Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (1820-1873, nascut la Husi), primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) si al statului national Romania (1862-1866). A fost participant activ la miscarea revolutionara de la 1848 din Moldova si la lupta pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Mondovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tarii Romanesti, infaptuindu-se astfel unirea celor doua tari romane.

Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea Unirii personale (1859) de catre puterea suzerana si Puterile garante si apoi pentru desavarsirea Unirii Principatelor Romane pe calea infaptuirii unitatii constitutionale si administrative, care s-a realizat in ianuarie 1862, cand Moldova si Tara Romaneasca au format un stat unitar cu numele de Romania, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare intr-un singur guvern. In perioada imediat urmatoare, Alexandru Ioan Cuza a initiat si realizat schimbari structurale pe plan social-economic, politic si cultural, care au deschis o noua etapa in dezvoltarea istorica a statului national roman. Astfel, domnitorul Cuza, cu concursul lui Mihail Kogalniceanu, cel mai apropiat sfetnic si colaborator, si al altor barbati de stat remarcabili, a infaptuit un larg program de reforme, menit sa contribuie la consolidarea si modernizarea statului roman, intre care un loc important l-au avut: legea privind secularizarea averilor manastiresti, inclusiv a celor ,,inchinate" Locurilor Sfinte (decembrie 1863), prin care mai mult de un sfert din teritoriu tarii intra in proprietatea statului; legea pentru organizarea puterii armate in Romania (februarie 1864); adoptarea in 1864 a unei noi Constitutii (Statul dezvoltator al Conventiei de la Paris) si a unei noi legi electorale (iulie 1864) menite sa asigure intarirea puterii executive si o mai larga reprezentare in parlament; reforma agrara (august 1864), care prevedea eliberarea taranilor si improprietarirea acestora cu pamant prin rascumparare; promulgarea Codului penal, a Codului de procedora penala, precum si a Codului civil (decembrie1864); legea asupra instructiunii (decembrie1864) potrivit careia invatamantul primar devenea obligatoriu, general si gratuit si se dezvolta invatamantul secundar si cel superior s.a. In timpul domniei lui Cuza s-au infiintat universitatiile din Iasi (1860) si Bucuresti (1864). Reformele infaptuite de Alexandru Ioan, indeosebi reforma agrara si cea electorala, au intanpinat o puternica opozitie din partea conservatorilor si liberal-radicalilor, care, uniti intr-o conjuratie, cunoscuta in istorie sub numele de ,,monstruasa coalitie", l-au silit sa abdice (1123 februarie 1866). Exilat, domnul Unirii si al marilor reforme si-a petrecut restul vietii dincolo de hotarele tarii, mai ales la Viena si Florenta.

A murit la Heidelberg (Germania), a fost adus in tara si inmornantat la Ruginoasa (judetul Iasi). Astazi, ramasitele sale pamantesti se afla in biserica ,,Trei Ierarhi" din Iasi.

Executor al programului Revolutiei de la 1848, Cuza a reusit, prin eforturile sale neintrerupte, sa puna bazele dezvoltarii Romaniei moderne, inscriindu-si astfel numele in galeria marilor personalitati progresiste ale istoriei poporului roman.

UNIFICAREA LEGISLATIEI

PRINCIPATELOR- UNITE ROMANE

SUB DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Printre marile probleme a caror rezolvare a preocupat pe Alexandriu Ioan Cuza, dupa indoita alegere de la 5 si 24 ianuarie 1859, a fost si aceea a unificarii legislatiei Principatelor- Unite. In adevar, in Moldova si Tara Romaneasca, la 1859, erau in vigoare, pentru aceleasi materii, legi diferite, Astfel, pentru dreptil civil, in Muntenia, se aplica legiuirea lui Caragea, iar in Moldova Codul Calimah. In ceea ce priveste dreptul penal, in Tara Romaneasca, sub domnia lui Barbu Stirbei, in 1850, fusese promulgat un nou cod penal si de procedura penala, adaptat dupa legiuirile corespunzatoare franceze, in timp ce in Moldova ramasese in lucrare invechita ,,condica criminala" din 1820-1826 inspirata din legea penala austriaca de la 1803. In Tara Romaneasca, pe langa instantele judecatoresti functiunau procurori, pe cand in Moldova aceasta institutie nu fusese inca introdusa.

Urmarind contopirea celor doua tari surori intr-un stat unitar, Cuza Voda s-a straduit, inca de la inceputul domniei, sa realizeze cat mai curand unificarea legislatiei, asa incat pe intregul teritoriu al Principatelor- Unite sa fie aplicata aceeasi lege. El si-a dat seama ca, atata timp cat legile din Moldova vor fi diferite de acelea din Tara Romaneasca, Unirea nu va fi desavarsita si uneltirile separatiste vor fi incurajate de o asemenea situatie. Cu colaborarea unor ministri care erau si el convinsi de necesitatea unificarii legislatiei, indeosebi cu colaborarea inteleapta a lui Mihail Kogalniceanu, Cuza Voda a izbutit sa realizeze aceasta importanta opera. Ea a fost infaptuita in cele trei perioade bine cunoscute ale glorioasei lui domnii, si anume:1) de la 1859 la ianuarie 1862; 2) de la 24 ianuarie 1862 la 2 mai 1864 si 3) de la 2 mai 1864 la 10 februarie 1866.

ALEXANDRU IOAN CUZA

SI TRANSILVANIA

Epoca de dupa inabusirea revolutiei burghezo-democratice de la 18481849 se caracterizeaza din punct de vedere politic prin conturarea a doua tendinte ce preocupa cu deosebire societatea romaneasca: in sudul si estul Carpatilor eforturile se concretizeaza in jurul ideii unirii celor doua principate intr-un singur stat national si independent; in spatiul transcarpatin, datorita imprejurarilur politice determinate de regimul ,,neoabsolutist" habsburgic si de cel ,,liberal" se contureaza din necesitati tactice ideea autonomiei nationale a romanilor din Transilvania.

In esenta, pe tot cuprinsul spatiului carpato-dunarean se profileaza si se intareste constiinta necesitatii unirii politice a intregului popor roman intr-o singura tara.

Aceasta idee a jucat un rol dominant in procesul desavarsirii natiunii romane moderne, unirea Principatelor si domnia lui Cuza constituind etape obligatorii in evolutia Romaniei ca stat unitar si independent.

Indoita alegere a lui Alexandru Ioan Cuza de la 24 ianuarie 1859 a produs o mare surpriza in cercurile politice din tarile europene. Evenimentul a fost considerat atat la Paris cat si la Torino ca un succes al politicii frantei si Sardiniei in rasarit impotriva Ausrtiei.

In aceeasi masura, unirea dadea sperante emigratiei maghiare din apus, care era considerata de Cavour si Napoleon III germene al unei ,,revolutii" iminente in Austria si ,,element pentru succesul desavarsit si grabnic al proiectelor noastre".

La randul sau, principele Cuza, profitand de razboiul franco-italo-austriac din anul suirii sale pe tronul Principatelor, era interesat intr-o astfel de coalitie cu scopul de a-si consolida situatia pe plan diplomatic, pentru recunoasterea unirii de catre puterile semnatare ale conventiei de la 719 august 1858 dela Paris si pentru a-si manifesta interesul fata de soarta romanilor din Transivania, supusi monarhiei habsburgice.

La randul lor, romanii din Transilvania nutreau o vie speranta in viitorul noului stat condus de Alexandru Ioan Cuza; ,,in principele Cuza isi puneau toate nadejdile dupa 1859 si de la el asteptau ziua izbavirii lor".

Propaganda intensa pe care o desfasoara acum agentii coalitiei in Principate are menirea de a convinge ,, capeteniile acestor tari sa ia parte la razboi in interesul lor si de a influienta mai ales pe romanii din Moldova si Tara Romaneasca sa indemne pe conationalii lor din Ungaria de a face cauza comuna cu ungurii". In mod firesc, intentiile coalitiei anti-habsburgice gaseau un teren comun de lupta cu domnitorul roman in ceea ce priveste mai ales atragerea in aceasta actiune a romanilor din Transilvania.

In contextul acestor imprejurari se creau conditii favorabile pentru refacerea puntilor colaborarii romano-maghiare, idee pentru care staruise atat de mult, dar fara succes, in primavara si vara anului 1849, Nicolae Balcescu. Semnarea tardiva a ,, Proiectului de pacificatie" de catre conducatorul revolutiei maghiare, Ludovic Kossuth, putea constitui o edificatoare experienta pentru noile tratative care se infiripau in anul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Romane.

ECOUL INTERNATIONAL AL UNIRII PRINCIPATELOR ROMANE

Sunt momente, in decursul istoriei, in care popoarele trebuie sa-si afirme personalitatea, vointa de a trai liber, capacitatea de contribui, creator si eficient, la sporirea patrimoniului civilizatiei umane. Pentru romani, anul 1859 a reprezentat un asemenea moment.

Poporul roman s-a constituit, s-a dezvoltat si s-a afirmat in conditii deosebit de grele, manifestand o vitalitate care are putine precedente in istoria universala. Nu fara temei, existenta sa, in mijlocul adversitatilor istoriei, a fost apreciata drept un veritabil miracol. Traind separat, in entitati politice distincte, reflex al stapanirii straine, el s-a dezvoltat, totusi, organic si unitar, pe teritoriul vechii Dacii.

In noile conditii de dezvoltare ale secolului al XIX-lea, natiunea romana, constituita si posedand atributele esentiale, s-a afirmat puternic manifestandu-si, cu fermitate, hotararea de a-si castiga libertatea sociala, unirea si independenta nationala. Revolutia de la 1848, unitara in program si manifestare, a dat expresie acestor nazuinte.

Criza orientala, inceputa in anul 1853, prin declansarea razboiului Crimeii, a creat conditiile favorabile ridicarii pe o noua treapta a luptei pentru unitate nationala.

Sunt cunoscute imprejurarile care au precedat Unirea din 1859. Numeroase lucrari, apartinand tuturor genurilor, au fixat cadrul general in care s-a desfasurat lupta nationala a romanilor, formele de manifestare si etapele acesteia. De asemenea, au fost reliefate si interesele in functie de care puterile europene au adoptat o anumita atitudine fata de problema romaneasca.

Poporul roman a inscris si acum in cartea istoriei sale una din cele mai semnificative pagini, ce si-a gasit o deosebit de bogata expresie. Miscare de masa, intrunind adeziunea intregului popor, prilejuind numeroase manifestari de veritabil patriotism colectiv, lupta pentru Unire, condusa cu abnegatie si inteligenta, a starnit un larg ecou international. Interesul opiniei europene era alimentat, in egala masura, atat de locul pe care Principatele il ocupau in cadrul ,,Problemei orientale", de interesele contradictorii ale puterilor in aceasta parte a Europei, de actiunile diplomatiei generate de aceste interese, cat si de aspectele, nu mai putin interesante, pe care le imbraca lupta romanilor.

In timp ce ,,Problema orientala" si interesele politice reprezentau cadrul general, substanta chestiunii romanesti era generata de actiunea vasta si corcetata a unui intreg popor care, cu o maturitate politica rar intalnita, a izbutit, in cele din urma, sa impuna Europei vointa sa, in acord cu legile moralei si ale progresului istoric.

Diplomatia si opinia europeana au urmarit cu atentie chestiunea romaneasca, din momentul in care aceasta, mai ales din 1855, a devenit un element de care depindea, in esentiala masura, rezolvarea conflictului european. Rapoartele diplomatilor si presa, fie ca aplauda sau condamna-in functie de interese ce nu coincideau, fireste, cu cele ale poporului roman, angajat direct si activ in lupta pentru propria sa existenta-reliefeaza uriasul interes generat de problema romaneasca.

Pana la 1858, cand, in imprejurarile care se cunosc, puterile au fixat, in cuprinsul Conventiei de la Paris, normele generale ce urmau sa stea le baza organizarii viitoare a Principatelor, opinia europeana s-a manifestat activ. Amploarea dezbaterilor, in organele de presa, mai cu seama, vadeste masura in care problema romaneasca devenise o problema internationala.

In general, asupra acestui lucru nu s-a insistat in masura suficienta in literatira noastra de specialitate. Articolele de presa inserate in cuprinsul colectiei de ,,Acte si documente privitoare la istoria renasterii Romaniei" precum si acele mentionate, la timpul sau, de T. Codrescu, in ,, Presa franceza si Principatele Romane" (Iasi, 1856), nu pot oferi masura exacta a locului pe care, in aceasta etapa, problema romaneasca l-a ocupat in constiinta europeana.

Este suficient sa notam aici ca ecoul a fost imens, depasind cu mult cadrul restrans in limitele caruia problema era abordata in cercurile diplomatice (aprecierea o facem nu numai dupa cantitatea materialului ci, in egala masura, si dupa valoarea acestuia).

Bibliografie: ,,Cuza Voda in

memoriam"

Coordonatori:L. Boicu. Gh. Platon

Al. Zub