Ecosisteme terestre. Ecosistemul arbustiv (tufarisul). Caracteristici biologice-ecologice si comportamentale ale speciilor (exemplificati).

Ecosisteme terestre. Ecosistemul arbustiv (tufarisul). Caracteristici biologice-ecologice si comportamentale ale speciilor    (exemplificati).

Ecosistemul arbustiv (zona arbustilor si tufarisurile)

Arbustii aengl. shrubs] care constituie ceea ce noi denumim ecosistemul arbustiv (sau impropriu tufarisurile) nu au avut si nici nu au o semnificatie prea mare pentru ecologi. Pe langa o vegetatie relativ saraca si biocenozele de fauna sunt marcate de o biodiversitate redusa. Cu toate acestea exista o vegetatie de tufaris de tip climax care acopera zone relativ mari, aride si semiaride, de pe glob.

Pe langa aceste forme in regiunea temperata exista asemenea formatiuni, rezultat al modificarilor aparute la nivelul padurilor si pasunilor ca urmare al unor cauze ce au afectat functionarea normala a acestora.

Turbariile (moors) din Scotia si macchia din America de Sud, reprezinta de asemenea formatiuni de acest tip.

In inteles larg, ecosistemul arbustiv este practic o forma de trecere regresiva de la pasune spre padure.

Un aspect deosebit de interesant este cel referitor la caracterizarea morfo-functionala, taxonomica si evolutiva, a acestor formatiuni. "Identitatea lor este dificil de definit" spuneau unii ecologi (McGinnes 1972; Stebbins 1972). O definitie generala a biotei reprezentative este urmatoarea: ecosistemul arbustiv este constituit din plante cu habitus forestier, fara trunchi si cu o inaltime dominanta de 50-100 cm. Trebuie retinut ca in functie de conditii climatice, in diferite areale, sunt arbori cu habitus de tufaris sau tufisuri cu inaltime mult mai mare.

Ecosistemul tip arbustiv, in stadiu tranzitoriu sau climax, are caracteristicile padurii, realizeaza o stratificare peste vegetatia ierboasa dar nivelul de etajare este la inaltime mica. Tipologia plantelor de la acest nivel face sa exista o scara de gradatie a densitatii ceea ce face ca aceste formatiuni sa fie laxe sau, dimpotriva, inpenetrabile. Formele de tranzitie sunt caracterizate chiar de o flora diversa care atrage si specii variate de nevertebrate (in special insecte) dar si alte animale.

Succesul evolutiv al acestui tip de ecosistem se considera ca este dependent de abilitatea ansamblului biota-biotop de a procura nutrientii, spatiul si a circula si recicla materia si energia (West si Tueller 1972). Astfel, nivelul de apa accesibil solului depeinde de densitatea vegetatiei; absorbtia din sol este asociata cu tipologia sistemului radicular; circulatia apei in sol depinde de tipul de sol; calitatea solului si reciclasrea materiei depinde de tipul de plante - anuale sau perene; anumite specii de plante pot afecta si modifica orice compozitie locala cu ajutorul unor mediatori chimici specifici etc. Ca aspect general, in succesiunea spre stadiul de climax, ecosistemul trece spre tipologia padurii, ceea ce induce o simplificare treptata a covorului ierbos si implicit o diminuare a biodiversitatii.

Tipologia ecosistemelor arbustive. Si din acest punct de vedere apar deosebiri. Unele ecosisteme se constituie la altitudini joase altele la altitudini inalte, in zona de deal si munte. Unele sunt caracterizate de o vegetasie de tip xerofil altele de una de tip mezo-higrifil. Pe de alta partre, nu orice formatiune cu arbusti este un ecosistem arbustiv. Pentru a indeplini cerintele unui ecosistem este necesara existenta unei biote definita de structura si functie, de existenta unor nise ecologice stabilite ca urmare a luptei pentru existenta si de o anumita durata a succesiunii si o anumita stabilitate in timp. Noi numim formatiune arbustiva si ceea ce se constituie dupa defrisarea padurii, dar aceasta nu este un ecosistem tipc ci o etapa in succesiunea padurii. Pe baza acestor criterii cumulate, exista doua categorii principale:

Ecosisteme arbustive aride (Fig. 7-51). Caracteristic multor zone de pe glob (vestul Americii de Nord, tarmul mediteranean, Australia, America de Sud, vestul Indiei, partea centrala a Asiei). Pentru acest tip, vegetatia variaza cu locatia geografica si altitudine, dar sub aspect general acest tip se constituie in regiuni cu ierni blande si umede si veri lungi, fierbinti si uscate. In diferite parti ale lumii aceste formatiuni poarta denumiri diferite in dunctie de vegetatia dominanta constitutiva: garriga (regiunea mediteraneeana, formata pe sol calcaros ca urmare a degradarii padurii de conifere), maquis (zona cu umiditate mare; inlocuieste padurea de stejar de pluta), matorral (un tip combinat similar tufarisurilor de chaparral din America de Nord), cerados (in Brazilia se constituie ca formatiuni lemnoase, vesnic verzi), catinga (tot in Brazilia dar in sezonul cu perioade uscate), mallee (in Australia; sun tufarisuri cu eucalipt), chaparral (specific Americii de Nord; are 3 variante specifice in functie de vegetatia dominanta alaturi de tufele de chaparral)

Ecosistemul arbustiv seral (umed). Se constituie in zone cu pasuni mai uscate iar formatiunile lemnoase rar ocupa intreaga suprafata ierboasa. Plantele sunt grupate in palcuri sau agregate iar printre ele se afla copaci inalti. Acest tip apare ca o formatiune intermediara intre pasunea umeda si padure. Au in general o durata de viata relativ lunga dar in final sunt frecvent inlocuite de formatiuni de padure. Se constituie in zone umede. In acest tip se inscriu si ecosistemele arbustive constituite din tufasuri.

Biota. Formele de viata, plantre si animale, sunt de o relativa diversitate, in functie de zona si de particularitatile ecosistemului insasi. Aparent ca o zona de ecoton, ecosistemul arbustiv are insa o biodiversitate mai redusa comparativ cu pasunea si padurea, intre care se afla din punct de vedere evolutiv.