INVESTITIILE

INVESTITIILE

Investitiile - factor al cresterii economice

In economie, prin investitii, in sens larg se intelege orice cheltuialǎ bǎneascǎ facutǎ cu scopul de a obtine profit.In sens mai restrans, prin investitii se inteleg cheltuielile care vizeazǎ construirea de clǎdiri, achizitionarea de utilaje si altele asemenea.La nivelul unei societǎti comerciale investitiile vizeazǎ cresterea patrimoniului acesteia.

Investitiile reprezintǎ suportul material al dezvoltǎrii economico-sociale a tǎrii.Prin ele se asigurǎ sporirea capitalului fix, cresterea randamentului tehnic si economic al celor existente dar si crearea de noi locuri de muncǎ.In acest context, investitia reprezintǎ elementul decisiv al cresterii economice, al promovǎrii factorilor intensivi, calitativi de eficientǎ.

Investitiile au un pronuntat caracter novator deoarece prin ele se creazǎ conditii materiale necesare promovǎrii progresului tehnic si a rezultatelor activitǎtilor de cercetare stiintificǎ in toate domeniile de activitate, iar prin aceasta se asigurǎ perfectionarea mijloacelor de productie, tehnologiilor, formelor de organizare a productiei precum si innoirea produselor.Promovarea progresului tehnic prin investitii trebuie privitǎ din trei puncte de vedere : tehnic, economic si social.Din punct de vedere tehnic investitiile alocate conduc la perfectionarea bazei tehnice a unitǎtilor economice

si, in general, a societǎtii.Sub aspect economic, investitiile contribuie la cresterea volumului de produse pentru satisfacerea necesarului intern si pentru export, iar sub aspect social prin investitii se asigurǎ cresterea nivelului de trai, cresterea eficientei economice.

In dezvoltarea economiei nationale investitiile au un rol hotǎrator in asigurarea modernizǎrii intregii activitǎti economice ca o conditie indispensabilǎ de adaptare a sistemelor tehnice si economice la conditiile de trecere a economiei nationale la o economie de piatǎ.

Prin investitii se poate asigura cresterea gradului de utilizare a resurselor materiale si de muncǎ ale societatii avand un rol deosebit de important in dezvoltarea economico-socialǎ a tǎrii.

Notiunea de investitii are douǎ sfere de cuprindere :

investitii financiare - orice plasament de capital cu scopul de a obtine un anumit profit;

investitii de capital - achizitionarea de noi mijloace fixe;

Prin investitii de capital trebuie sǎ se inteleagǎ nu numai constructia de noi obiective, ci si modernizarea celor existente.Orice investitie aduce ceva nou. "Investitiile sunt propagatoare de nou, lor le este propriu caracterul novator, ele aduc intotdeauna schimbarea situatiei existente, aparitia altor elemente decat cele cunoscute anterior"¹

Investitiile angajeazǎ intotdeauna viitorul, de unde decurge asocierea unui factor de risc la orice proces investitional.

Investitiile unui agent economic pot fi fǎcute in propia tarǎ sau in tǎri strǎine.Insa putem sǎ privim si invers : investitiile dintr-o tarǎ au surse externe (atrase) si surse interne.Asadar se pot realiza trei categorii de investitii :

investitii proprii, romanesti;

investitii mixte, cu capital romanesc si strǎin;

investitii strǎine, cu capital extern;

Corelatia dintre investitii si cresterea economicǎ este de tipul legǎturilor duble : pe de o parte, investitiile influenteazǎ cresterea economicǎ prin volumul lor, pe de altǎ parte, cresterea economicǎ este influentatǎ de calitatea investitiilor realizate, aspect ce se reflectǎ in eficienta economicǎ a investitiilor.

Investitiile sunt un domeniu foarte sensibil al activitǎtii umane.Orientarea fondurilor bǎnesti spre anumite obiective se face in functie de necesitǎti, dar si de tendintele existente pe plan mondial, de starea economiei, de dorintele consumatorilor, motive pentru care intotdeauna investitiile trebuie tratate cu maximǎ atentie.Investitiile afecteazǎ, direct sau indirect, cresterea economicǎ.

"Investitii " - I.Vasilescu, I. Romanu, C. Cicea; Ed. Economicǎ 2000

"Dupǎ cum ziua de maine depinde de ziua de azi, tot asa viitorul societǎtii depinde de investitiile prezente".¹

In ceea ce priveste perfectionarea activitǎtii de investitii se urmǎreste descentralizarea acestora.Deciziile de investitii trebuie sǎ fie luate, la nivelul unitǎtilor, adicǎ al agentilor economici, in functie de nivelul surselor de finantare ale acestora, precum si de raportul, existent intre cererea si oferta de produse respective.In acest caz statul are drept de decizie numai pentru investitiile finantate integral sau partial de la buget si rol de regulator asupra deciziilor individuale prin politica de credit pe care o promoveazǎ.Un rol important pentru activitatea viitoare trebuie sǎ-l capete generalizarea criteriilor de eficientǎ economicǎ in luarea deciziilor de investitii.Agentii economici vor urmǎri realizarea unor investitii care au o eficientǎ ridicatǎ, care asigurǎ un grad ridicat de competitivitate pe piata internǎ si externǎ.

Un alt aspect care vizeazǎ cresterea eficientei economice a investitiilor il constituie liberalizarea finantǎrii acestora prin crearea posibilitǎtii utilizǎrii de cǎtre agentii economici a oricǎrei surse de finantare.In general acestea ar putea fi sursele proprii care se constituie din profitul repartizat in acest sens, fondul de amortizare, emisiuni de actiuni, incasǎrile obtinute in urma dezafectǎrii sau vanzǎrii unor credite bancare (interne sau externe); alocatii de la buget pentru obiectivele economice comandate de stat.

In ridicarea eficientei economice a investitiilor un rol deosebit de important il au si informatiile financiar-contabile ale unitǎtilor, evidentiind necesitatea ca ele sǎ reflecte cat mai exact valoarea la zi a patrimoniului fiecǎrei societǎti comerciale sau regii autonome in functie de utilajele existente, preturile reale ale acestora, utilitatea lor in procesul de productie, perioada de timp cat vor mai functiona panǎ la scoaterea din functiune, evaluarea corectǎ a realizǎrilor si a eventualelor actiuni, necesitatea folosirii unor categorii financiare specializate economiei de piatǎ cum ar fi lichidare, faliment, vanzarea activelor; reorientarea activitǎtii de contabilitate si control spre furnizarea celor interesati a unor informatii financiare sigure si corecte asupra stǎrii unitǎtii economice, pentru fundamentarea deciziilor de investitii.

¹ " Eficienta economicǎ a investitiilor si a capitalului fix"- I.Vasilescu, I.Romanu, Ed. RA

Conceptul de investitie.Clasificarea investitiilor

Prin investitie in sens larg se intelege orice plasament financiar in active reale sau financiare in scopul obtinerii de profit.

In sens restrans, investitia reprezintǎ totalitatea cheltuielilor prin care se creeazǎ sau se achizitioneazǎ noi active fixe productive sau neproductive, se inlocuiesc activele fixe uzate, se dezvoltǎ sau se modernizeazǎ activele fixe existente.Din cele douǎ formulǎri ale conceptului de investitii se desprind cateva aspecte :

faptul cǎ in general investitia este consideratǎ fie ca plasament financiar, fie ca totalitatea cheltuielilor atat in active productive cat si neproductive;

apoi faptul cǎ scopul realizǎrii investitiei este obtinerea de profit;

In definirea conceptului de investitii trebuie sǎ avem in vedere douǎ acceptiuni : investitia ca cheltuialǎ si investitia ca plasament.In timp ce investitia privitǎ ca cheltuialǎ vizeazǎ intotdeauna active fixe, investitia ca plasament vizeazǎ atat active fixe-reale, cat si financiare.

Investitia privitǎ ca cheltuialǎ, din punct de vedere al structurii cuprinde in general urmatoarele categorii de cheltuieli :

cheltuieli pentru studii de piatǎ, prefezabilitate si fezabilitate;

cheltuieli pentru achizitionarea si amenajarea terenului;

cheltuieli pentru studii de teren : geotehnice, topografice si amplasament;

cheltuieli pentru avize, acorduri;

cheltuieli pentru proiectare;

cheltuieli pentru constructie-montaj si instalatii;

cheltuieli pentru achizitionarea de utilaje, echipamente si dotǎri;

cheltuieli pentru organizarea de santier;

cheltuieli pentru taxe, comisioane si speze bancare;

cheltuieli pentru fondul de rulment necesar primului ciclu de fabricatie;

cheltuieli pentru probe, punere in functiune, receptie si pregǎtirea personalului de exploatare;

Se impune a sublinia faptul cǎ investitia privita ca cheltuialǎ nu vizeazǎ intotdeauna

obtinerea de profit.Exemplu : obiective de investitii in domeniul public, in domeniul social-cultural : cǎmine pentru bǎtrani si copii cu probleme; muzee; biblioteci etc., in timp ce investitia privitǎ ca plasament vizeazǎ intotdeauna obtinerea de profit.

Notiunea de investitie implicǎ trei elemente definitorii: durata, risc si eficienta.

Pentru a avea o privire completǎ asupra notiunii de investitie voi studia imaginea ei tridimensionala : contabilǎ, economicǎ si financiarǎ.

Dimensiunea contabilǎ - cea mai restrictivǎ, care reduce investitia la notiunea de imobilizare in sensul contabil al cuvantului.Din acest punct de vedere, investitia reprezintǎ " toate bunurile mobile si imobile, corporale si necorporale, achizitionate sau create in intreprindere, destinate a ramane constant sub aceeasi formǎ".

Dimensiunea economicǎ - lǎrgeste sfera de cuprindere a investitiilor deoarece, conform acestei acceptiuni, investitia reprezintǎ "toate consumurile de resurse care se fac in prezent in speranta obtinerii in viitor a unor efecte economice (venituri, incasǎri) esalonate in timp si care, in suma totalǎ, sunt superioare cheltuielilor initiale de resurse".

Si in aceastǎ viziune asupra notiunii de investitie gǎsim referire la duratǎ, dar observǎm cǎ accentul cade mai mult pe materialitatea efortului investitional, precum si pe eficienta actiunii.

Dimensiunea financiarǎ - considerǎ investitii totalitatea cheltuielilor de resurse care genereazǎ venituri si/sau economii pe o lungǎ duratǎ de timp in viitor si in consecintǎ, amortizarea(rambursarea) lor se face pe mai multi ani.Din punct de vedere financiar, problema cea mai importantǎ pentru investitie este de a asigura echilibrul intre resurse si nevoi.

In concluzie, putem spune cǎ investitia reprezintǎ orice cheltuialǎ de resurse facutǎ in vederea creǎrii premiselor necesare obtinerii in viitor, pe o perioadǎ mai lungǎ de timp, a unor efecte utile scontate.

Elementele definitorii ale conceptului de investitii sunt :

continutul concret material al efortului investitional, care considerǎ investitia ca o structurǎ individualizatǎ de resurse diferite ca naturǎ si volum ce sunt angrenate in realizarea unui proiect;

factorul timp-duratǎ, care relevǎ faptul ca orice proiect de investitii are o perioadǎ de viatǎ proprie caracterizatǎ prin etape si momente bine definite si pe parcursul cǎreia parametrii economici ai proiectului au o evolutie proprie descrisǎ, de regulǎ, in tabloul de flux numerar;

notiunea de eficientǎ , conform cǎreia intreprinzǎtorul (agentul declansator de proiect) acceptǎ schimbarea unor disponibilitǎti prezente de resurse pentru o serie de efecte (incasǎri) viitoare, care in suma totalǎ sǎ fie superioare cheltuielilor initiale;

notiunea de risc, care decurge din insǎsi esalonarea pe perioade viitoare a efectelor asteptate; aceste efecte viitoare sunt insa sperante si nu certitudini.

Clasificarea investitiilor

Din considerente de ordin metodologic, dar si de ordin practic, invesitiile se clasificǎ dupǎ mai multe criterii:

a)      dupǎ natura lor

investitii corporale, care sunt constituite din activul fizic al firmei (in special mijloace fixe) si activul circulant (in special stocurile);

investitii necorporale, care cuprind activele necorporale sub formǎ de fond de comert, brevete etc., cheltuieli cu formarea personalului de exploatare, de publicitate, cu studii;

investitii financiare, sub formǎ de titluri de participare, imprumuturi pe termen lung;

b)      dupǎ obiectivul care se urmareste prin realizarea proiectului

investitii productive : de expansiune, de mentinere, de modernizare, de inovare;

investitii strategice, care se fac in sfera cercetǎrii - dezvoltǎrii sau pentru ameliorarea climatului de muncǎ.Ele pot avea caracter defensiv sau ofensiv;

investitii obligatorii, care se fac cu scopul de a respecta anumite angajamente luate anterior fatǎ de alti agenti economici sau fatǎ de proprii angajati, precum si cu scopul de a se respecta anumite reglementǎri legale;

c)      dupǎ gradul de risc pe care il prezintǎ :

investitii cu risc scǎzut, in special, investitiile de mentinere si ameliorare;

investitii cu risc sporit, in general cele mai riscante sunt investitiile de expansiune si

de diversificare;

d)      din punctul de vedere al relatiilor ce se stabilesc intre intreprinzǎtor (beneficiar al proiectului) si sursa strǎina de resurse pentru investitii, putem sǎ grupǎm investitiile strǎine in doua categorii astfel :

investitii strǎine directe, cand agentul finantator strǎin capǎtǎ si posibilitatea de a lua decizii si de control asupra proiectului pe linie managerialǎ, tehnologicǎ, de marketing etc.;

investitii strǎine de portofoliu, care este, in esentǎ un amplasament pur financiar, fǎrǎ alte implicatii in viata proiectului.

In general, la realizarea unui proiect de investitii finantarea se asigurǎ printr-o combinatie de surse.

e)      dupǎ rolul functional pe care il joacǎ in cadrul proiectului:

investitii directe sunt acele cheltuieli legate functional si teritorial de obiectivul care se edificǎ.Se materializeazǎ in obiectele de bazǎ ale proiectului: sectii de productie, spatii de depozitare, ateliere etc., care concurǎ nemijlocit la realizarea scopurilor proiectului ce se realizeazǎ;

investitii colaterale sunt acele cheltuieli de resurse legate teritorial si functional de investitia directǎ.Destinatia lor este de a crea conditii normale de functionare a obiectivului, respectiv, de a asigura infrastructura si utilitatile necesare (energie, apǎ, abur etc.);

investitii conexe sunt acele cheltuieli care se fac in ramuri sau domenii conexe celui in care se infǎptuieste proiectul;

f)        dupǎ structura tehnologicǎ a cheltuielilor

investitii in mijloace fixe : cheltuieli cu echipamentele, cheltuieli de montaj-instalare, achizitii si amenajare de teren, constructii, clǎdiri, amenajǎri, alte mijloace fixe;

cheltuieli preliminare care cuprind costul proiectelor, formate de personalul de exploatare, licente, know-how, cheltuieli de constituire;

fond de rulment (capital de lucru);

g)      dupǎ modul de constituire

- investitii nete, reprezentate de fonduri bǎnesti ce provin din

profitul agentului economic, credite, emisiuni de actiuni etc. si au ca scop sporirea capitalului fix si a stocurilor de materii prime si materiale.

investitii brute, care rezultǎ prin adǎugarea amortizǎrilor la investitiile nete; ele au ca scop cresterea absolutǎ a capitalului fix pentru sporirea, modernizarea si inlocuirea mijloacelor fixe uzate.

Sursele de finantare a investitiilor

In economia de piatǎ este caracteristicǎ autonomia gestiunii resurselor de investitii; fiecare agent economic isi constituie fondul pentru investitii, apeleazǎ la imprumuturi bancare etc., cǎutand totodatǎ, ca sumele respective sǎ fie utilizate judicios, cat mai eficient.

Activitatea de investitii necesitǎ resurse financiare, a cǎror formare este stimulatǎ de mecanismele economiei de piatǎ si de parghiile financiare, fiscale utilizate de stat.

Sursele din care pot fi finantate investitiile sunt fondurile proprii ale intreprinderilor, emiterea de actiuni, credite bancare pe termen lung sau mijlociu, alocatii de la bugetul de stat, sponsorizǎri, iar din exterior, pot fi imprumuturile bancare, investitiile directe de capital etc.

Sursele proprii ale firmei destinate investitiilor - autofinantare

Fondurile proprii ale agentilor economici, exprimǎ capacitatea acestora de a produce resurse de investitii din activitatea de exploatare si din alte activitǎti.Elementul definitoriu al autofinantǎrii il reprezintǎ asigurarea dezvoltǎrii activitǎtii pe seama resurselor financiare proprii.Agentul economic se autofinanteazǎ atunci cand obtine un profit care poate servii, in acelasi timp, ca remunerare a capitalurilor angajate si ca sursǎ de investitii, care sǎ contribuie la marirea sau mentinerea competitivitǎtii sale pe piatǎ.

Statul incurajeazǎ preocuparea agentilor economici de a folosi o parte din profit pentru investitii prin reduceri sau scutiri de impozite pe profitul destinat investitiei.Pentru stimularea agentilor economici de a aloca o parte cat mai mare din profit investitiilor, in legislatia actualǎ se prevede ca profitul investit sǎ fie scutit de impozit.

In prezent sistemul economic din tara noastrǎ nu creazǎ suficiente venituri, care sǎ alimenteze investitiile la nivelul necesitǎtilor de dezvoltare.In sectorul de stat multe intreprinderi abia isi acoperǎ cheltuielile, altele au un profit modest, ceea ce nu le permite decat o economisire redusǎ.Sectorul privat are o cotǎ mai ridicatǎ pentru cǎ acolo se folosesc mai bine resursele.

Amortismentul acumulat serveste intreprinderii pentru finantarea innoirii activelor fixe, ajunse la limita duratei lor de functionare, precum si pentru nevoile de dezvoltare-modernizare.In principiu, disponibilitǎtile bǎnesti provenite din amortismente sunt destinate investitiilor.Se poate, insa, ca o parte din amortismente sǎ fie intrebuintatǎ pentru rambursarea imprumuturilor, pentru finantarea activitǎtii de exploatare (cresterea stocurilor, creditarea clientilor etc.).Politica de amortizare este folositǎ in vederea sprijinirii procesului de dezvoltare a productiei.

Incasǎrile din vanzarea utilajelor scoase din functiune servesc drept capital pentru investitie.Unele elemente de active fixe sunt vandute inainte de incheierea duratei lor de functionare sau la sfarsitul acesteia, ca materiale vechi.Sumele incasate alimenteazǎ fondul de dezvoltare din care se finanteazǎ investitia.

Pot fi situatii in care unele masini, clǎdiri etc, existente in proprietatea firmei sunt utilizate la un nou proiect de dezvoltare-modernizare.In acest caz, valoarea rezidualǎ a respectivelor active reprezintǎ o economie de capital bǎnesc, legatǎ de noul proiect.Aceste utilaje, insǎ, constituie un element al efortului investitional, valoarea lor ramasǎ este inclusǎ in totalul cheltuielilor de investitii initiale.

Activele fixe devenite disponibile, datoritǎ restructurǎrii activitǎtii firmei, dar inca bune de exploatare sunt vandute, inchiriate, date in locatie de gestiune etc., avand loc fenomenul de dezinvestire.

Surse existente pe pietele de capital

Piata de capital inseamna bani economisiti si folositi sub forma unor plasamente viitoare avantajoase.Ea cuprinde piata monetarǎ sau a banilor (credite pe termen scurt)

si piata financiarǎ, care reprezintǎ piata capitalurilor de duratǎ indelungatǎ.

Economisirile de bani se fac atat de cǎtre populatie, cat si de catre agentii economici.Conditia esentialǎ a economisirii o constituie dezvoltarea productiei materiale, cresterea in timp sustinut a produsului intern brut.In prezent, la noi, economisirile sunt destul de reduse, deoarece veniturile sunt reduse.

Se disting douǎ segmente ale pietei de capital: unul in care nu se folosesc hartiile de valoare (bǎncile comerciale) si altul in care se folosesc hartiile de valoare (actiuni, obligatiuni), aici actioneazǎ bursa de valori.

Imprumutul bancar pe termen lung si mijlociu reprezintǎ unul din principalele canale de functionare a pietei capitalurilor; prin el se mobilizeazǎ resurse bǎnesti disponibile temporar, ce se creazǎ in economie.Intreprinderile apeleazǎ la credite pe termen lung sau mijlociu atunci cand resursele proprii sunt insuficiente, fie din cauza rentabilitǎtii scǎzute fie tocmai pentru cǎ sunt rentabile si isi propun proiecte ample pentru extinderea activitǎtii.

Datoritǎ incertitudinilor pe care le prezintǎ o investitie, intreprinderile manifestǎ prudentǎ in legaturǎ cu imprumuturile bancare, cǎutand sǎ le foloseascǎ in proportie cat mai micǎ.

Recurgerea la imprumuturi bancare este subordonatǎ unor cerinte specifice pietei financiare, in sensul de a respecta principiul echilibrului financiar al firmei si al solvabilitǎtii sale in caz de situatie nefavorabilǎ.

Asadar, firma trebuie sǎ tinǎ cont de structura fondurilor de finantare, pentru a nu se ajunge la favorizarea riscului financiar.Dupǎ cum se stie, o pondere ridicatǎ a imprumutului bancar in totalul resurselor de finantare ale firmei slǎbeste potentialul acesteia de a face fatǎ variatiilor conjuncturale, cand se pune problema de a avea lichiditǎti, necesare achitǎrii datoriilor.

Alegerea unei structuri a capitalului firmei depinde de talia si maturitatea ei.Dacǎ firma este de dimensiuni mari si are o putere sporitǎ pe piatǎ, desigur ca isi poate permite o pondere mare a datoriei pe termen lung si mijlociu, pentru cǎ va putea sǎ facǎ fatǎ eventualelor dificultǎti cu multǎ usurintǎ.Explicatia constǎ in eficienta ridicatǎ a

operatiunilor financiare pe care le realizeazǎ, in castigurile mari obtinute.

Totodatǎ, finantarea bancarǎ implicǎ solvabilitatea intreprinderii.Este foarte important ca firma sǎ tinǎ seama de mǎrimea beneficiilor pe care le va genera proiectul de investitie.Ea nu va putea sǎ se indatoreze pentru o sumǎ superioarǎ profiturilor sale.

Creditele pentru investitii, in functie de garantiile care stau la baza lor, imbracǎ mai multe forme :

a)          imprumuturi bancare care se acordǎ pe bazǎ de garantii materiale.Aceste garantii se referǎ la capital sau patrimoniul firmei, in special unele elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate la nevoie pentru recuperarea datoriei.

b)          credite ipotecare - cel care solicitǎ creditul ipotecheazǎ o valoare, in general clǎdiri, terenuri si mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire rapidǎ in lichiditǎti).Aceastǎ categorie de credite este in general restransǎ, fiind legatǎ de micii investitori si se referǎ la locuinte, la micile investitii din agriculturǎ, la micile investitii ale antreprenorilor care lucreazǎ pe cont propriu, asociatii familiale, S.R.L.-uri etc.

c)          credite de cash-flow, acestea nu sunt garantate material.Singura garantie este studiul de fezabilitate al afacerii, al proiectului.In principiu, creditul de cash-flow implicǎ cele mai mari riscuri, comparativ cu celelalte tipuri de credite.

Orice imprumut inseamnǎ un efort pentru societatea comercialǎ, implicand plǎti la scadentǎ (de dobanzi adesea mari), la care bǎncile adaugǎ diverse cerinte - de la garantii panǎ la controlul proiectului.De aceea , intreprinderile recurg la solutia emiterii de actiuni si de plasarea lor in randul salariatilor si/sau in public (la persoane fizice sau juridice), precum si la emiterea de obligatiuni.

Emiterea si vinderea de actiuni pe piatǎ reprezintǎ o altǎ cale importantǎ de finantare a investitiilor, asigurand procurarea de lichiditǎti.Finantarea societǎtilor comerciale prin emiterea de actiuni, prezintǎ avantajul cǎ investitorul (detinatorul de actiuni) este recompensat numai atunci cand firma realizeazǎ profit si este capabil sǎ plǎteascǎ dividende.In plus, capitalul investit nu trebuie returnat decat in momentul in care firma este lichidatǎ (in mǎsura in care aceasta are posibilitǎti).

Mijloacele de finantare a unei investitii pot fi constituite de cǎtre firmǎ si prin imprumuturi obligatare, adicǎ pe baza obligatiunilor emise.Pentru detinǎtorul acestor

titluri se creazǎ dreptul de a primi dobandǎ, de obicei dobanda este anuntatǎ in momentul emisiunii, cumpǎratorul de obligatiuni stiind ce venit va avea in viitor.

Un rol important pentru constituirea resurselor de investitii il au fondurile mutuale.Acestea sunt institutii financiare care colecteazǎ economii bǎnesti ale populatiei pe calea emiterii si vanzǎrii de actiuni.Aceste economii sunt fructificate prin plasamente de capital pe piata financiarǎ.Detinǎtorii de actiuni incaseazǎ anual dividende.Aceste actiuni pot fi vandute fie fondului mutual, care le va rǎscumpǎra, fie prin intermediul Bursei de valori.

Existǎ unele fonduri mutuale si de investitii, care functioneazǎ pe principiul participǎrii deponentilor la investitiile efectuate de fondul respectiv, primind in schimb o cotǎ parte din profitul viitor, proportional cu valoarea participǎrii.Cei care vor fi nevoiti sǎ-si converteascǎ actiunile in bani lichizi o pot face prin intermediul bursei de valori la cotatiile oficiale.

Bursa poate fi o sursǎ de finantare pentru marile proiecte de investitii (de dezvoltare sau strategice) nu numai pentru firme, ci si pentru stat

Imprumuturile participative sunt finantǎri ale bǎncilor statului acordate intreprinderilor mici si mijlocii, in urmǎtoarele conditii :

sunt acordate fie din fonduri publice de cǎtre organisme specifice, fie din fonduri private de cǎtre bǎnci, cu interventia unor fonduri de garantare;

bancherul imprumutator are ca principalǎ garantie acoperirea datǎ de un fond mutual de garantare, dar nu poate beneficia de garantii luate asupra imprumutului (nu are nici garantii reale si nici garantii personale).

Alocatii de la bugetul de stat pentru investitii

Au ca destinatie realizarea unor proiecte de anvergurǎ, in ramuri vitale ale economiei nationale, a cǎror existentǎ este necesarǎ in dezvoltarea economico-socialǎ a tǎrii.

In conditiile economiei de piatǎ, de la bugetul de stat se alocǎ fonduri pentru investitii, de regulǎ in volume cat mai mici posibil, asigurand resurse doar pentru domeniile care nu pot face fatǎ pietei si concurentei, deci nu prezintǎ interes pentru

investitorii particulari.

Sursele externe pentru investitii

Resursele financiare interne ale tǎrii sunt insuficiente in raport cu nevoile mari de investitii.Atragerea capitalului strǎin are loc prin credite si prin investitii directe de capital.Creditele externe pot fi : credite guvernamentale, credite bancare, credite acordate de institutii internationale.Acestea fac parte din imprumuturile rambursabile.

Finantarea externǎ mai cuprinde si imprumuturile nerambursabile : fonduri de preaderare - PHARE, ISPA, SAPARD si alte fonduri externe nerambursabile.