Tipuri de tarmuri

Tipuri de tarmuri.
Exista o mare diversitate de tarmuri care se deosebesc prin forma, dimensiuni, evolutie, grad de antropizare. La toate aceste aspecte concura diversi factori locali care favorizeaza sau restrictioneaza actiunea apei marii ce exercita la contactul cu uscatul actiuni de eroziune, transport si acumulare generand forme deosebite. Factorii pot fi legati de caracteristicile regiunii continentale la contactul cu marea si cei legati de mobilitatea si forta de atac a valurilor si curentilor.
in prima grupa insemnati sunt mai intai cei de natura geologica precum alcatuirea petrografica, desfasurarea stratelor in structuri ce creeaza conditii de favorabilitate sau de restrictionare a actiunii marine (indeosebi a valurilor, miscarile de ridicare sau de lasare tectonica etc.), cei geomorfologici (inaltimea uscatului, inclinarea versantilor in sectorul de contact cu mare, gradul de fragmentare al marginei continentului de catre reteaua de vai, dimensiunile si forma golfurilor etc.), climatici (impun nuantari in asocierea si intensitatea proceselor ce au loc in lungul tarmului; reflectarea evolutiei climei Pamantului in cuaternar in asociatiile nivelului oceanic cu consecinte in modelarea tarmurilor de la o faza la alta). in cea de-a doua importanta au frecventa locala a furtunilor, directia curentilor in raport cu linia de tarm si distanta fata de acesta etc.
De-a lungul anilor pe de o parte au fost analizate si prezentate numeroase tipuri de tarm ce au desfasurare regionala, locala iar pe de alta s-au realizat grupari dupa diferite criterii, cele mai frecvente fiind cele bazate pe altitudinea, geneza si evolutia lui. in acest sens se pot separa (fig. 38, 39):
- Tarmuri inalte. in aceasta grupare se includ tarmurile dezvoltate la contactul marii (oceanului) cu munti, podisuri sau dealuri care se termina prin versanti relativ abrupti cu diferenta de nivel de cel putin cativa metri. Le sunt specifice falezele si in multe situatii platforma de abraziune cu stancarie, acumulari de bolovanisuri si pietrisuri rulate dar si fasii de plaje cu pietris si materie organica (indeosebi fragmente de scoici). Se impun cateva subtipuri, devenite clasice prin frecventa prezentarii in lucrarile de specialitate.
- Tarmurile cu riass - sunt legate de regiuni unde frecvent se asociaza conditiile: alcatuirea din roci rezistente la atacul marii, fragmentarea produsa de rauri cu debite medii, producerea mareelor cu amplitudini de cel putin un metru. in configuratia tarmului se remarca mai intai gurile de varsare ale raurilor deschise sub forma unor palnii care la flux au functionalitate de golfuri iar la reflux se transforma in terenuri mlastinoase cu insule de nisip, ochiuri de apa si acumulari de material organic (cochilii de scoici, alge etc.). Daca la flux apele golfului se prelungesc mult in interiorul uscatului permitand navigatia la reflux ele se retrag spre largul marii lasand pana la tarm o fasie exondata, mai mult sau mai putin lata, din plaja submersa ce are caracter nisipos-mlastinos. intre golfuri tarmul este abrupt dar la reflux capata o fasie de plaja cu pietrisuri si bolovanisuri bine rulate. Prin retragerea generala a tarmului in fata sa raman fragmente stancoase care la flux sunt insule iar la reflux martori ce domina plaja. Construirea de cordoane de nisip poate conduce la unirea lor cu tarmul si realizarea unui subtip de tarm cu lido. Astfel de tarmuri s-au individualizat mai ales in regiunile de podisuri hercinice (Bretagne, Sardinia etc.).
- Tarmurile cu fiorduri sunt frecvente la marginea regiunilor inalte muntoase care au fost acoperite de calote glaciare in pleistocen. Masa de gheata care coboara din calota urmarea vaile preglaciare si apoi o parte din selful exondat in urma coborarii nivelului oceanului a realizat prin eroziune vai adanci cu praguri (in rocile dure) si bazinete depresionare adanci in spatele acestora, dezvoltand un profil transversal in forma literei 'U' si unul longitudinal in trepte. Dupa topirea calotei si ridicarea nivelului oceanic apele acestuia au inundat o buna parte din sectorul inferior al vailor (uneori cu o lungime de peste 1 kilometru) transformandu-le in golfuri incadrate de versanti abrupti si cu adancime de zeci de metri. Sunt specifice in Norvegia, Labrador, Chile (sud), Scotia etc. Alcatuirea petrografica, structura geologica, inaltimile regiunilor care au suferit o astfel de evolutie ca si volumul de gheata si durata exercitarii actiunii lui au conditionat diversificarea acestui tip de tarm.
- Tarmul cu canale (tip dalmatic) - este intalnit in vestul Croatiei si Sloveniei. Aici Marea Adriatica intra in contact cu o regiune de uscat muntoasa cu o structura geologica cutata cu sinclinale si anticlinale paralele cu linia de tarm. Ridicarea nivelului marii in holocen a dus la inundarea sectoarelor joase care in majoritatea situatiilor au reprezentat vai si depresiuni pe sinclinale, sectoare faliate etc. intre acestea au ramas insule care corespund anticlinalelor. De aici specificul tarmului cu insule separate de canale paralele.
- Tarmurile tectonice sunt cele a caror desfasurare si evolutie au fost puternic influentate de catre tectonica. Sunt tarmuri tinere (neogene si cuaternare), faliate si in majoritate cu platforme de abraziune reduse ca dimensiuni. Caracteristice sunt doua subtipuri. Primul este frecvent la multe insule din Oc. Pacific (de aici si numele). in cazul lor falierea este relativ paralela cu linia de tarm. Ca urmare falezele sunt abrupte, n-au self iar la cele in care fragmentarea tectonica a fost mai intensa apar aliniamente de insule (horsturi) si canale (grabene) aproape paralele. La cel de al doilea subtip fie liniile de falie ce incadreaza horsturi si grabene fie o structura cutata partial fragmentara sunt orientate perpendicular pe linia de tarm. in aceste conditii tarmul are o configuratie sinuoasa cu peninsule si insule (horsturi, anticlinale, sectoare formate din roci dure) separate de golfuri relativ inguste (pe sinclinale grabene sau la gurilor vailor adancite in roci cu rezistenta mica). Evolutia este ceva mai rapida la tarmurile alcatuite din roci sedimentare si unde in golfurile cu adancimi reduse sunt aluvionari bogate produse de raurile care se varsa in ele. Astfel de tarmuri sunt in nordul Marocului sau in vestul Asiei Mici.
- Tarmurile vulcanice sunt legate de regiunile marine unde se produc eruptiile de materie topita. Sunt caracteristice majoritatii insulelor dezvoltate in lungul dorsalelor oceanice, in ariile de subductie sau legate de faliile de transformare (in oceanele Pacific, Atlantic, Indian). Tarmul este abrupt, lipsit de platforma continentala si ca urmare adancimile marilor sunt mari; prezinta golfuri cu dezvoltare limitata incadrate de stanci rezultate din consolidarea lavei. Evolutia lor este rapida cand in alcatuire predomina aglomeratele vulcanice si inceata cand au rezultat prin solidificarea lavelor.
- Tarmurile joase s-au individualizat predominant la contactul campiilor cu marea. Dar sunt si regiuni cu platforme litorale extinse si cu adancimi reduse unde printr-o aluvionare si sedimentari bogate s-au dezvoltat sectoare cu delte, lagune, limane cu desfasurare larga. Ca urmare, aici prin evolutie, in fata unor faleze devenite nonfunctionale s-au impus diverse tipuri de tarmuri joase. Procesul este accelerat in regiunile unde au loc usoare ridicari tectonice ceea ce face ca o buna parte din platforma litorala sa devina emersa.
Specificul tarmurilor joase este dat de: prezenta suprafetelor joase si netede cu pante generale reduse atat pe uscat cat si la marginea bazinului maritim, o dinamica a apei marii legata de valuri si de curenti cu desfasurarea aproape paralela cu linia de tarm, acumulari bogate de nisip, argila si materie organica sub forme de relief variate ca infatisare si dimensiuni, lipsa sau producerea cu intensitate mica a mareelor. in cadrul acestei grupe se disting:
- Tarmurile cu lagune - sunt legate de sectoarele cu golfuri si platforme litorale la mica adancime unde curentii si valurile creeaza cordoane de nisip extinse. Treptat, in conditii de stabilitate tectonica cordoanele se unesc, inchid golfurile separandu-le de mare. Un timp se mai pot pastra legaturi prin sectoare inguste (portite) aflate intre cordoane. Spatiul acvatic inchis (laguna) poate evolua de la lac cu apa sarata, la lac cu apa salmastra, dulce (daca exista un aport prin rauri insemnate) pentru ca printr-o aluvionare bogata sa se transforme in terenuri mlastinoase ce pot fi drenate si sa li se dea o valorificare economica. Daca regiunea sufera o ridicare usoara procesul poate fi accelerat iar daca au loc coborari se poate reveni la stadiul de golf. Astfel de tarmuri sunt in nord vestul Marii Negre, la Golful Mexic (fig. 38, 39).
- Tarmul cu limane - se dezvolta la gurile de varsare ale unor rauri cu debit redus cu conditia ca pe platforma litorala curentii de apa sa dezvolte cordoane de nisip. Ele bareaza varsarea raurilor si ca urmare in spatele limbilor de nisip prin acumularea apei rezulta un lac (liman). Acesta poate evolua la fel ca si laguna, fie spre un mic sector de campie fie spre desfiintare (lasarea platformei sau modificarea debitului raului). Exemple in nord-vestul Marii Negre.
- Tarmul cu delte este specificul fluviilor care au un debit solid bogat si se varsa in golfuri cu platforma litorala la mica adancime si unde mareele lipsesc sau au o amplitudine redusa. in functie de conditiile locale se produc inaintari pe unul sau mai multe brate, asocieri de cordoane litorale create de curentii maritimi cu grinduri paralele cu bratele fluviului; ele inchid spatii lacustre sau mlastinoase. Prin amenajari portiuni insemnate din spatiile deltaice au capatat diverse forme de valorificare economica (deltele Padului, Tibrului, Guadalquivir, Dunarii, Volgii, Mississippi etc.).
- Tarmul cu lido - rezulta prin dezvoltarea de cordoane de nisip pe o platforma litorala larga situata la adancimi reduse si unde exista insule. Curentii si valurile orienteaza cordoanele de nisip (lido) de la insule la tarm creand una, doua sau mai multe legaturi intre acestea care delimiteaza spatii inchise cu apa de mare si sectoare de plaje variate. Apar pe tarmurile Adriaticei, Golfului Mexic, in Sardinia etc. (fig. 38-39).
- Tarmul cu watt - apartine regiunilor de platforma putin adanca cu acumulari bogate de nisip si cochilii sub forma de bancuri, cordoane. Aici se produc maree cu amplitudine ridicata situatie care face ca la flux cea mai mare parte a spatiului sa reprezinte insule si canale intortocheate iar la reflux o plaja intinsa cu denivelari (in nordul Germaniei si in vestul Olandei).
- Tarmul cu skjar este frecvent la marginile campiilor ce-au fost acoperite de calote de gheata in cuaternar. in urma topirii ghetii pe de o parte pe suprafata lor au ramas diferite morene, blocuri eratice, culoare de scurgere a apei subglaciare etc. iar pe de alta s-a realizat ridicarea nivelului marii cu mai multi metri. Ca urmare, a rezultat un tarm cu numeroase insule (portiuni din morene sau blocurile eratice) si canale. Se pot remarca la tarmul Finlandei sau Suediei.
- Tarmul aralian reprezinta o campie cu dune de nisip care este partial acoperita de apele marii (sudul M.Aral). in acest fel dunele devin insule, uneori orientate pe directia vanturilor dominante. Se pot vedea si pe tarmul Marocului la nord de Rabat.
- Tarmul cu mangrave este specific regiunilor cu platforme litorale cu adancimi reduse din zona calda unde se produc maree cu amplitudini ridicate. Aici se dezvolta o vegetatie bogata cu un sistem radicular extins ceea ce face ca vegetatia extrem de densa sa nu fie afectata de producerea fluxului si refluxului.
- Tarmul cu estuare este intalnit atat la tarmurile inalte cat si la cele joase conditia esentiala este realizarea de maree la gurile de varsare ale unor fluvii. Producerea lor asigura navigatia in interiorul uscatului pe distante mari dar numai in timpul fluxului si un regim specific de modelare in albiile fluviilor si pe platforma litorala.