Adamismul romanesc

Adamismul romanesc

Doamne! ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra de un secol incoace nu este decit procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n‑am facut nimic. Comparatia cu ce s‑a indeplinit in alte parti ne‑a revelat neantul trecutului propriu si inexistenta culturii noastre. Daca Ortega y Gasset gaseste ca Spania, din inceputurile ei, traieste o continua decadenta, atunci ce mai putem spune despre Romania, care s‑a nascut la viata istorica pe cind ceilalti incepeau sa se stinga? O mie de ani s‑a facut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cind s‑a nascut in noi constiinta, n‑am inregistrat prin ea un proces inconstient de creatie, ci sterilitatea spirituala multiseculara. Pe cind culturile mari pun omul in fata creatiei din nimic, culturile mici - in fata nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic n‑am cistigat nimic. Atita vreme de vegetare daca n‑a consumat efectiv substanta vitala a neamului, n‑a intarit‑o si n‑a dinamizat‑o in nici un fel. Trecutul Romaniei nu ma flateaza deloc si nici nu sint prea mindru de stramosii mei lipsiti de orgoliu ca au putut dormi atita timp, in asteptarea libertatii. Romania are un sens intru cit o incepem. Trebuie s‑o cream launtric, pentru a putea renaste in ea. Plasmuirea acestei tari sa ne fie singura obsesie.

Orice om care vrea sau este chemat sa joace un rol profetic in viata Romaniei trebuie sa se convinga ca in tara aceasta orice gest, orice actiune, orice atitudine este un inceput absolut, ca nu exista continuari, reluari, linii si directive. Pentru ceea ce trebuie facut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne indeamna, nimeni nu ne ajuta. Alte popoare si‑au trait inceputurile naiv, inconstient, nereflectat, trezindu‑se din somnul materiei la viata istorica printr‑un insensibil proces, cu o evolutie naturala, cu o lunecare insesizabila. Noi, dimpotriva, stim si trebuie sa stim ca incepem, sintem obligati a avea luciditatea inceputurilor de viata, constiinta vie si reflectata a aurorei.

Trezirea noastra la viata coincide cu o dilatare de perspectiva, pe care celelalte popoare o cunosc in amurgurile lor.

Paradoxul acesta este inerent popoarelor ce se nasc la viata cind altele mor, ai caror ochi intrezaresc lumina cind altii se maresc pentru a nu‑i coplesi intunericul. De nu vom avea atita tarie in constiinta pentru a da directive vietii noastre fragile, nu vom face niciodata istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al "istoriei" noastre, pierduti sintem.

Fiecare din noi este in situatia lui Adam. Sau poate conditia noastra este si mai nenorocita, fiindca n‑avem nimic inapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie inceput, absolut totul. Noi n‑avem de lucrat decit cu viitorul. Adamismul in cultura nu inseamna altceva decit ca fiecare problema de viata spirituala, istorica si politica se pune pentru intiia oara, ca tot ceea ce traim se determina intr‑o lume de valori noua, intr‑o ordine si un stil incomparabil. Cultura romaneasca este o cultura adamitica, fiindca tot ce se naste in ea n‑are precedent. (Si in sens peiorativ.) Fiecare reeditam destinul lui Adam; decit, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr‑un mare somn istoric.

Adamismul poate paraliza numai sufletele slabe, fara elan profetic, fara instinct combativ si vointa de afirmare personala. Nu ca el n‑ar fi susceptibil de a provoca crize si indoieli, ci faptul de a ramine inmarmuriti in fata lui este revoltator.

Trebuie sa suportam cu avint agresiv tragedia culturii nule, sa ofensam prin proprie forta vidul trecutului si sa incercam a realiza, dintr‑o initiativa neasteptat de mare, tot ceea ce a vegetat in somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie sa se satisfaca in faptul ca totul este de facut, ca fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, ca nu exista o linie pe care‑am fi siliti sa mergem, ca linia noastra este destinul tarii. Existenta feicaruia sa constituie un element la temelia Romaniei. Aceasta sa ne fie menirea. Tot ce nu e profetie in Romania este un atentat impotriva Romaniei.

Tuturora sa le intre in cap ca nue vorba aici de‑o profetie pentru altii, ci de existenta noastra profetica. Oare n‑a batut ceasul sa ne convingem in mod definitiv despre necesitatea si sensul misiunii noastre? De nu vom pune bazele totului, in Romanianu se va mai face nimic. Nationalismul romanesc de pina acum n‑a fost pozitiv, ci patriotism. adica sentimentalism, fara orientare dinamica, fara mesianism, fara vointa de realizare.

Oricit am vrea sa ne mingiiem de conditia existentei noastre prini imprjurarile vitrege ale vremurilor - navalirea barbarilor, ocupatia turceasca, maghiara, dominatia fanariota. nu vom reusi totusi. Istoria este o explicatie, dar nu o scuza. Inaintasii nostri nu ne‑au iubit destul, de au varsat asa de putin singe pentru libertate. Sintem o tara de razmerite. Un popor cu instinctul libertatii trebuie sa prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam sa‑si deschida drum in lume, toate mijloacele sint justificate. Teroare, crima, bestialitate, perfidie sint meschine si imorale numai in decadenta, cind se apara prin ele un vid de continuturi; daca ajuta insa ascensiunea, ele sint virtuti. Tote triumfurile sint morale.

Salvarea Romaniei - sint virtualitatile si posibilitaile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decit un sprijin iluzoriu. Nu trebuie sa fim atit de lasi incit sa ne inventam un trecut. Iubesc istoria Romaniei cu o ura grea.

Niciodata nu vom putea incorona Romania cu un nimb istoric daca fiecare din noi nu va trari cu o pasiune vijelioasa si dureroasa toate umilintele care au umplut tristul nostru trecut. De nu vom incerca subiectiv regresiunea in dezastrul si tragedia lui, pierduti sintem pentur transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindca pierdut va fi el insusi. Nu inteleg cum exista oameni care dorm linistiti dupa ce se gindesc la existenta subterana a unui popor persecutat, la secolele de intuneric, de groaza si de iobagie. Cind vad Ardealul, mi se desfasoara o configuratie plastica a unor dureri mute, a unei drame inchise si inabusite, a unui timp fara istorie. O mie de ani intr‑o monotonie subistorica, o mie de ani ca o multiplicare monstruoasa a unui moment, a unui singur moment! Spectacolul invariabil al persecutiei imi da fiori reci; caci ma inspaiminta o drama cu un singur motiv. Aceeasi lipsa de libertate si in celelalte provincii; numai ca variatiile peisajului dau iluzia unui joc istoric.

Imi place‑n clipele de tristete sa maresc intensitatea acestora lunecind spre departarile neamului si sa ma chinuiesc scufundat in durerile lui. Iubesc blestemele aruncate de‑a lungul vecurilor de acest popor si ma‑nfioara resemnarea, gemetelesi toate jelaniile consumate‑n umbra.

Nu aveti momente cind auziti trecutul nostru, cind tot ce a trait acest neam se actualizeaza in voi si se subtilizeaza intr‑o muzica de monotonie lungimi orientale, in taraganeala melancolica a melodiiilor noastre populare? Nu va arde uneori ca o otrava toata seria umilintelor indurate si nu trosnesc in voi toate dorintele de razbunare, acumulate in sute de ani?

N‑a inteles nimic din problema Romaniei acela pentru care ea nu este o obsesie dureroasa. Viziunea lucida si amara a trecutului ei trebuie traita pina la ultimele consecinte, pentru ca sa ne putem da seama de sensul unei mari meniri. Pierdut este acela pentru care retrairea destinului nostru nu este o raspintie in viata sa si un prilej de tragedie. Nu este nationalist acela pe care nu‑l chinuie pina la halucinatie faptul ca noi, romanii, n‑am facut pina acum istorie, ci am asteptat sa ne faca istoria, sa ne dinamizeze un torent transcendent fiintei noastre; nu este nationalist acel ce nu e framintat de limitarea fatala care inchide Romania in cercul si fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi care n‑au curajul sa se invirta in jurul propriei lor axe: nu e nationalist acel care nu sufera infinit ca Romania n‑are misiunea istorica a unei culturi mari, imperialismul politic, megalomania inerenta si vointa nesfirsita de putere, caracteristice marilor natiuni, precum nu e nationalist acel ce nu doreste fanatic saltul transfigurator.

Romania nu poate fi iubita naiv, neproblematic, patruns de exigentele unei iubiri evidente, fiindca nu este atit de evident ca Romania trebuie iubita. Citi dintre acei care au incercat sa patrunda sensul vacuitatilor si discontinuitatilor noastre, al labilitatii formei noastre de viata si al inorganicitatii stilului nostru istoric - n‑au marturisit o viata intreaga dispretul penru forma romaneasca de existenta, o neincredere totala si un scepticism ironic! Este un semn de aspiratie profetica in elanul acelora care, dupa ce au confruntat lucid toate ironiile si paradoxele ciudate ale Romaneii, nu i‑au refuzat acesteia posibilitatea unui nimb, a unei meniri si a unui destin.

Nu e mar lucru a iubi Romania din instinct; nu este merit. Dar sa o iubesti dupa ce ai dipserat total de destinul ei, imi pare totul. Si cine n‑a disperat de destinul Romaniei niciodata, acela n‑a inteles nimic din complexitatea acestei probleme si acela nu va fi angajat nicicind profetic in destinul acestei tari. Pentru spiritele problematice, care isi dau seama mai mult de umbrele istoriei universale decit de luminile ei, care inteleg ca exista neamuri osindite si ratari fatale decadente precoce si anonimate inevitabile, aderenta la directia interna a unui popor in nastere nu este un act atit de spontan.

Precum sint oamni care iau cunostinta de ei insisi, care ating un nivel de autoconstiinta tirziu, in maturitate, tot astfel sint neamuri care se descopar lor insesi dupa ce biologic au consumat o mare parte din existenta. Romania este o tara biologic matura, ea nu‑si poate permite sa traiasca, pe planurile spiritului, in formele naive ale acestuia. Spiritual, romanii n‑au fost niciodata copii si nu vor putea fi niciodata.

Intiiul nostru pas istoric trebuie sa coincida cu o afirmatie de maturitate a spiritului. Romania a putut vegeta secole, fiindca nivelul subistoric nu cunoaste exigentele imperialiste ale spiritului. Dar acum nu mai are timp. Ori o transfigurare istorica, ori nimic.

Cea mai mare parte din culturi isi au copilaria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea in naivitate. Noua nu ne ramine alta cale, pentru a atinge un nivel istoric, decit sa explodam cu toata substanta noastra, intr‑un efort de maturitate spirituala. Cu tot ceea ce individualizeaza esenta fiintei noastre, cu rezervele neconsumate ale unui neam, sa ne ridicam la un rang istoric, din perspectiva caruia sa desprindem in orizonturile noastre contururile unei mari natiuni sau, daca nu, vointa de afirmare a unei natiuni. Tot ce n‑am trait pina acum in viata spirituala sa‑si gaseasca o expresie si implinire; si toate rezervele ce trebuiau consumate in decurs de secole sa se canalizeze in vointa de putere. Misiunea noastra sa fie un act de infinita razbunare. Si in pasiunea pentru creatie, sa ne pedepsim somnul nostru istoric.

Romania are o situatie analoaga Rusiei. Aceasta, in secolul trcut, a intrat deodata in istorie. Intiia generatie de intelectuali a marcat categoric stilul ei cultural. Si cum saltul in istorie, fara continuitatea evidenta a unei traditii culturale, pretindea determinarea directiei si a finalitatii vietii nationale, tot secolul trecut n‑a facut altceva decit sa dezbata problema misiunii Rusiei. Gindul mesianic a fost expresia trezirii din somnul ei istoric. Absenta unei logici a devenirii rusesti a fost motivul care a determinat viziunea irationalista in filozofia istoriei din Rusia secolului trecut. Intr‑o astfel de viziune, istoria poate sa aiba o finalitate si fara imanenta unui logos. Mesianismul rusesc a imprumutat de la Hegel doar patosul si monumentalul viziunii istorice, fara sa accepte rationalismul dialecticii sale. Este de altfel caracteristica tuturor marilor mesianisme viziunea dinamica si finalista fara perspectiva rationalista.

Anomaliile Rusiei sint, pe plan incomparabil mai redus, ale noastre. La noi insa, numai dupa razboi si indeosebi in ultimii ani problema menirii Romaniei, adica a obligatiei supreme si ultime fata de esenta ei, a devenit arzatoare. Un neam care n‑are o misiune nu numai ca nu merita sa traiasca, dar n‑are absolut nici un sens. Ceea ce exista in Romania incontestabil este aspiratia mesianica, dar nu exista o determinare a continutului acestei misiuni in constiinta publica. Miturile sint numai in germen. Pentru ca un neam sa traiasca sentimentul propriei sale dilatari launtrice, trebuie sa i se aduca in constiinta aceste mituri, sa i se determine explicit sensul misiunii sale. Decit, in aceasta misiune trebuie sa fie o asa de mare proiectie de orgoliu, incit incomensurabilul viziunii sa mentina o atmosfera mistica. Un mesianism fara mistica e gol si inutil.

Romania numai atunci va avea un sens in lume, cind ultimul roman isi va da seama de specificul si unicul conditiei romanesti. Ce mituri a scos la lumina viata noastra politica de pina acum? Cind n‑au fost platitudini, au fost abstractii goale. Democratia romaneasca n‑a creat nici macar constiinta de cetatean. Romania are nevoie de o exaltare pina la fanatism. O Romanie fanatica este o Romanie schimbata la fata. Fanatizarea Romaniei este transfigurarea Romaniei.

Miturile unei natiuni sint adevarurile ei vitale. Acestea pot sa nu corespunda adevarului; faptul n‑are nici o importanta. Suprema sinceritate a unei natiuni fata de sine insasi se manifesta in refuzul autocriticii, in vitalizarea prin propriile ei erori. Si apoi o natiune cauta adevarul? O natiune cauta puterea.

Misiunea Romaniei trebuie sa ne fie mai scumpa decit toata istoria universala, desi noi stim ca trecutul Romaniei este timp fara istorie.

Oamenii in care nu arde constiinta unei misiuni ar trebui suprimati. Fara spirit profetic, viata este un joc inutil. Numai in clipa cind Romania se va consuma in flacarile interioare ale menirii sale ea va inceta sa fie intristatoare. Caci daca Rusia a fost numita sfinta si trista, atunci Romania, asa cum a oscilat pina acum in nesigura ei viata, nu poate fi numita decit intristatoare. Si intristatoarea Romanie va inceta sa fie o realitate numai cind ceasul ei solemn va bate. Dar ce poate insemna ceasul solemn al unei natiuni?

Cind o natiune ia constiinta de sine insasi pentru a‑si modifica directia si cursul existentei sale, cind la aceasta raspintie ea intelege sa‑si valorifice toate virtualitatile in sensul ancorarii in marele ritm al istoriei, atunci se apropie de momentul esential, daa nu de culmea sa.

Daca Romania nu tinteste inspre momentul ei solemn, daca tot ce a trait aceasta tara intr‑un trecut de umilinte si un prezent de compromisuri nu se va razbuna in vointa de afirmare si de definire a unui destin, atunci totul este pierdut. In umbra a trait, in umbra va muri! Dar daca fortele ei subterane, care trebuie sa existe si pe care noi nici nu le banuim, vor scoate la iveala o alta Romanie, cu alte continuturi si cu alt contur? Nu vom fi atunci indreptatiti sa asteptam splendoarea unui destin, ce in trecut nici macar in transparenta iluziilor noastre nu ni s‑a revelat?

Vitalitatea Romaniei va trebui sa‑si gaseasca odata o expresie, deoarece ne‑am injosit prea mult in trecutul si prezentul nostru pentru ca, intr‑o explozie, sa nu ne traim o adevarata metamorfoza. Am fost totdeauna pesimist cind am vorbit de Romania; dar cred ca viata este destul de irationala ca sa infringa un ireparabil al istoriei si al destinului nostru. In momentul cind as fi convins ca posibilitatea unei schimbari la fata a Romaniei este o iluzie, din acel moment o problema a Romaniei pentru mine n‑ar mai exista. Intreaga noastra mixiune politica si spirituala trebuie sa se reduca la vointa incordata a unei schimbari la fata, la trairea exasperata si dramatica a metamorfozei intregului nostru stil de viata. Daca intelepciunea seculara, care spune ca istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui sa ne sinucidem cu totii pe loc. Dar instinctul, pasiunea si elanul nostru profetic de la toti pot sa invete ceva, numai de la intelepti nu. Existenta noastra nu poate primi un sens decit de la un salt, de la un salt definitiv si esential.

O vointa totala de transformare n‑a existat niciodata la noi, nemultumirea cu destinul si conditia noastra n‑a depasit forma aproximativa a unei atitudini sceptice. Scepticismul este intiia treapta in scara unui proces de transformare, este intiiul element care ne da constiinta destinului nostru. Prin el putem fi in afara de noi insine, pentru a ne masura fortele si a ne determina o pozitie. Superficialitatea noastra deriva din a nu fi putut depasi aceasta prima forma, din a ne fixa in spectatori comozi ai inertiei noastre, din a ne fi gustat ironic agonia. Romanul isi zeflemiseste propria lui conditie si se risipeste intr‑o autoironie facila si sterila. M‑a revoltat totdeuna absenta dramatismului in trairea destinului nostru, m‑a durut aceasta indiferenta spectaculara, acest perspectivism exterior. Daca toti impreuna am fi suferit intens de dezastrul nostru, daca am fi deznadajduit organic de neinsemnatatea noastra in lume, cine stie daca, prin acele mari conversiuni morale ce se intimpla numai pe culmi, astazi n‑am fi trecut pragul istoriei? Romanii n‑au devenit pana acum pozitivi si creatori, deoarece in procesul de autodepasire si de autonegatie ei n‑au urcat decit o singura treapta. Va trebui o nebuna intensificare a ardorii noastre, pentru ca viata sa devina foc, elanul nostru vibratie infinita si toate ruinele noastre simple amintiri. Ar trebui cu totii sa ne gindim solemn la aceasta realitate: Romania este o tara fara profeti, adica o tara in care nimeni n‑a trait realitati viitoare ca prezente efective, ca actualitati vii si imediate, in care nimeni n‑a vibrat de obsesia unei meniri. Si ar trebui ca, in acest gind solemn, sa juram a fi altfel, sa ardem intr‑un fanatism orb, sa ne inflacaram intr‑o alta viziune si in noi gndul unei alte Romanii sa fie singurul nostru gind. A continua consecventi liniei istoriei noastre este a ne destrama intr‑o forma atenuata de sinucidere. Nu vorbesc numai de schimbarea unor forme politice, ci de o transformare in temeliile vietii noastre. Va trebui sa renuntam la luciditatile care ne reveleaza atitea imposibilitati, pentru ca orbi sa cucerim lumina de care ne‑au instrainat acesteluciditati.

Nu stiu daca trebuie sa ne bucuram prea mult ca istoria presupune existenta natiunilor ca unicul ei mijloc de realizare si ca devenirea isi justifica substanta in conflictul dintre ele. In tot cazul, entuziasmul pentru structura pluralista a istoriei imi pare fructul unei viziuni nu prea adinci. Dar, in definitiv, ceea ce ne intereseaza si ne doare sint starile de fapt care ne determina conditia si care din perspectiva istoriei ne prezinta natiunea ca un absolut, chiar daca o viziune transistorica ne descopera nimicul ei.

Vrind‑nevrind, totul, afara de sfintenie, s‑a facut prin natiune. Nu ca aceasta le‑ar fi dat nastere prin nu stiu ce forta creatoare, dar exista un indefinibil al apartenentei noastre, care ne integreaza in devenire si determina sensul concret al creatiei.

Este un fapt verificat incontinuu ca detasarea de natiune duce la ratare. In ce om spiritul a putut cistiga o autonomie atit de sigura, pentru ca dezlipirea de fortele telurice si de atractiile irationale sa‑i permita o respiratie proprie? Din moment ce am acceptat cu totii sa ne compromitem in istorie, trebuie sa‑i recunoastem acesteia toate ireductibilele, toata imensitatea de fatal si sa‑i facem jocul cu o repartizare arbitrara a pasiunii si a dispretului.

Am cautat cu frenezie umanitatea si n‑am gasit decit natiuni, si cu cit le‑am inteles mai bine, cu atit umanitatea mi s‑a parut mai vaporoasa, mai indepartata si mai indoielnica. Nici o natiune nu verifica sensul ideal al umanitatii, fiindca fiecare vrea sa i se substituie. Si o natiune nu este mare daca nu incearca sa se substituie umanitatii. Ce‑ar fi Franta, daca nu si‑ar fi trait nationalul ca universal, specificul ca uman, defectele ca excelente, insuficientele ca virtuti? Franta este atit de implinita in sine si mai cu seama pentru sine, incit istoria ei ii da dreptul sa se dispenseze de istorie. Pentru orice francez, Franta este lumea. Sentimentul acesta caracterizeaza toate natiunile mari; prin el au ajuns la monopolul istoriei.

S‑au inregistrat pina acum zeci si sute de popoare; dar cite din ele au devenit natiuni? Un popor devine natiune numai cind ia un contur original si isi impune valorile lui particulare ca valabile universal. A vietui numai ca popor inseamna a inregistra istoria; ca natiune, te inregistreaza istoria. Colectivitatile umane care au ramas numai popoare n‑au trecut cu mult peste biologie, peste rezistenta pasiva si peste acele valori patice, crescute din neparticipare. Procesul prin care un neam cistiga un contur este o violentare continua, un vulcanism biologic, ornamentat si justificat de o intreaga eflorescenta de valori specifice. Ca un popor are traditii, simtire comuna nu dovedeste nimic pentru urma pe care o va lasa in lume. Numai in clipa cind incepe sa devina o fatalitate, adica sa fecundeze si sa distruga, isi invinge nimicul conditiei exclusive de popor. Ceea ce a fost Franta pe vremuri si astazi Rusia, Germania si Japonia imi pare a defini elementele acestei fatalitati si vointa de a deveni natiune.

Oricit ar vrea orgoliul si furia mea sa integreze Romania cit de putin in acest joc de forte, trecutul si prezentul o exclud si va trebui sa ne‑o reveleze altcum pentru a nu fi osinditi la o periferie pe care n‑o accept, care e dureroasa si sfisietoare. Avem toate elementele care sint admisibile ca trepte, dar revoltatoare ca permanente. Romania n‑are nimic original in afara de tarani, arta populara si peisaj (de care nu e responsabila). Dar cu taranii nu putem intra decit prin poarta de din dos a istoriei. Este infioratoare atmosfera primitiva, telurica, nediferentiata a acestei tari, imbicsita de superstitie si scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toata Romania miroase a pamint. Unii spun ca e sanatate; ca si cum aceasta ar fi un elogiu! Sa nu fim noi capabili a deveni mai mult decit un biet popor? Aceasta este intrebarea.

Poetul rus Belii, plin de tristete si torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, intr‑un vers sfisietor, un sentiment care ma domina de cite ori ma gindesc serios la Romania: "Tu vei disparea in spatiu, o Rusia mea!" Spaima ca vom fi inghititi de forte ce ne intrec, ca ne va lichida timpul si ne va coplesi spatiul, ca ne‑am ratat existenta venind prea tirziu. Crede cineva ca este aceasta o teama nelegitima? Este un antiroman acel ce nu se teme ca nu cumva istoria sa se faca peste noi, precum este un tradator acel care accepta trecutul si prezentul Romaniei. Si este un tradator fata de tot ce trebuie sa devina aceasta tara, fata de istoria ce n‑o avem inca, fata de un viitor caruia n‑avem curajul sa ne marturisim. Numai revolta organizata poate dinamiza si scutura o tara, pe care nu o vrem anemica prin soarta. Caci trebuie sa se stie ca Romania nu este o natiune, in sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a indeplini conditiile unui nationalism oarecare sau a corespunde unei definitii plate nu inseamna absolut nimic. O natiune isi legitimeaza existenta prin lupta pentru o idee istorica. Mesianismul nu inseamna decit lupta si suferinta pentru realizarea unei astfel de idei. Vointa de a face istorie trebuie sa derive din radacinile biologice ale unui popor, sa circule in singe irezistibila pentru ca sa poata alimenta o suma de valori, pentru care lupta. Ca sint atitea popoare si asa de putine natiuni se explica prin faptul ca, desi multe din ele isi simt biologic chemarea, ele nu se pot realiza intr‑o suma de valori si nici nu le pot, la rindul lor, realiza pe acestea. Spaniolii, desi aveau atitea presupozitii ale unui mesianism, n‑au creat totusi o idee spaniola de cultura si nu s‑au putut realiza decit temporar. De la Sfinta Tereza si pina la Unamuno, ei s‑au desfasurat si s‑au consumat in pasiuni individuale, fara sa fie cuceritori si sa determine un stil in cultura. Conchistadorii n‑au fost, din pacate, cuceritori ai spiritului. Spaniolii, acest popor extraordinar, n‑au reusit sa se realizeze ca natiune, si desi iubesc Spania - poate tot atit cit Barrès sau Montherlant - sint obligat sa recunosc ca este una din deceptiile devenirii.

Exista o ratare a tarilor, nu numai a indivizilor. Si ratarea se exprima in satisfacerea cu un rol mediocru, cu o respiratie lipsita de amploare si un ritm lent. Am crezut totdeauna ca mediocritatea strivitoare a Romaniei nu poate fi invinsa fara vointa de a face istorie, care, la rindul ei, n‑are un sens, fara un ethos, un stil si o forma noua de viata. Un mesianism efectiv interiorizeaza axa istoriei in substanta unei natiuni. Aceasta inseamna ca, daca o natiune nu se crede necesara, mai mult: indispensabila mersului universal, n‑are drept sa traiasca sau e superflua. Trebuie sa recunosc - ca unuia caruia destinul Romaniei i‑a albit multe nopti - ca noi n‑am facut aproape nimic pentru a nu fi superflui. Ne‑am multumit cu putin, mindri de a nu fi nimic. Gloria, care este o adevarata categorie a istoriei si nimbul fortei, pare a nu ne suride deloc. Dar tot ce traieste in istorie si pentru istorie si nu cunoaste gloria este pierdut.

Ceea ce‑mi pare o evidenta este ca nu pot sa accept o Romanie mediocra, domoala, resemnata, intelegatoare. Si nu este destul a crede ca refacerea morala si materiala ar insemna un progres efectiv. O Romanie cinstita si ordonata nu inseamna absolut nimic, daca dincolo de confortul moral si material nu se elaboreaza frenetic o expansiune a atitor forte ascunse, pe care nu avem dreptul sa nu le banuim. Spre marea mea revolta, nationalismul nostru a conceput Romania viitoare ca un fel de Elvetie. Ordine, cinste, moralitate si numai atit. Dar daca Romania nu‑si poate gasi nici un sens de dominatie in lume si nici macar in Balcani, daca misiunea ei se satisface in ordinea interna si apararea granitelor, iar ideea ei istorica in cultivarea unui asa‑zis specific national, care a tolerat constantele reactionare ale subistoriei noastre - atunci mai bine sa ne dizolvam in agonia prelungita in care ne complacem.

Romania e geografie, nu e istorie. Intelege cineva acest tragic? O tara are valoare numai cind devine o problema pentru altii, cind numele ei inseamna o atitudine. Cu totii stim ce inseamna Franta, Anglia, Italia, Rusia si Germania, dar nu stim nici unul ce inseamna Romania. Nu stim ce este Romania, dar stim perfect ce nu este. Si specializindu‑ma in absentele ei, am descoperit infinitul de care are nevoie pentru a fi ceva.

Zi si noapte, romanii discuta despre Romania. Dar trebuie sa recunosc ca am descoperit prea putini pentru care ea sa fie o problema serioasa, un crez si un destin. Intilnesti prea des o viziune mediocra a Romaniei si lipsa de profetism national pare a fi unul din defectele nationalismului nostru.

Vom ramine mai departe condamnati a reface caile altora, a ne multumi cu un rost biologic, vom ramine noi numai popor? Pentru istorie, inca nu exista o natiune romaneasca, fiindca o mie de ani n‑am tulburat cu nimic linistea lumii, iar astazi nelinistea globului ne sperie, in loc s‑o marim. Sa fim un popor "intelept"? Mai bine atunci prabusirea. Viitorul va arata in ce masura ne vom nega constantele noastre inutile.

Poporul, considerat in sine, nu este un fenomen spiritual; prin natiune el participa la spirit, care si ea intrupeaza istoric valori spirituale, fara sa fie, in esenta sa, spirituala. Orice neam se caracterizeaza printr‑o atasare de cosmic si inglobeaza in existenta lui o suma de elemente preculturale. Toate avantajele si dezavantajele existentei lui deriva din proximitatea de originar. Asigurindu‑si o pulsatie vitala mai mare, se distanteaza de un sens spiritual. Un popor ajunge purtatorul unei idei numai intru cit devine natiune sau este. Ca popor, existam de atita vreme. Ardeleni; munteni; moldoveni etc., nu se poate spune ca n‑am mocnit, in secole de opresiune, pentru o solidaritate romaneasca. Dar chiar viziunea lor - in mod explicabil - n‑a depasit elementele definitorii ale unei existente populare. Natiunea este un nivel superior al poporului; numai la rangul ei un neam cistiga elanul agresiv si acea ofensiva fecunda care este marca unei individualitati bine definite.

Bavarezii, saxonii, prusienii si celelalte fragmente germanice vor fi reprezentat, in existenta lor izolata si cvasiautonoma, mai bine imediatul poporului german, elementele lui primordiale si vigoarea initiala. Dar numai ca popor, germanii ar fi fost condamnati la un rol periferic. Natiunea scoate la lumina si valorifica disponibilitatile istorice si inclinarile mesianice ale unui popor. Elementarul existentei populare se orienteaza politiceste prin instinct; numai natiunile au ridicat politica la rangul de arta. Un popor care n‑are instinct politic rateaza in drumul spre natiune. Si ce inseamna instinct politic? Pornirea nereflectata de afirmare, de afirmare ca atare, nepreocupat de stavila valorilor; forta si triumful ca finalitate, in afara de restrictiile eticii; dorinta de primat si de unicitate; cultul pentru organizatie si formele obiective. Instinctul politic, devenit arta, canalizeaza toate energiile in vederea obtinerii unui cistig maxim. Natiunile cu mare spirit politic sint vesnic la pinda. Si marirea lor o constituie o distributie egala de luciditate si de agresiune. Fiecare natiune urmareste ridicarea nivelului ei istoric (forta, misiune, imperialism), pentru ca la momentul oportun sa‑si valorifice puterea. Si puterea nu poate fi valorificata decit in detrimentul celorlalte "puteri". Toate frictiunile dintre natiuni devin cu timpul sfisieri. Atit timp cit vor exista natiuni, vor fi si razboaie, iar de vor disparea ele, conflictele se vor mari pe rase, iar dupa rase pe. astri.

Se vede ca exista in om o cautare a suferintei colective. Razboiul e o respiratie periodica a fiintei umane si, desigur, expresia ultima si bestiala a soartei omenesti, conceputa ca o cadere.

Precum un popor tinde sa devina natiune, asa natiunea tinde sa devina mare putere. Si daca tranzitia intii se face cu mai putine abilitati si cu spontaneitati ale instinctului, accesul la mare putere ia toate formele dramatice ale luptei constiente. Spectacolul oferit de marile puteri este descurajant pentru oricine; nu numai pentru acel ce cauta o finalitate etica istoriei. O mare putere nu se poate valorifica decit prin dominatie. Chiar daca o natiune ar avea destula energie pentru a fi prin sine o mare putere, ea nu este efectiv decit prin dominatie, rezultata din incalcari si cuceriri. Acestea sint inevitabile, chiar daca o natiune s‑ar multumi cu ceea ce are. Forta acumulata o mina insa la revarsari si eruptii. Fara voia lor, atitea si atitea natiuni au procedat la razboaie din pura saturatie de putere. Exista un potential imperialist, inegal distribuit intre natiuni. Orice ar face, ele nu se pot pune la acelasi nivel, iar inegalitatile, creind o ierarhie de forte, dezvolta implicit antagonismele si fixeaza razboiul ca un irezolvabil al soartei. Imperialismul nu se poate explica numai prin limitarea spatiala a unui popor si prin suprapopulatie. O tara care sufera de imperialism, cucerind toate teritoriile de care are nevoie nu inceteaza totusi a fi imperialista, deoarece orice imperialism autentic se leaga de sensul si de devenirea unei natiuni. Roma antica a putut stapini tot ce a vrut. Aceasta n‑a impiedicat‑o sa fie totdeauna imperialista. Si a fost prin directiunea specifica a istoriei sale. Imperialismul de circumstanta este nerevelator si el nici nu descopera o mare natiune. Cuceririle mari au in ele o mare doza de gratuitate, de fatalitate inutila. Cine cucereste numai fiindca ii trebuie imediat nu atinge prin fapte o semnificatie istorica. Tot ceea ce e grandios si durabil in istorie s‑a facut sub imperiul unei necesitati, care n‑are nimic comun cu nevoia de fiecare zi a omului. Poate ca toata istoria nu este decit o tragedie gratuita.

In lume sint fericite numai popoarele care apar deodata la lumina si care se afla, daca nu la acelasi nivel, in tot cazul in acelasi tel. Inegalitatile aproximative de nivel se atenueaza in urmarirea frenetica a aceleiasi finalitati. Natiunile intre ele isi aranjeaza tragedia. Ea este insa incomparabil mai mare pentru popoarele ce doresc sa se cristalizeze in natiuni, pe cind altele isi disputa intiietatea ca mari puteri, procesul de la popor la natiune rezolvindu‑l demult. Ca sa nu fie inghitite de marile puteri, saltul in istorie le este singura salvare. Alta cale nu exista de a invinge inegalitatile de nivel istoric, sursa tuturor conflictelor. Saltul acesta poate fi extrem de favorabil, daca un popor se avinta in lume pe cind altele decad. Spiritual, el poate indura in comun tragicul decadentei; ii ramine insa subterfugiul politic, prin care, uzind de deficienta marilor puteri, el si‑ar putea accelera ascensiunea. Nu este un mare merit a te afirma in vremurile cind marile puteri isi sarbatoresc amurgul. Este chiar o cvasibarbarie sa‑ti trimbitezi o vitalitate nesemnificativa, dupa ce altii si‑au cheltuit viata in sensuri. Barbaria veritabila inseamna biologie pura si poarta nereflectat si nedrept stigmatele barbariei. Caci ce este barbaria, daca nu un imperialism ce nu serveste nici o idee? Vitalitatea fara un sens spiritual, cucerirea fara un simt politic, rasturnarea fara o misiune fac din barbarie un fenomen de o fecunditate echivoca. Daca barbaria prepara un gol istoric in care sa apara aurorele si, ca atare, peste ea ii creeaza devenirea un sens, in sine ea nu ascunde nici o adincime. Afirmarea popoarelor istoriceste tinere trebuie sa afecteze forma exterioara a barbariei, dar explozia debordanta de energie - sa ascunda cultul germinal al unei idei, pasiunea de individualizare printr‑un sens spiritual. Altcum, aurora lor nu este demna de decadenta altora.