Padurea carpato-danubiana

Padurea carpato-danubiana

     Cand privesti muntii nostri acoperiti cu paduri, fara sa vrei te gandesti la vesnicie; mii de randuri de oameni i-au privit, s-au bucurat de splendida lor infatisare. Asa erau si pe vremea intemeierii Tarii Romanesti si a Moldovei, asa cand Traian a strabatut cu legiunile sale in inima Daciei, asa cand stramosii nostri din epoca de piatra descopereau primele rudimente ale civilizatiei.

     Ce stim despre padurea tinutului carpato-danubian in vremurile neguroase ale preistoriei, apoi in vremea dacilor si in acea a Daciei Romane? Un fapt e sigur : era mult mai intinsa decat astazi, acoperea nu numai muntii, dar si dealurile si o mare parte a campiei. Transilvania, al carei nume insusi implica existenta padurilor mari ce o desparteau de vasta campie a Dunarii si a Tisei, Moldova unde codrii uriasi ce acopereau dealurile, coborand pana la varsarea Siretului si Prutului, Muntenia sau Tara Romaneasca unde, cu exceptia Baraganului si a stepei Burnazului, puteai sa mergi de la munte pana la Dunare numai prin codri, erau tari de padure, de codri uriasi ; oamenii erau putini, iar padurea imensa. Un foarte bun cunoscator al padurii, regretatul Emil Pop, afirma ca pamantul romanesc, trebuie sa fi fost acoperit altadata in proportie de cam 60-70 % cu paduri. Sunt de parerea lui, cu precizarea ca cifra ultima de 70 % mi se pare mai indicata decat prima.

Aproape tot tinutul carpato-danubian - chiar si marginile celor doua 'stepe ale getilor', actualul Baragan si actualul Bugeag - era si este foarte potrivnic pentru padure ; cand sunt lasati sa se dezvolte in voie, copacii si chiar arbustii ajung la varste si dimensiuni impresionante. La Ghergani, la nord-vest de Bucuresti, a existat pana in 1956, cand a fost doborat de o furtuna napraznica, un stejar care avea 800 ( opt sute ) de ani, mai vechi decat intemeierea Tarii Romanesti cu aproape un secol si jumatate. Tot dintr-un stejar falnic - unul singur - a fost construita biserica veche a manastirii 'Dintr-un lemn', din judetul Valcea ; de aici si numele ei. Traditia acestui fapt e inregistrata, impreuna cu alte stiri, intr-un raport austriac, din 1727 decembrie 14, adresat din Oltenia consiliuluide razboi de la Viena ; raportul adauga aprecierea ca biserica e frumoasa.

     La Vizantea razeseasca, in judetul Vrancea, exista, in 1930 - si ieri si azi - un stejar gros caruia localnicii ii spun 'stejarul lui Stefan cel Mare'. Langa Tismana (judetulGorj), la punctul Nereaz, atrage atentia un castan cu fructe comestibile si cu o circumferinta a trunchiului de peste sase metri. 'Regele brazilor'de la Tihuta (jud. Bistrita-Nasaud ), un molid are mai bine de doua sute de ani, si e concurat de bradul de pe valea paraului Artagul, aproape de cheia (jud. Prahova ), brad care are 62 de metri inaltime si 2,50 m in diametru ; aceeasi dimensiune in ceea ce priveste diametrul - 2,50 m - o da lucrarea oficiala Notice sur la Roumanie pentru unii stejari, brazi si fagi in 1867. Ulmul din Campulungul Moldovenesc, din curtea lui Vasile Gavrilescu, pe strada paraul Morii, a depasit sapte sute de ani, caz extrem de rar de longevitate a ulmului.

In Bucuresti sunt numerosi copaci - stejari, frasini - seculari ; in curtea 'Casei Gradinilor', in Cismigiu, doi aluni turcesti ating peste zece metri inaltime si cu diametrul trunchiului de 70 de centimetri. Si exemplele se pot usor inmulti.

     Dar chiar si in cele doua stepe, paduri naturale izolate, la marginile lor n-au lipsit. Asa e padurea Chirana, din judetul Ialomita, padure de stejar, de corn si de alte esente, si padurea de stejar de la Fratilesti, din acelasi judet, mentionata in timpul razboiului din 1868-1774. Nu mai vorbim de perdelele de protectie si de plantatiile de salcam - stejarul stepei - care reuseste perfect in orice parte a stepei.

Un al doilea fapt e iarasi sigur : in preistorie, de altfel ca si mai tarziu, in epocile istorice, padurea a fost de un mare ajutor populatiei de atunci, sub raportul alimentatiei : mai intai prin vanatul sau ; e cunoscuta doar zicala : 'padurea e casa si masa vanatului' - o seama din animalele vanate : bourul, zimbrul, ursul, mistretul, cerbul, caprioara, iepurele asigurand carnea necesara si, totdeodata, blanurile si pieile trebuitoare pentru imbracaminte si incaltaminte. Apoi prin fructele ei : alune, nuci, jir - din tustrele scotandu-se si ulei - dupa aceea fragi, zmeura, mure, afine, macese, precum si fructele paduretilor care, lasate pana toamna tarziu, cand cad singure, si tinute si iarna in casa, devin in cele din urma, comestibile.

     In sfarsit, tot soiul de ciuperci si bureti - vineti de fag, de brad, galbiori, manatarci, laptosi, ghebe, sbarciogi etc. precum si frunze - leurda, ale carei foi ca ale margaritarului, sunt excelente primavara,      dragaveiul, papadia, loboda sau stirul, grausorul, stevia - radacini si seminte ( chimionul, purul sau usturoiul salbatic), ca sa nu mai amintim de pestii paraielor de munte : pastravii, lipanii, lostritele - acestea din urma, se gaseau pana la inceputul secolului al XIX-lea si in apele din Muntenia, asa cum ne arata Dionisie Fotino - zglavoacele, boistenii (soretii ), toatele sau zvarlugele etc.

     Daca la alimente, la piei si la blanuri, adaugam lemnul pentru constructia bordeielor si caselor, pentru foc - aici trebuie pomenita si iasca - pentru diverse unelte, precum si pentru plute si barci, acestea din urma constand adesea dintr-un trunchi de copac scobit cu ajutorul toporului si al focului - o 'monoxila' de genul celei ce poate fi vazuta in Muzeul Marinei din Constanta si inca astazi pe unele balti - , atunci ne dam pe deplin seama de importanta pe care a avut-o padurea pentru stravechii locuitori ai tinuturilor noastre, ca de altfel ai tuturor tinuturilor, in epoca preistorica.

     In legatura cu focul, trebuie sa subliniem faptul ca, pe langa cel obtinut in mod natural, de la copacii aprinsi de traznet, oamenii preistoriei au izbutit sa-l obtina si pe alta cale, tot cu ajutorul padurii : frecand repede si indelung, intre ele, doua lemne uscate, de duritate diferita : e asa-zisul 'foc viu' pe care-l mai faceau inca ciobanii nostri, la inceputul secolului trecut, si care avea, dupa credinta lor, si unele insusiri magice.

     In anii 75 - 74 inainte de era noastra, proconsul Macedoniei, C. Scribonius Curio, atinge, cu armata sa, Dunarea, in fata Banatului - dupa alti cercetatori in fata Olteniei sau a Teleormanului - dar nu indrazneste sa treaca fluviul : s-a temut, dupa spusa istoricului antic Florus, de 'intunecimea codrilor' ( 'Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit' ). A indraznit un alt general roman, Cornelius Fuscus, pe vremea imparatului Domitian, in anul 87 e.n., dar indrazneala i-a fost funesta : armata lui Decebal l-a surprins in locuri grele, in mijlocul padurilor, si, in lupta care a avut loc, Fuscus a pierdut intreaga sa oaste, el insusi cazand pe locul bataliei. In timpul razboaielor dintre Traian si Decebal in anii 101 - 102 si 105 - 106 ai erei noastre, regele dacilor a avut ca aliat padurea ; columna ridicata de imparat la Roma arata in mai multe locuri pe daci luptand langa padure. Iar istoricul antic Cassius Dio, care ne da detalii asupra razboaielor dintre daci si romani, afirma ca dupa o lupta grea in Banat, in care ambele ostiri avusesera pierderi, Decebal, spre a induce in eroare pe romani, a pus sa se taie copacii unei paduri tinere la un stat de om, si i-a camuflat cu arme si dacice, spre a da impresia, de departe, ca mai are in rezerva, inca o ostire.

Cu greu ne putem face o imagine despre intinderea padurilor acum doua milenii. Unde se inalta azi Bucurestii erau paduri intinse si ele mergeau spre miazanoapte, incluzand viitorul codru al Vlasiei, pana dincolo de Ploiesti, unindu-se cu padurile dealurilor si, apoi, ale muntilor! Spre miazazi, ajungeau neantrerupt pana la Dunare unde se legau de padurea de lunca a fluviului. La fel in regiunea Teleormanului, al carui nume in limba cumana, adica veche turceasca, inseamna 'padure nebuna' ; de comparat cu 'Deliormanul' din sudul Dobrogei avand acelasi inteles in turca mai noua, osmanliie.In locul vestitilor codri ai Teleormanului sunt astazi ogoare ; dar ici si colo, cate un petec de padure sau cate un stejar izolat,martor singuratic, aminteste starea de altadata.

Banatul central si de rasarit era acoperit de paduri ; doar spre apus se intindeau campia si baltile provocate de revarsarile Tisei si Timisului, balti pe care romanii le numeau 'album'. Maramuresul era in intregime paduros si pana tarziu, in secolul al XIII-lea, padurile lui au fost greu accesibile formand o fortareata naturala. Aceasta imagine, de fortareata sau de cetate, si din cauza padurilor impenetrabile o intalnim la diferiti scriitori straini, referindu-se atat la Transilvania, cat si la Moldova.

     Astfel, calatorul Verancsis din secolul al XVI-lea afirma ca sultanul Soliman Magnificul - cel ce a sfarmat statul ungar in lupta de la Mohacs ( 1526 ) si a ocupat apoi Buda - s-a temut sa ocupe tarile romane 'deoarece sunt foarte bine aparate de muntii cei mai abrupti, si de padurile cele mai grele de strabatut.' Iar o descriere a Moldovei facuta de un anonim catolic in 1587 afirma ca tara e 'acoperita cu dealuri si paduri si de aceea, fiind intarita natural, s-a putut pazi de invaziile si de pradaciunile tatarilor'. Si in Dobrogea, padurile de langa Dunare si intinsul 'codru' din parte de miazanoapte au oferit locuri bune de adapost si de aparare.

     Este vreo deosebire, sub raportul componentei, a speciilor de arbori care o alcatuiau, intre padurea din vremea dacilor si dacoromanilor si padurea de astazi? In general, speciile au ramas aceleasi, atat cat priveste rasinoasele, cat si foioasele si soiurile salbatice de pomi, asa-zisi padureti. Sunt insa si unele deosebiri. A existat de pilda, in Dobrogea un soi de pin, din al carui lemn locuitorii Histriei isi faceau faclii pentru luminat ; faptul e consemnat epigrafic, in inscriptia care confirma hotarele si drepturile acestui oras. Astazi nu mai exista in Dobrogea amintitul soi de pin. Pe de alta parte tisa, frumosul arbore, cu lemn rosu, greu si rezistent, se intalneste din ce in ce mai rar in padurile noastre. Una din pricinile imputinarii lui este imprejurarea ca frunzele-i sunt toxice pentru oi si cai, si de aceia ciobanii taiau acest copac oriunde il intalneau. Fagul crestea alta data si in alte regiuni decat acelea in care se constata azi. Sub forma de relict se mai afla in nordul Dobrogei, la Luncavita, ca si in campia munteana si anume la Snagov. S-au adaugat, in schimb, soiuri de arbori ca salcamul, cu nume turcesc, in secolul al XVIII-lea si, in vremea noastra, plopul euramerican cu crestere rapida, artarul canadian si stejarul rosu toti de origine americana.

S-au pastrat in limba romana cativa termeni de origine dacica in legatura cu padurea. Sunt mai intai termenii generici copac, codru, bunget, ultimul avand intelesul de padure mare si deasa ; pentru originea dacica a acestui din urma termen, vezi albanezul bunk care inseamna stejar. ( Se stie ca limba albaneza se trage din limba ilirica, aceasta la randu-i fiind inrudita cu limba tracica, deci cu cea dacica ). Este interesant de semnalat ca termenul generic codru serveste pentru a designa unele masive paduroase mari cum e acela din nordul Dobrogei, cel din zona nord-vestica a Satmarului, in muntii Faget si unele paduri moldovene.

Cand la 3 aprilie 1412, Alexandru cel Bun daruieste 'slugei sale adevarate si credincioase' anume Coman un loc sa-si faca sat, hotarnica acestui loc precizeaza : 'di la fantana drept la codru.paraul Baseului, iar de la Paraul Alb in sus de codru'.E vorba deci de codrul din vechiul tinut al Dorohoiului, de langa satul de azi Comanesti. Pe de alta parte, Ion Neculce, relatand intr-o 'O seama de cuvinte' o intamplare din vremea lui Radu Mihnea, cand o fiica a acestuia a fugit 'din cetatea Harlaului' cu iubitul ei, arata ca tanara pereche 's-au ascuns in codru. Si au facut Radu Voda navod de oameni si au gasit-o la mijlocul codrului, la o fantana ce se chema Fantana Cerbului, langa podul de lut'. Cronicarul se refera la marele codru al Harlaului care se intindea pe zeci de kilometri.

     Tot de la daci avem cuvantul brad - in albaneza breth. Si nu-i o simpla intamplare ca bradul e asociat la poporul roman cu diferite evenimente insemnate ale vietii omului : casatoria - bradul impodobit insotind cortegiul sau fiind pus la casa mirilor - cu construirea casei - el fixandu-se pe varful acoperisului atunci cand acesta este gata - cu moartea iarasi bradul impodobit insotind cortegiul. De asemenea dacic este numele gorunului, aceasta frumoasa specie de stejar. In sfarsit, in aceeasi categorie intra termenii curpen - designand vrejii de vita - salbatica si domestica - mugure (in albaneza muguli ) si sambure ( in albane thumbule ). Constatam asadar ca mostenirea dacica in legatura cu padurea este apreciabila.

     In privinta caselor dacilor, stiri pretioase ne da Columna lui Traian ; sunt prezentate pe acest monument case facute din barne sau lobde, asa cum se fac si azi si mai ales se faceau regiunile de munte ; acoperisurile, ascutite, au doua lesi, si sunt alcatuite probabil din sindrile. Iar gardurile, din scanduri ascutite la varf, sunt tot una cu gardurile de tambre care se mai vedeau in primele decenii ale secolului trecut in satele de munte Chiojdu Mare si Mic ( judetele Prahova si Buzau ) si se mai vad inca in diferite regiuni muntoase.

Multe din unelte, vasele si mobilele de lemn, care timp de doua milenii au existat in casele taranilor nostri - unele exista si azi, iar celelalte se pot vedea in muzeele etnografice ale tarii - sunt mostenite de la daci. Furca si fusul de lemn, fusul de lemn, raschitoarea, sararita, scaunele mici si masa rotunda, lavitele, drugul transversal de asigurat usa - cea mai buna incuietoare - blidele, putinele si putineele, jugurile si resteiele, toate acestea si inca multe altele se faceau din lemnul padurii si anume din soiuri diferite de lemn, mai tari sau mai moi, mai dense sau mai usoare, dupa cum era nevoie.

     Multi dintre copacii padurii poarta nume latine. Fagul ( fagus ), frasinul ( fraxinus ), ulmul ( ulmus ), cornul ( cornus ), teiul ( tilia ) plopul ( populus ), arinul sau aninul ( alnus ), tufanul  ( tufa ), carpenul ( carpinus ), cerul (cerrus ), artarul (arciarius, din aer ), sangerul (postverbal din a sangera, sanguinare ), salcia (salix, -cis ), sorbul (sorbus ), socul ( sambucus ), zada ( daeda ).

     O problema speciala pune numele generic padure. Lingvistii il deriva cu ajutorul metatezei din latinul paluden ( acuzativ, de la palus, paludis! ) care inseamna insa 'balta'. De ce s-a ales acest termen, al carui inteles este departe de acela al padurii,spre a se exprima notiunea de padure? Oare pentru ca uneori pe marginea baltii sunt copaci ( salcii, plopi )?Si de ce nu s-a utilizat termenul obisnuit de 'sylva', mai ales ca avem in romaneste salbatic care deriva din 'sylvaticus'? Nu cumva padure are alta etimologie? Nu cumva suntem in fata unei mosteniri dacice, asa cum e cazul cu brad, copac, gorun, codru, bunget? Exista si alti termeni de origina dacica, terminati in re, ca mazare, strugure, mugure, viezure, Dunare, dar cu accentul pe prima silaba.

    In afara de numele de arbori de mai sus, tot de origine latina sunt urmatoarele parti componente ale copacului : radacina ( din radix, radicis ), trunchi ( trunculus ), scoarta (scoartea ), ramura ( ramus ), foaie ( folia ), floare ( flos, -ris ), fruct ( fructus ), samanta (sementia ), mustata ( mustacea ), putregai din putred ( putridus ), burete ( din boletis = boletus ), cucuruz, fructul bradului ; in limba sarda cocoriza, deci origine latina ; de aici, apoi numele porumbului, ai carui stiuleti seamana cu cucuruzii brazilor.

     De asemenea latine, ca origine, sunt colectivele, cu sufixul -et (latin -etum ) si anume: faget ( fagetum ), ulmet ( Ulmetum : numele unui castru roman si al unei asezari civile in Dobrogea, unde e azi Pantelimonul de sus, judetul Tulcea ) ; bradet, radacina fiind dacica si sufixul latin : caz tipic de rezultat al amestecului dintre limba daca si cea romana ; frasinet ( fraxinetum ); socet, sorbet,cornet ( cornetum ) ; de la o asemenea padure de con si-a luat numele manastirea din judetul Valcea. Diminutivul din cornet este Cornatel, padure mica de corni, de unde numeroasele tipice pe intreaga fata a pamantului romanesc, intre care Cornatelul de la Mostiste (judetul Ilfov ), oras pe vremea lui Matei Basarab. Un alt colectiv este calinet, padure sau grup de calini, ca si malinet, padure de malini, ca si salcet padure de salcii. Notam de asemenea Nucet, iarasi frecvent pe intreaga arie romaneasca. Doua vechi manastiri muntene s-au numit astfel : una in judetul Dambovita, alta pe valea Oltului ; spre a nu se confunda si fiindca prima era mai veche, cea de-a doua de pe Olt, si-a schimbat numele in Cozia ; ctitorialui Mircea cel Batran.

O caracteristica a paduri romanesti este frecventa paduretilor, adica a pomilor salbatici: meri, peri, pruni, ciresi, scorusi. Nu arareori toamna, vezi, in mijlocul padurii de foioase - asa cum am vazut pe valea Susitei, intre Campuri si Soveja - cate un mar mare, rotat, incarcat cu o multime de mere mici, rosii, sau galbene. E o priveliste surprinzatoare si admirabila in acelasi timp, tot asa ca si privelistea, primavara, a cornului inflorit, pata galbena, vie, in timp ce restul padurii e inca negru, neinfrunzit, sau privelistea ciresilor salbatici cu frunze rosii, - de un rosu aprins - toamna, ca aceia de pe Sarba, la poalele magurei Odobestilor. Acesti padureti - pe care unii iubitori de oameni ii altoiesc cateodata, facandu-te, ca alaturi de cei obisnuiti, ale caror fructe iti strepezesc dintii, sa gasesti in mijlocul padurii, cate un mar sau un par cu fructe bune, aidoma celor din gradina - explica multimea topicelor peris : unul de pilda in Ilfov, altul in Transilvania, cu diminutivul lor perisor - dar si peret, cu sufixul latin - meris, scoruget sau padure de scorusi - in codrul scorugetului au cautat adapost Horea si Closca, la sfarsitul toamnei anului 1784, cu gandul sa reia, in primavara, miscarea.