DECIZIA : CONCEPT, DEFINITIE

DECIZIA : CONCEPT, DEFINITIE

I.1. NECESITATEA DECIZIEI

A decide inseamnǎ a lua o pozitie in favoarea unui punct de vedere cu privire la un subiect sau o problemǎ si a alege pe cel mai bun, optim momentului , din mai multe posibilitǎti analizate, pentru atingerea unui scop, sau realizarea unor probleme.

Decizia este subordonatǎ scopului sau obiectivului propus.

Indiferent cum este luatǎ decizia, ea este o necesitate obiectivǎ a vietii in cadrul mediului.Transpusǎ la nivel managerial ea este rezultatul procesului de gandire al managerului care a trasat-o.

Decizia este sarcina comunǎ tuturor functiilor manageriale si se dezvoltǎ in sistem piramidal pe nivele de management si functiile acestuia.Aceasta inseamnǎ :

Decizia luatǎ la nivel superior este urmatǎ de decizii la celelalte nivele pentru realizarea ei, cu alte cuvinte o decizie luatǎ devine scop sau obiect pentru altele care o urmeazǎ;

Decizia luatǎ la nivelul functiei de previziune se realizeazǎ printr-o seamǎ de decizii luate la nivelul realizǎrii-coordonǎrii, etc.Se poate spune cǎ o decizie implicǎ un volum decizional ulterior si o sumǎ de actiuni pentru materializarea ei, astfel spus inseamnǎ o sumǎ de actiuni, eforturi mentale si fizice care se realizeazǎ cu consum energetic.

I.2. CONDITII DE LUARE A DECIZIILOR

Indiferent de nivelul sau de tipul deciziei, se poate afirma cǎ aceasta se poate lua in trei situatii :

certitudine;

incertitudine;

risc;

Decizii certe , sau in corelatie de certitudine, avem atunci cand variabilele implicate in rezolvarea problemelor sunt :

controlabile si bune;

cunoscute ca evolutie in timp;

posibilitatea realizǎrii lor cu un grad de probabilitate;

Aceste decizii implicǎ atingerea maximǎ a obiectivelor si realizarea lor.In principiu se recomandǎ ca actiunea sǎ fie urmarea unor decizii certe.

Decizii incerte sau in conditii de incertitudine sunt acelea in care :

variabilele sunt putin cunoscute si putin controlabile;

evolutia in timp nu se poate aproxima (intr-o mǎsurǎ mai mare sau mai micǎ);

nu avem informatii privind realizarea stǎrilor naturii;

probabilitatea producerii alternativelor nu se cunoaste, cu alte cuvinte rezultǎ cǎ se cunosc datele posibile in urma deciziei, sau se cunosc reactiile la decizia datǎ, dar nu se cunosc datele initiale;

In modelarea deciziei in conditii de incertitudine s-au realizat criterii de adaptare, dar toate nu dovedesc decat caracterul puternic subiectiv al acestora.

Decizii de risc sau decizii luate in conditii de risc, adicǎ :

variabilele din problema ce se rezolvǎ sunt controlabile;

evolutia variabilelor este greu de anticipat;

probabilitatea realizǎrii obiectivelor este dificilǎ;

mai multe din stǎrile naturii au probabilitatea de realizare subunitarǎ;

Cu alte cuvinte, nu se cunosc efectele alternativelor dar se pot anticipa rezultatele si distributia acestora dupǎ expresia "dacǎ-atunci".Pregǎtirea de multe variante de risc momentane conduce la decizii rapide in viitor.

I.3. FAZELE DECIZIEI SI PROCESUL DECIZIONAL

A. De multe ori, decizii foarte bune se pierd datoritǎ aplicǎrii de cǎtre resurse umane necalificate sau cu deficiente socio-morale.Aceastǎ realitate, mai ales in cadrul firmelor mici si mijlocii trebuie avutǎ in vedere la luarea deciziilor, ca ele sǎ fie adaptate celor care le executǎ.Pentru aceasta, decizia, pe masurǎ ce se apropie de nivelul de executie trebuie sǎ fie simplǎ, clarǎ (sǎ nu contrazicǎ altele precedente), completǎ si mai ales pe intelesul executantului si cu acordarea timpului de intelegere a ei de cǎtre cei care o indeplinesc.

Procesul decizional cuprinde cateva etape sau faze logice, fiecare dezvoltatǎ mai mult sau mai putin in functie de nivelul deciziei si de firma in care se ia decizia.Aceste faze ale deciziei sunt :

Definirea problemei, a obiectivului deciziei.La stabilirea obiectivului deciziei se pot aminti cateva dificultati ce apar in viata managerialǎ ca :

greutatea in deosebirea obiectivelor de mijloacele de realizare a lor;

varietatea mare a fenomenelor si proceselor economice care conduc la aparitia de false obiective (cand nu se cunosc exact fenomenele), lipsa pregǎtirii economice;

tendinta umanǎ, spre obiective neomogene, neclare in viitor;

Culegerea de informatii interne si externe, prognoze cu privire la obiectivul stabilit.Se precizeazǎ elementele componente ale obiectivului, se stabilesc scopul si mijloacele folosite in directia de realizare a deciziei, folosind experienta altora din cazuri similare.Este faza care il pune pe decident fatǎ in fatǎ cu " piata internǎ si externǎ, cu lumea , unde experienta lui socio-profesionalǎ spune cuvantul.In aceastǎ etapǎ se fac particularizǎri si generalizǎri, se stocheazǎ si interpreteazǎ informatiile mai vechi sau mai noi, folosindu-se pe cat este posibil si eficient pentru firmǎ notiunile de ciberneticǎ si statisticǎ economicǎ si informatia realǎ sau de marketing.Este etapa pentru crearea bazei de date a firmei.

Construirea de variante posibile pentru rezolvarea problemei si atingerea obiectivului sau imaginarea de diferite posibilitati,procedee de rezolvare optimǎ.Este etapa in care mintea lucreazǎ intensiv, in care se pierd ore si zile, iar timpul conteazǎ.Dacǎ etapa a doua este permanentǎ, adicǎ informatiile se stocheazǎ pe mǎsura colectǎrii lor, aceastǎ etapǎ apare odatǎ cu stabilirea obiectivului; dacǎ la etapa a doua putem spune cǎ importanta este cantitatea, la etapa a treia este calitatea celui care creazǎ variantele, " a factorului uman".Este etapa coordonǎrii ideilor, proiectelor etc.

Stabilirea influeientelor diferitelor variante asupra firmei pe plan extern si intern, deci a calitǎtii alternativelor, avantajelor si dezavantajelor.Altfel spus este crearea unei noi calitǎti din acumulǎrile existente.Aceste influiente trebuie sǎ fie stabilite de mai multe persoane, nu numai de cel care a intocmit variantele, ci de toti participantii la executia lor.Pentru intocmirea corecta a acestei etape, managerul are rolul sǎ-si educe personalul.Este organizarea problemei, cu toate componentele ei ce tin de firmǎ.

Etapa interpretǎrilor calitative si evaluarea cantitativǎ a variantelor prin prisma firmei si intereselor ei pe piatǎ.Este cea mai importantǎ fazǎ inaintea deciziei.

Etapa deciziei - se decide alegerea unei solutii optime momentului.Acest proces al deciziei poartǎ amprenta influientei conditiilor in care s-au luat hotǎrarile.

B.     Procesul decizional - reprezintǎ etapa a sasea din luarea deciziei

In procesul decizional participǎ decidentul, care poate fi o persoanǎ sau un grup.Din punct de vedere formal, fie cǎ este grup sau persoanǎ, se adoptǎ tot o singurǎ decizie, diferentele apǎrand in :

volumul de cunostinte si informatii, care este mai bogat in cadrul grupului;

timpul de emitere a deciziei, care este mai redus in cazul individului.

Aici importanta o reprezintǎ afinitatea intre decident si obiectul deciziei.In lupta care se dǎ cu timpul pentru cresterea eficientei deciziei si reducerea duratei acesteia, apare problema " Cum este mai bine sǎ se ia o decizie? Cu un individ sau cu un grup? Rǎspunsul este, probabil un grup optim, format din persoane pregǎtite, cu interese comune si dorinta realǎ de realizare a scopului si obiectivului propus".¹

Formularea problemei este al doilea element la procesul decizional

Obiectivele si scopurile propuse a fi rezolvate si directia de actiune a lor.Dacǎ problema este stabilitǎ individual, obiectivele pentru rezolvarea ei pot fi stabilite si in grup.

Criterii de decizie ce se vor adopta, modul de cuantificare, punctele de vedere ale decidentului.

"Managementul resurselor umane" - N. Postǎvaru ; Ed. MATRIXROM

Stǎrile naturii care simbolizeazǎ faptul cǎ fiecǎrei situatii curente ii corespunde o anumitǎ consecintǎ din mai multe posibile in functie de schimbǎrile externe, de caracterul momentan al deciziei.

Datele initiale de la care se pleacǎ, cercetǎri, studii, cunostinte, informatii, sunt factorul subiectiv.

Variante ale solutiei pentru obiectivele propuse in rezolvarea problemei, sunt factorul tehnic.

In cazul acestui proces al deciziei, decidentul, cu personalitatea sa datǎ de bagajul de cunostinte, informatii, pregǎtire si calitǎti socio-umane, trebuie sǎ decidǎ, adicǎ sǎ dea o rezolutie procesului care este numit decizie.De retinut rolul foarte important al decidentului.Toti ceilalti factori mai sunt cunoscuti si sub denumirea de mediu in care se ia decizia.

I.4. FORMULAREA GENERALA A PROBLEMELOR DECIZIONALE

O problemǎ decizionalǎ cu m variante decizionale (V₁, V₂, ., V_m), n criterii decizionale (C₁, C₂, ., C_n) si r stǎri ale naturii (N₁, N₂, ., N_r) este caracterizatǎ prin matricea consecintelor A = (a_ijk), i=1,m, j=1,n, k=1,r, unde aijk este consecinta corespunzatoare variantelor decizionale 'i', dupa criteriul 'j' si starea naturii 'k'.Prin п_j am notat coeficientul de importantǎ al criteriului 'j'.

Considerand p_k probabilitatea de aparitie a stǎrii naturii 'k', k=1,n, distingem trei mari categorii de probleme decizionale :

problema decizionalǎ in conditii de certitudine atunci cand existǎ k=1,r astfel incat

p_k = 1 si p_l = 0, oricare ar fi l = 1,r k;

problema decizionalǎ in conditii de risc daca p_k apartine (0,1), oricare ar fi k = 1,r.

problema decizionalǎ in conditii de incertitudine dacǎ nu se cunosc probabilitatile de aparitie asociate stǎrilor naturii;

Matricea consecintelor este urmatoarea :

I.5 PRINCIPIILE LOGICII DECIZIONALE

Principiul identitǎtii decizionale - aratǎ cǎ o problemǎ decizionalǎ e identicǎ cu ea insǎsi.Problema decizionalǎ e vazutǎ ca o conjuctie de variabile decizionale cu toate elementele lor asociate (stǎri ale naturii, criterii si consecinte etc.).Din punct de vedere logic ea reprezintǎ o propozitie compusǎ care se supune principiului identitǎtii din logica clasicǎ.Specificul propozitiilor care desemneazǎ o problemǎ decizionalǎ determinǎ insǎ unele conditii restrictive ale self-identitǎtii si anume : nemodificarea stǎrilor naturii, nemodificarea criteriilor decizionale, fixarea problemei in timp.

Principiul optiunii obligatorii - aratǎ cǎ e imposibil ca o variantǎ decizionalǎ sǎ fie in acelasi timp si in aceleasi conditii aleasǎ si respinsǎ de acelasi decident.Acest principiu impune necesitatea de a ne pronunta cu fermitate dacǎ o anumitǎ variantǎ este aleasǎ sau nu.Conform acestui principiu, mai multe variante pot fi alese, deci se pare ca in acest caz decizia nu este practic finalizatǎ.

Principiul exclusivitǎtii variantelor - aratǎ cǎ dacǎ sunt date douǎ variante decizionale, atunci alegerea uneia dintre ele implicǎ respingerea celeilalte.Aceasta inseamnǎ cǎ din aproape in aproape, prin eliminǎri succesive, ajungem la o variantǎ unicǎ.Variantele combinate sub forma unor mixturi reprezintǎ ele insele noi variante, alegerea unei variante mixtura neincǎlcand principiul exclusivitǎtii variantelor.

Principiul maximizǎrii utilitǎtii - presupune cǎ procesul de decizie constǎ in alegerea variantei decizionale care are utilitatea maximǎ.

Principiul optiunii majoritare - conform cǎruia decizia colectivǎ se ia cu ajutorul regulii votului simplu alegandu-se varianta care intruneste cele mai multe voturi, dar nu mai putin de un anumit procent din numǎrul de votanti, procent stabilit inainte de inceperea deciziei de vot.Acest principiu reprezintǎ expresia celui mai simplu si mai clar mod de a efectua decizia colectivǎ in care nu pot apǎrea paradoxuri.

I.6. CONCEPTE DE VALOARE, PREFERINTA, UTILITATE

Conceptul de valoare

Estimarea valorii apare in multe din activitǎtile componente ale procesului decizional.Acest concept poate fi examinat din diferite puncte de vedere.

Petre Andrei a studiat in profunzime, efectuand o amplǎ documentare asupra diferitelor concepte, asupra valorii intalnite in filosofia clasicǎ si modernǎ.¹

Acesta sistematizeazǎ in trei grupe de conceptii teoriile psihologice asupra valorii :

conceptia personalistǎ care considerǎ valoarea ca un fenomen pur subiectiv;

conceptia materialistǎ care considerǎ valoarea ca ceva obiectiv, apartinand lucrurilor in sine;

" Filosofia valorii" - Petre Andrei; Ed. Fundatiei, Bucuresti 1945;

conceptia simtirii internationale, conform cǎreia in constituirea valorii existǎ un element aprioric;

Petre Andrei defineste valoarea ca " o relatie functionalǎ dintre un subiect si un obiect, obiectul avand in sine o dispozitie psihicǎ cǎtre valoare, care se actualizeazǎ in aceastǎ relatie".In ceea ce priveste natura acestei dispozitii psihice, existǎ douǎ conceptii :

conceptia emotionalistǎ care pune valoarea in dependentǎ de sentiment;

conceptia voluntaristǎ care afirmǎ ca valoarea unui lucru constǎ in puterea sa de a multumi o trebuintǎ, de a realiza un scop dorit de a da satisfactie vointei.

Filosoful francez T.Ribot a studiat conceptul de valoare dintr-o perspectivǎ exclusiv psihologicǎ, considerand cǎ "valoarea lucrurilor constǎ in proprietatea acestora de a provoca o dorintǎ si valoarea fiind proportionalǎ cu intensitatea dorintei, trebuie admis cǎ notiunea de valoare este esentialmente subiectivǎ, dar nu in mod absolut".²

Pentru majoritatea acceptiunilor asupra valorii elementul comun il constitue asocierea , explicitǎ sau implicitǎ, a conceptului de mǎrime care trebuie atasatǎ valorii, care la randul ei implicǎ mǎsurare, mǎsurarea implicand optiune, adicǎ decizie.

Acest lant de implicatii ne permite sǎ constatǎm cǎ valoarea reprezintǎ o categorie esentialmente decizionalǎ.

Conceptul de preferintǎ

Pentru a estima valoarea entitǎtilor pe care le intalnim in procesul decizional, principalul

instrument de mǎsurare il constituie optiunea preferentiala.In categoria acestor entitǎti intrǎ toate notiunile calitative, deci, care nu se supun mǎsurarii cantitative.

Fie douǎ entitati a si b referitor la care un decident trebuie sǎ-si exprime preferinta.Se pot intalni urmatoarele situatii :

comparabilitatea "clasicǎ" - potrivit cǎreia sunt posibile douǎ optiuni imediate : preferinta strictǎ a > b (sau b > a);indiferenta a ~ b.Aceste douǎ situatii se pot intalni si combinate;

incomparabilitatea - decidentul nu este capabil sǎ se pronunte;

² " Logica sentimentelor" - Ed. Stiintificǎ si enciclopedicǎ, 1988;

refuzul decidentului - refuzǎ sǎ se pronunte;

In literatura de specialitate pe langǎ relatia de preferintǎ strictǎ si relatia de indiferentǎ se intalneste si relatia de preferintǎ slabǎ care poate insemna o ezitare intre indiferentǎ si preferintǎ strictǎ.

Conceptul de utilitate

In decursul timpului, s-au constatat mai multe modalitǎti de abordare a conceptului de utilitate.Cele mai consacrate rǎman cele care au in vedere, in principal, aspectele tehnice si, respectiv, cele economice ale utilitǎtii.

Privitǎ sub aspect teoretic, utilitatea reprezintǎ capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, capacitate care decurge si se exprimǎ prin trǎsǎturile, caracteristicile si insusirile intrinseci ale fiecǎrui bun sau clase omogene de bunuri.

Spre deosebire de sensul tehnic al utilitǎtii, sensul economic al acesteia include raportarea la o nevoie, la o trebuintǎ a nonposesorului.Doar in masura in care, o cantitate determinatǎ din aceasta rǎspunde unei nevoi a nonposesorului, devine posibil raportul economic de piatǎ - tranzactia bilateralǎ de piatǎ - caracteristicǎ economiei de schimb.

In teoria economicǎ se intalnesc douǎ optici diferite de abordare a utilitǎtii economice : conceptia clasicǎ si neoclasicǎ.

In gandirea clasicǎ se apreciazǎ cǎ, pentru persoane diferite, bunuri identice au aceeasi utilitate economicǎ in masura in care sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor, de marimea consumului si a sacrificiului fǎcut pentru a le obtine.

In gandirea neoclasicǎ, in special in cadrul curentului marginalist, utilitatea intrinsecǎ a unui bun capatǎ sens economic cand sunt indeplinite cumulativ anumite conditii :

proprietǎtile, insusirile bunului trebuie sǎ asigure satisfacerea nevoii individului, indiferent de natura acesteia;

individul constientizeazǎ si este convins cǎ, prin insusirile sale, respectivul bun economic ii aduce o satisfactie;

individul este capabil sǎ foloseascǎ utilitatea pe care el o apreciazǎ la bunul economic, dispune de abilitatea si cunostintele necesare sau conexiunile tehnico-

economice cerute.

Pe baza acestor criterii se poate aprecia cǎ utilitatea economicǎ sintetizeazǎ importanta pe care o persoanǎ o acordǎ, la un moment dat si in conditii determinate, fiecǎrei unitǎti dintr-o multime de bunuri identice.

Aprecierea utilitǎtii economice are un caracter eminamente individual si subiectiv, ea fiind diferitǎ de la un individ la altul.Un bun poate avea utilitate economicǎ pentru un individ dar nu are pentru altul.

Conceptul de utilitate in sens von Newmann - Morgenstern

Von Newmann si Morgenstern, in lucrarea " Theory of Games and Economic Behaviour" (1994), au pus bazele utilitǎtii decizionale.Cei doi au formulat un sistem de axiome care sǎ reflecte comportamentul rational al indivizilor.Von Newmann si Morgenstern considerǎ :

a)      o multime de variante V = asupra cǎrora un individ va lua o decizie;

b)      o relatie binarǎ "≥" definitǎ pe multimea variantelor;

In legaturǎ cu aceastǎ relatie binarǎ se introduc alte douǎ relatii binare definite pe V, si anume :

V_i > V_j ≡ V_i ≥ V_j si nu V_j ≥V_i (strictǎ preferintǎ)

V_i ~ V_j ≡ V_i ≥ V_j si V_j ≥V_i (indiferentǎ)

c)      o multime P = avand elementele din intervalul (0,1).Elementele multimii se interpreteazǎ ca probabilitati.

Axioma 1 Un decident care comparǎ douǎ variante V_i si V_j poate manifesta una si numai una din urmatoarele atitudini :

V_i > V_j sau V_i > V_j sau V_i ~ V_j

Axioma 2 Relatia de preferintǎ este tranzitivǎ.

Dacǎ V_i > V_j si V_j > V_k , atunci V_i > V_k

Relatia de indiferentǎ este tranzitivǎ si simetricǎ.

Dacǎ V_i ~ V_j si V_j ~ V_k , atunci V_i ~ V_k

Dacǎ V_i ~ V_j , atunci V_j > V_i

Proprietatea de tranzitivitate nu este acceptatǎ de toti teoreticienii, unii dintre ei considerand cǎ, prin specificul ei psihologic, preferinta nu este tranzitivǎ.

Axioma 3 In afara multimii V a variantelor simple, decidentul poate lua in considerare un tip special de variante numite mixturi probabilistice de variante simple V_i

si V_j de tipul V'= [ α V_i ; (1-α) V_j].

Dacǎ V_i > V_j , atunci V_i > V', oricare α Є (0,1).

Axioma 4 Dacǎ V_i > V_j , atunci V' > V_i , oricare α Є (0,1).

Axioma 5 Dacǎ V_i > V_j > V_k , atunci exista V'= [ α V_i ; (1-α) V_k] astfel incat

V'> V_j , oricare α .

Axioma 6 Dacǎ V_k > V_j > V_i , atunci existǎ V''= [ β V_i ; (1-β) V_k] astfel incat

V_j > V'' oricare β.

Axioma 7 Fiind date trei variante decizionale V_i , V_j , V_k dacǎ V_i > V_j atunci :

[ α V_i ; (1-α) V_k] > [ α V_j ; (1-α) V_k]

Axioma 8 Dacǎ V'= [ β V_i ; (1-β) V_j] atunci :

[ α V' ; (1-α) V_j] ~ = [ α βV_i ; (1-αβ) V_j] oricare α,β.

Axioma 9 Daca V_i ~ V_j , atunci [ α V_i ; (1-α) V_k] > [ α V_j ; (1-α) V_k] oricare α si oricare k.