Paleontologia umana

Paleontologia umana

Descoperirile din sec XIX din valea Neander din Germania, completate cu cele din pestera Aix la Chapelle din Franta si cele din pestera Chou-Ku-Tien (China) au deschis discutiile cu privire la originea spaciei umane. Pentru a urmari istoria constituirii unei stiinte trebuie sa ne raportam, in mod constant, la anumite puncte cruciale, ce constituie raspantii in devenirea acesteia. In cazul antropogenezei, avansarea teoriilor evolutioniste darwiniene, descoperirea primelor fosile din Africa sau descoperirea elementelor de genetica moleculara sau de genetica a speciilor constituie tocmai astfel de momente. Evident ca aceste "raspantii" reprezinta si momente ale maximului inregistrat in cazul polemicilor, a disputelor care uneori au atins cote si au presupus implicatii de necrezut, situatie dealtfel inevitabila in dezvoltarea oricarui domeniu de cercetare si cu atat mai mult in cazul unuia care a dispus de atat de putine elemente si date la inceput.

Publicarea in anul 1859 a lucrarii Originea speciilor, opera capitala a lui Charles Darwin (1809-1882), constituie momentul consacrarii evolutionismului ca teorie generala (prin enuntarea celor trei factori sub imperiul carora se deruleaza evolutia: variabilitate, ereditate si selectie naturala) in ciuda reactiilor adverse vehemente, preceptele de baza ale acestuia gasindu-si aplicarea ulterior intr-o alta lucrare a aceluiasi autor Descendenta omului (1871), in cadrul careia lumina evolutionista se rasfrange, inevitabil, asupra omului si istoriei sale. In aceasta din urma lucrare el a ridicat doi stalpi de sustinere pentru structura teoretica a antropologiei.

In 1891 preotul autodidact Eugen Dubois, adept entuziast al ideilor evolutioniste ale lui Darwin, descoperea in insula Jawa, la Trinil, resturi ale unui hominid, denumit datorita banuitei pozitii de deplasare Pitecantropus erectus, ulterior incadrat in ceea ce azi acceptam a fi varianta asiatica a lui Homo Erectus.

De o mult mai mica rezonanta la acea vreme s-a bucurat descoperirea in 1856 in Renania, in apropiere de Dseldorf, a celebrului mai tarziu 'Om din Neanderthal'. Desi fragmentar, scheletul hominidului a putut fi ulterior 'intregit' (ca tip antropologic) dupa realizarea altor descoperiri apartinand aceluiasi tip, realizate in alte localitati din Europa, dupa cum tot in aceeasi maniera a fost posibila recunoasterea apartenentei sale, mult mai tarziu, ca o veriga din complexul proces al devenirii umane, fiind un tip mai vechi decat Homo Sapiens, mai precis un reprezentant european al lui Homo Erectus^[1].

Deascoperirea in 1921, de catre R. D`Art (profesor la Universitatea de la Johanesburg) a unui craniu apartinand unui copil homonid, denumit de acesta Australopitecus Africanus (ramas in bibliografie sub numele "Copilul de la Taung") si considerat ca o veriga a procesului antropogenezei, a declansat celebrul "razboi al fosilelor" si goana dupa gasirea "verigilor lipsa" din cadrul acestui proces. Ulterioarele descoperiri ale lui R. Broom ("doamna de la Strekfontein") apartinand aceluiasi tip si specii, apoi a Zinjantropului (Australopitecus Boisei) si a lui Homo Habilis in Cheile Oldway de catre L si M. Leakey, a lui "Turkana Boy" (Homo Erectus) de catre Allan Walker si in fine, a celebrului Australopitecus Afarensis (Lucy) in Depresiunea Hadar de catre D. Johanson si M. Taieb si a urmelor pasilor lui la Laetoli, de catre Mary Leakey, au completat tabloul arborelui paleontologic al antropogenezei, infirmand irefutabil ipotezele europocentriste ale debuturilor si evolutiei primare a procesului antropogenezei in alte areale decat cel al Africii.

In ultimii 20 de ani dovezile paleontologice ale antropogenezei, care s-au dovedit nu o data a fi incomplete si pe marginea carora s-au desfasurat o serie de polemici mai mult sau mai putin subiective, tind sa fie inlocuite, tot mai mult, de dovezile de ordin molecular-genetic. Aceasta nu inseamna nicidecum ca cercetarile arheologice ce vizeaza descoperirea de fosile umane vor fi abandonate. Cercetarile se cer a fi continuate deoarece numai in acest mod se va putea intregi puzzle-ul care se dovedeste a fi, inca, procesul antropogenezei in lumina dovezilor paleontologice, rezultatele obtinute fiind necesare pentru verificarea si coroborarea lor cu cele oferite de alte discipline moderne care studiaza omul.

Mai mult decat oricare din ramurile arheologiei preistorice, arheologia antropogenezei se leaga (uneori pana la confundare), prin obiectul studiat, prin metodele si mijloacele de cercetare cu geologia. Aceasta deoarece urmele ramase, care atesta procesul antropogenezei, se afla in straturi adanci, de ordinul zecilor de metrii, apartinand ultimilor 7 milioane de ani. Practic procesul antropogenezei se desfasoara in ultima mare era geologica si anume in Cuaternar, in perioada de sfarsit a Pliocenului (sfarsitul Tertiarului) si pe toata durata Pleistocenului (era marilor glaciatiuni). Mai mult de trei sferturi din intreaga sa durata, acest proces s-a desfasurat in zona central si est Africana (Valea Marelui Rift African, valea Awash), astfel incat, vorbind de arheologia antropogenezei vorbim, practic, de cercetarile desfasurate, in ultimii 50 de ani in zonele geografice amintite.

Cercetarile viitoare, coroborate cu datele oferite de o alta disciplina: genetica, cea care s-a aplecat asupra unui suport cuantificabil in repere cronologice totalmente diferit (proteinele sangvine umane, respectiv rata mutatiilor din structura acestora si comparatia cu cele similare ale celor mai apropiate specii de maimute superioare - Ceasul Molecular al lui Willson si Sarich), au dovedit indiscutabil eroarea acestor calcule, plasand momentul desprinderii mult mai aproape de noi, undeva intre 7 si 5 milioane de ani in urma.

Dintre pionierii paleontologiei umane, ii amintim pe Marcellin Boule, Boucher De Perthes, Arthur Keith, Raymond D`Art, Robert Broom, G. Schwalbe, etc. Ei au fost urmati de alti paleontologi ca: Louis, Mary si Richard Leakey, Yves Coppens, Lewis Binford, M. Wilppof etc.

In ceea ce priveste teritoriul Romaniei, cercetarile paleoantropologice, s-au dezvoltat mai tarziu si mai lent decat cele de antroplogia omului contemporan. Totusi, prima lucrare de paleoantropologie dateaza din secolul XIX si apartine lui M.S. Obedenaru, care in 1874 a prezentat o comunicare referitoare la doua cranii preistorice in cadrul sedintei Societatii de Antropologie din Paris, al carei membru era. La inceputul secolului E. Pittard publica o lucrare asupra unei serii de schelete, gresit atribuite culturii Cucuteni. A. Donici, publica in 1930 un studiu asupra unor cranii scitice descoperite in Romania. Afirmarea antropologiei va deveni posibila doar odata cu infiintarea primelor institutii specializate pentru studii din acest domeniu, in cele trei centre universitare de la noi: Catedra de Antropologie si Paleoantropologie de la Universitatea din Iasi (1926); Laboratorul si Muzeul de Antropologie de pe langa Catedra de Anatomie si Embriologie de la Universitatii din Bucuresti (1937) si Societatea, care se va transforma in 1940 in Institut, de Antroplogie din Cluj (1933).

Prof I.G. Botez realiza primul curs de Paleontologie umana (aparut in 1935 sub ingrijirea O. Necrasov) si tot el, impreuna cu N.N. Morosanu, realizeaza primele studii moderne si multilaterale privind Stratigrafia, Paleoantropologia si Arheologia Paleoliticului din Romania. La Bucuresti, profesorul F. Rainer, in colaborare cu I. Simionescu, au realizat un studiu amanuntit asupra craniului paleolitic descoperit in pestera Cioclovina (1942), precum si asupra a 4 cranii din curganele dobrogene, prezentat la Congresul International de Antropologie de la Bucuresti din 1937. La Cluj prof I.G. Russu isi continua activitatea si dupa al doilea razboi mondial.

La Bucuresti activitatea antropologica a luat o noua amploare dupa al doilea razboi mondial odata cu initiatina prof. Stefan Milcu de infiintare a Sectiei de Antropologie a Academiei Romane, devenita apoi Centru National de Antropologie, condus de St. Milcu si apoi de O. Necrasov (cea care a condus in prealabil sectia de Paleoantropologie a acestui Centru). Practic acum are loc o adevarata explozie a cercetarilor. Marea majoritate a descoperirilor de schelete sau elemente osoase umane preistorice sunt acum analizate, prelucrate si publicate. Amintim doar studiile lui Cantemir Riscutia asupra scheletelor de la Schela Cladovei, studiul lui I.G. Russu si I. Maris asupra scheletului neolitic timpuriu de la Sf. Gheorghe-Bedehaza, si studiile si sintezele realizate de Olga Necrasov cu privire la resturile umane din toate epocile preistorice. Dealtfel O. Necrasov se manifesta ca o personalitate de frunte in perioada postbelica in domeniul paleoantropologiei, ea stabilind liniile de dezvoltare a acestei discipline fiind, practic, creatoare de scoala paleoantropologica in Romania. Alti specialisti care au activat pe acest taram au fost: M. Cristescu, S. Haimovici, C-tin. Maximilian, Dardu Nicolaescu-Plopsor, Maria Comsa etc. Din pacate, la ora actuala in acest domeniu nu mai exista decat putini specialisti: M. Comsa la Bucuresti si N. Munteanu la Timisoara, C. Miu la Iasi.

Notiuni de antropologie fizica

Scheletul osos constituie singurul suport material din corpul omenesc care are, in conditii normale, sansa de a se pastra durate de timp indelungate ca urmare a suportului sau mineral si, in conditii exceptionale, ca urmare a procesului de mineralizare (fosilizare) pe care poate sa-l parcurga. Arheologul nu trebuie sa se substituie specialistului in antropologie fizica - care are evident ultimul cuvant de spus in ceea ce priveste analiza osteologica - insa este foarte important ca el sa fie capabil sa recunoasca oasele umane, sa le cunoasca pozitionarea (locul in cadrul scheletului), si sa determine, pe cat posibil, sexul, varsta, tipul sau rasa caruia ii apartine individul ale carui fragmente osoase sunt descoperite intr-o sapatura.

De fapt, toate oasele componente ale scheletului uman sunt usor de recunoscut: cele faciale, dintii, oasele craniene, oasele membrelor, etc. Mai dificil de recunoscut (doar in cazul in care sunt foarte fragmentate) este osul de la baza craniului (Marele Foramen), cele ale centurii scapulare (clavicula, omoplatul, sternul) si pelviene precum si extremitatile costale si vertebrale.

Oasele capului (craniul) sunt dispuse dupa doua mari segmente: neurocraniul - respectiv acele oase care adapostesc creierul cu cele doua emisfere ale sale; respectiv viscerocraniul sau oasele fetei, compuse din oasele care se afla in partea frontala a craniului. Neurocraniul se compune din osul frontal (care adaposteste fruntea, respectiv lobul frontal al creierului), oasele temporale (dispuse pe laterale, in apropierea urechilor, din componenta lor facand parte si sistemul auditiv cu cele trei oase speciale - scarita nicovala si ciocanul - cu rol deosebit de important, prin morfologia lor, in stabilirea pozitiei de echilibru), osul parietal (situat in partea superioara - crestetul capului) respectiv osul occipital, cel care adaposteste creierul mic sau occipitul. Acest din urma os al viscerocraniului prezinta o importanta deosebita prin prezenta in partea sa inferioara a unei perforatii circulare, care asigura practic legatura cu coloana vertebrala respectiv maduva spinarii, numita Marele Foramen.

Raportul dintre inaltimea si latimea craniului este cel care face posibila incadrarea indivizilor umani in trei categorii distincte: dolicicefalii (inaltimea > latimea); mezadicefalii (inaltimea = latimea) si brahicefalii (latimea > inaltimea). Legatura cu coloana vertebrala este realizata prin intermediul oaselor Atlas si Axis aflate la baza occipitalului, ele imbinandu-se practic, ca un ax in jurul unui orificiu, de acestea depinzand in mare masura capacitatea mobilitatii in plan orizontal si chiar vertical a capului.

Fig.54. Oasele componente ale scheletului uman Fig. 55.Oasele componente ale craniului

Coloana vertebrala, cea care sustine practic crept trunchiul si capul, este compusa din 5 segmente distincte: cervicala, toracica, lombara, coccigiana si sacrala. Ultimul segment este practic sudat de bazin, aici aflandu-se o serie de terminatii nervoase, atestand locul unde, candva, stramosul nostru primat, avea coada. Bazinul uman se prezinta ca o cutie deschisa, masiva, solida, care suporta greutatea corpului si care difera ca morfologie la barbati (mai inalt si mai ingust) si la femei (mai scund dar mai deschis).

Determinarea varstei face apel la numeroase observatii a caror coroborare reduce marjele de incertitudine. Astfel, in cazul unui copil, varsta poate fi aproximata examinand dantura, cu privire la care antropologii au stabilit anumite tabele ale diferitelor varste de eruptie a unor dinti. Insa, in acest caz trebuie luat in considerare si faptul ca varsta de eruptie variaza, uneori considerabil, de la o populatie la alta si de la o grupa rasiala la alta. Situatia devine mai dificila in momentru in care indivizii studiati nu apartin genului Homo sapiens (de ex. Homo Primigenius, Australopitecus, etc.)

Dinti de lapte Varsta, in luni Dinti permanenti Varsta, in ani

Incisivi superiori..8 - 10 Incisivi mediani.. 7

Incisivi inferiori medieni.6 - 9 Incisivi laterali... 8

Incisivi inferiori laterali..15 - 21 Canini... 11-12

Canini..16 - 20 Primii premolari.... 9

Primii molari15 - 21 Premolarii secunzi.... 10

Molarii secunzi..20 - 24 Primii molari... 6

Molarii secunzi..... 12-13

Molarii terti (3)... 17-25

Exista, de asemenea, tabele care atribuie varsta copiilor doar dupa dimensiunile oaselor lungi, dar in acest caz variatiile sunt prea mari. Pentru copii decedati la varste fragede (lucru frecvent la populatiile preistorice) inchiderea orificiilor provocate de caderea dintilor (fontanelles) este un element sigur de fixare a varstei.Varstele sudarii oaselor craniene si post craniene este deasemenea bine-cunoscuta si poate furniza bune aproximari. Determinarea varstei adultilor se realizeaza cel mai sigur dupa suturile craniene. Astfel pentru indivizi cu varste intre 20 si 40 de ani, aprecierea varstei conform sinostozei suturilor craniene se poate face cu o marja de eroare de pana la 5 ani.

Determinarea sexului (ca dealtfel si a varstei) are cu atat mai multe sanse de reusita cu cat scheletul este mai complet si mai bine conservat. Diferentele sensibile dintre cele doua sexe apar in cazul oaselor bazinului, mai precis in zona pubisului care are forma unui arc in plin cintru la femei (Muntele lui Venus) si a unui arc deschis si aplatizat la barbati. Deasemenea aspectul general al bazinului difera el fiind mai deschis si mai scurt la femei si mai inchis si mai inalt la barbati.

Cercetarea scheletelor presupune o ordine de sapare, desenare, si descriere, precum si efectuarea unor masuratori privind orientarea capului, a corpului, a privirii, pozitiei mainilor si picioarelor, locul si starea inventarului descoperit in asociere cu acestea.

Fig. 55 Diferente inregistrate intre dimensiunile si morfologia

bazinului la femei si barbati (dupa Camps 1980)