ratelor dobanzii (randamentelor) in functie de scadente. Aceasta curba, uneste punctele de intersectie ale scadentelor si ratelor dobanzii specifice diferitelor tipuri de titluri, curba modificandu-se in timp in functie de cei doi parametrii.

Figura nr. Curba randamentelor (a ratelor dobanzii)

In functie de conjunctura curbele de randament pot avea urmatoarele forme:

curba plata, P, evidentiaza ca randamentele titlurilor, indiferent de scadenta, sunt aceleasi si deci, raporturile dintre cerere si oferta sunt echilibrate pe ansamblul pietei;

curba descendenta, D, evidentiaza faptul ca titlurile pe termen scurt au randamente ridicate si deci, ca cererea de imprumuturi pe termen lung este puternica;

curba ascendenta, A, evidentiaza faptul ca titlurile pe termen lung au randamente ridicate si deci, ca cererea de imprumuturi pe termen scurt este puternica.

Exista mai multe ipoteze explicative referitoare la structura ratelor creditoare ale dobanzii:

ipoteza anticipatiilor rationale, sugerata de Fisher, fundamentand si efectul Fisher de endogenizare a anticiparii inflatiei in rata nominala a dobanzii, afirma ca va fi todeauna un numar suficient de cumparatori si ofertanti de titluri, de obligatiuni care gasesc pe piata obligatiuni cu maturitati diferite perfect substituibile. Intuitiv, se poate spune ca rata obligatiunilor pe termen lung, cu scadenta n, r.l.n, va fi egala cu media ratelor asteptate ale dobinzii obligatiunilor pe termen scurt, r.s., in periaoada de viata, n a obligatiunilor pe termen lung. Formalizand afirmatia de mai sus, vom avea,

(75)

Daca avem doua tipuri de obligatiuni, unul cu scadenta pe doi ani si cu randamentul anualizat la maturitate de , si altul cu scadenta pe 1 an si randamentul in primul an de , , vom avea, conform afirmatiei de mai sus,

unde, r.s.i. = rata implicita a obligatiunii pe termen scurt in al doilea an.

Pentru a egaliza in timp ratele pe termen lung (pe doi ani) cu cele pe termen scurt (pe un an), va trebui sa existe urmatoarea relatie,

, (76)

Aceasta inseamna ca investitorii vor creste cererea de obligatiuni pe termen scurt, a caror rata anticipata devanseaza in anul al doilea rata obligatiunilor pe termen lung, si in acest mod procesul va egaliza, in timp, ratele celor doua tipuri de obligatiuni.

Daca rata dobanzii obligatiunilor pe termen scurt va ramane neschimbata, , si in perioada viitoare, atunci va exista o crestere a cererii obligatiuni pe termen lung, fortand pretul lor in sus, si rata in jos, procesul continuand pana cand randamentele celor doua tipuri de obligatiuni vor fi egale. Aceasta ipoteza explica de ce ratele dobanzii obligatiunilor cu maturitati diferite se misca in acelasi sens.

ipoteza preferintei pentru lichiditate, elaborata de Keynes, afirma ca arbitrajele intre plasamentele pe termen scurt si cele pe termen lung tine seama de riscul pierderii de capital care afecteaza plasamantele pe termen lung, si aceasta cu atat mai mult cu cat scdenta este mai indepartata. Arbitrajele se realizeaza deci pe baza randamentelor anticipate, carora li se adauga o prima de lichiditate, care creste in functie de scadenta titlului.

ipoteza pietelor segmentate, elaborata de catre Culberston, afirma ca pietele variate ale obligatiunilor cu maturitati diferite sunt complet separate si segmentate, operatorii fiind specializati pe instrumente de credit cu scadente anumite, nesustituibile, curbele randamentelor la scadenta pe pietele separate luand forme diferite. Aceasta ipoteza nu explica de ce, in realitate, ratele titlurilor cu scadente diferite cresc si scad impreuna, si in plus de ce investitorii sunt indiferenti la scadentele titlurilor comercializate pe piata (aceasta deoarece acestia sunt interesati de castigul marginal generat prin operatiunile pe piata, indiferent de scadente).

ipoteza habitatului preferat, a nisei, elaborata de catre Modigliani si Sutch, incearca sa combine ipotezele anterioare, afirmand ca titlurile cu maturitati diferite sunt substituibile imperfect, cei care economisesc au, de regula, o preferinta mica sa detina titluri cu maturitati scurte, insa datorita lichiditatii mai mari le pot face uneori mai atractive decat cele cu maturitati lungi, si in acest fel un habitat financiar agitat poate fi preferabil unuia mai linistit.

Conceptul de stuctura a ratelor dobanzii este important pentru intelegere modului cum lichiditatile disponibile pot fi investite profitabil in timp ii titluri cu scadente diferite, cum titlurile pe termen lung pot fi refinantate prin vanzarea celor cu termen scurt, si invers. Insa, orice explicatie a conceptului de structura a ratei dobanzii descrie un posibil model al ratelor la un moment dat, neexplicand modul cum ratele se misca ]n timp.

2. Legatura cu ratele debitoare

Comportamentele firmelor fata de angajarea de imprumuturi sunt influentate si de alti factori, decat ratele dobanzii, si anume:

o       investitii indispensabile supravietuirii firmelor;

o       rentabilitatea investitiilor, care trebuie sa fie apreciata pe termen lung;

o       perspectivele debuseelor, posibilitatile de a transfera cheltuielile financiare in preturi, fara a pierde piatele.

Evident ca firmele vor compara rentabilitatea proiectelor lor de investitii cu costul capitalurilor necesare, nivelul ratelor debitoare fiind adesea influentat de conflictul dintre obiectivul care vizeaza reducerea cheltuielilior financiare ale firmei si obiectivul de politica economica, vizand diminuarea cererii de credite si protejarea monedei nationale.

Logica teoriei care afirma ca variatia costului marginal al refinantarii bancilor antreneaza o variatie similara a costului marginal al creditului este adesea distorsionata in practica, in masura in care ecartul dintre costul marginal si costul mediu este mare.

In cadrul ansamlului ratelor dobanzii, a legaturilor dintre acestea, se inregistreaza in practica anumite deconexiuni evolutive, delimitate in doua categorii.

Deconexiuni externe, intre ratele dobanzii de pe piata monetara interna si cele de pe piata valutara, ratele pietei monetare putand constitui un plafon pentru cele de pe piata valutara. In acest sens, interventiile autoritatilor printr-un protectionism monetar si financiar, insotit de unul comercial pot deconecta ratele interne de cele externe, fie prin suprimarea pietei monetare, fie prin dublarea acesteia, pentru rezidenti si nerezidenti, ceeace presupune accentuarea reglementarilor, obturarea mecanismelor pietei, distorsionarea ratelor interne ale dobanzii.

Deconexiuni interne intre ratele diferitelor piete si titluri, intre cele creditoare si cele debitoare.

Pentru a nu transfera integral sau partial cresterea ratei pietei monetare, directoare, asupra costurilor creditelor se poate actiona in doua moduri:

o       asupra costului resurselor bancii, prin diminuarea rezervelor minime obligatorii si majorarea resurselor cu rate administrate, sub cele de piata;

o       asupra cheltuielilor financiare ale celor imprumutati, prin bonificatii la dobanzi.

Aceste interventii pot insa distorsiona actiunea reglatoare a ratei dobanzii pe piata imprumuturilor, orientand fondurile spre investitii cu rentabilitate problematica