BIZANTUL IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI AL XIII-LEA SI IN PRIMA JUMATATE A SECOLULUI AL XIV-LEA

BIZANTUL IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI AL XIII-LEA SI IN PRIMA JUMATATE A SECOLULUI AL XIV-LEA

1. Situatia Imperiului grec in 1261. Mihail al VIII-lea Paleologul

Imperiul, la dimensiunea la care a fost constituit sub noua dinastie a Paleologilor nu mai semana deloc cu cel de pe vremea Comnenilor. In Asia, Imperiul de Trapezunt stapanea cea mai mare parte a provinciilor de pe malul Marii Negre si forma de stat independent care se izola tot mai mult de Bizant avand, pana la mijlocul secolului al XV-lea o existenta paralela cu cea a Imperiului grec.

In Europa, Despotatul de Epir ocupa sudul Albaniei si o parte din Etolia. Ducatul de Neopatras sau Vlahia Mare se intindea peste Tessalia, Locrida si Phtiotida.

Alaturi de aceste state grecesti, exista in Grecia centrala un ducat latin la Atena si, in Peloponez si un principat latin de Moreea. Venetienii stapaneau cea mai mare parte a insulelor din Arhipelag. Genovezii detineau insula Chios si aveau importante colonii pe litoralul anatolian si in Marea Neagra.

Imperiul restaurat nu mai cuprindea decat trei grupe de teritorii: in Asia, vechile posesiuni ale Imperiului de Niceea iar in Europa, Constantinopolul cu Tracia si o parte a Macedoniei unde Tesalonicul era orasul principal. In sfarsit, cateva insule: Rhodos, Lesbos, Samotrace si Imbros. Un factor agravant in reprezenta faptul ca in fata acestui Imperiu, epuizat din punct de vedere financiar, slabit ca putere militara, se ridicau tinerele state, puternice si constiente de forta lor, gata sa-si dispute hegemonia cu Bizantul.

Asa erau in Peninsula Balcanica, cel de-al doilea imperiu bulgar, in secolul al XIII-lea si Serbia Mare a lui Stefan Dusan, in secolul urmator. Se adauga la toate acestea amenintarea crescanda a turcilor in Asia Mica.

Pentru a restaura Imperiul bizantin de alta data era nevoie de eforturi deosebite. In acest sens, Mihail al VIII-lea (1261-1282), s-a straduit sa realizeze lucruri grandioase. Chiar daca n-a reusit sa-si puna in aplicare intregul sau geniu practic si abilitatea sa deosebita, el ramane ultimul din marii imparati ai Bizantului.

Imaginea sa a fost insa umbrita de un prim gest, reprobabil prin cruzimea sa, dar menit sa-i consolideze puterea. In dorinta sa de a-si intari autoritatea, simtind foarte bine ca el este considerat, totusi, un uzurpator, nu a ezitat sa comita cu sange rece o crima politica: a orbit si intemnitat pe bietul copil Ioan Lascaris, in varsta de 12 ani, mostenitorul legitim al tronului si a avut cruzimea de a mutila si pe secretarul sau, Manuel Holobolos, pedepsindu-l astfel pentru mila aratata fata de nevinovata victima. Reactia n-a intarziat. Afland, patriarhul Arsenie, cuprins de oroare si de remuscari, a pronuntat anatema asupra basileului, ceea ce a dus la un conflict cu caracter religios din cele mai nedorite si care a avut ca rezultat depunerea patriarhului Arsenie, exilarea lui la Proconese si alegerea lui Germanos, arhiepiscopul de Adrianopol, ca patriarh. Toata aceasta actiune a fost condusa de calugarul Iosif, ignorant dar indraznet, duhovnicul lui Mihail al VIII-lea. Adeptii lui Arsenie n-au recunoscut apoi pe nici unul din succesorii sai pana in 1306.

Prin intrigile sale, Iosif l-a fortat pe Germanos sa abdice din functia de patriarh (14 septembrie 1266) si a impus propria sa alegere, dupa care a ridicat, in mod solemn, anatema. Nu putini au fost cei ce au continuat sa-l considere pe Arsenie patriarh legitim.

Indata dupa urcarea pe tron, Mihail al VIII-lea si-a manifestat intentia de a redobandi provinciile ce au fost ale Imperiului, atat de la greci cat si de la latini. El a pus din nou piciorul in Moreea franceza (sfarsitul lui 1261), a cucerit Ianina de la epiroti (1265), o parte din Macedonia de la bulgari (1264) si mai multe insule din Arhipelag, de la venetieni. A infrant obraznicia genovezilor pe care intentiona sa conteze in anihilarea ambitiilor Venetiei. A repus sub autoritatea unui calugar grec bisericile sarbe si bulgare (1272). Dar, foarte curand a trebuit sa intampine ostilitatea Occidentului.

Politica interna a lui Mihail al VIII-lea a fost in totalitatea ei favoarea marii nobilimi. Precum odinioara Comnenii si Anghelii, el a incredintat functiile importante celor apropiati lui in primul rand fratelui sau Ioan, pe care l-a pus in fruntea armatei imperiale si care a contribuit prin victoriile obtinute, la cresterea prestigiului sau. In 1272, Mihail a asociat la domnie pe fiul sau mai mare, Andronic, in varsta de 16 ani si l-a casatorit cu fiica lui Stefan al II-lea, regele Ungariei.

Papalitatea si Venetia n-au renuntat la ideea de a restaura Imperiul latin. Noul suveran al Regatului celor doua Sicilii, Carol de Anjou, mostenitor, in virtutea tratatului de la Viterbo (1267), al drepturilor imparatului Baldouin II, era suzeran al principatului de Ahaia, prin casatoria fiului sau cu urmasa lui Villehardouin. El nutrea astfel mari ambitii fata de Orient. Carol de Anjou a cucerit insula Corfu (1267),a ocupat Durazzo si coasta Epirului (1272) si a luat titlul de rege al Albaniei aliindu-se cu toti dusmanii Imperiului, cu bulgarii, cu sarbii, cu principele Vlahiei Mari.

2. Sinodul ecumenic de la Lyon (1274) si esecul incercarii de refacere a unitatii crestine

In aceasta criza deosebita, noul papa, Grigore al X-lea, a initiat o apropiere de basileu, in scopul refacerii unitatii Bisericii crestine. Suveranul pontif nu cerea decat recunoasterea primatului papal in drept si in fapt si pomenirea papei in Liturghie. Mihail al VIII-lea s-a lansat intr-o propaganda activa pentru a demonstra clerului ca aceste concesii erau mici in raport cu ceea ce se oferea in schimb: salvarea Constantinopolului. Dar, de la inceputul campaniei sale, el s-a lovit de opozitia ireductibila, chiar daca temperata ca forma de manifestare, a intregii lumi ortodoxe bizantine. Intre timp, basileul nu a ezitat sa treaca peste aceasta atitudine si l-a instiinta pe papa ca, in ciuda dificultatilor, clerul era gata sa accepte unirea si a cerut sa garanteze integritatea solilor pe care el ii trimitea la sinod.

Se pare ca nimic nu mai putea impiedica realizarea unirii. La Constantinopol, basileul si-a continuat propaganda si a obtinut o adevarata victorie atunci cand a castigat de partea sa pe teologul Ioan Veccos, pana atunci ostil oricarei apropieri fata de Roma, in timp ce, patriarhul Iosif, cu tot atasamentul sau fata de basileu, a ramas de neinduplecat.

Grecii nu trebuiau sa participe la sinodul convocat la Lyon decat printr-o ambasada care urma sa aiba in fruntea ei pe ex-patriarhul Germanos, pe marele logothet Gheorghios Acropolites si pe Teofan, mitropolitul de Niceea. Acestia au dus o scrisoare catre papa din partea imparatului, recunoscand toata doctrina Bisericii romane si un act al clerului care se limita la concesiile formulate de Grigore al X-lea. Dupa citirea acestor scrisori, uniunea celor doua Biserici a fost pronuntata de papa in cea de a patra intrunire a sinodului, la 6 iulie 1274.

Visul papalitatii s-a realizat prin recunoasterea suprematiei sale, dar acest acord nu era viabil datorita fundamentului pur politic pe care a fost asezat. Mihail al VIII-lea a smuls cu forta adeziunea clerului ortodox avand indreptata impotriva sa chiar si atitudinea celor mai apropiate rudenii ale sale. Asa cum remarca cercetatorii problemei, la sinod n-au participat decat doi episcopi greci si unirea a fost hotarata fara nici o pregatire psihologica, fara discutii teologie asupra punctelor in litigiu. In curand s-a dovedit apoi ca forta nu serveste la nimic in acest domeniu, ca a lipsit de la inceput adeziunea sufletelor. Mihail al VIII-lea a actionat pe cont propriu, contrar sensului firesc al vietii spirituale bizantine.

Rezultatele imediate ale sinodului au fost, pe de o parte, semnarea unui armistitiu intre Carol de Anjou si Mihai al VIII-lea si, pe de alta parte, abdicarea patriarhului Iosif (mai 1275). Este semnificativ ca ceremonia de instalare a noului patriarh, Ioan Veccos, n-a avut loc la catedrala Sf. Sofia ci in capela palatului imperial. Foarte influent la curte, el s-a erijat in aparator al unirii dar s-a lovit de o opozitie inversunata si cvasi-generala, condusa de eruditi precum Grigore din Cipru, de sora basilerului Euloghia si de printi inruditi pe care Mihail nu a ezitat sa-i intemniteze. Un sinod antiunionist indreptat impotriva lui Mihail Paleologul si al lui Ioan Veccos a fust tinut in Tessalia.

Papa Grigore al X-lea a murit curand (ianuarie 1276) iar succesorii sai (trei pontifi in doi ani, ianuarie 1276 mai 1277), alesi sub influenta lui Carol de Anjou, si-au manifestat deschis ostilitatea fata de greci si, recunoscand aspiratiile lumii grecesti, au facut si mai grea, imposibila chiar, misiunea lui Mihail al VIII-lea si a lui Ioan Veccos. Papa Nicolae al III-lea a mers pana acolo incat a pretins ca imparatul, fiul sau, patriarhul si toti clericii ortodocsi sa jure individual pe unire. In momentul sosirii legatilor papali la Constantinopol, Ioan Veccos, ca urmare a acuzatiilor ce i s-au adus din toate straturile sociale ale lumii bizantine, si ca urmare a unui conflict cu imparatul, a abdicat din demnitatea de patriarh.

Dupa moartea, in 1280, papei Nicolae al III-lea, Carol de Anjou l-a instalat ca succesor in scaunul papal pe unul din cei mai apropiati oameni ai sai, pe cardinalul Simon de Brie (Martin al IV-lea, februarie 1281). Orice incercare a lui Mihail al VIII-lea de a mentine unirea a fost zadarnica. Dupa insuccesele din Peninsula Balcanica ale lui Carol de Anjou, aceasta alegere parea ca-l va ajuta sa-si realizeze marele plan. Martin al IV-lea, neintelegand situatia dificila in care se gaseau adeptii unirii la Constantinopol, in special Mihail al VIII-lea, l-a excomunicat pe basileu, acuzandu-l de duplicitate. Apoi, prin intermediul papei, se constitui o coalitie impotriva Bizantului, compusa din Carol de Anjou, Filip de Tarent si Venetia (iulie 1281).

Expeditia, a carei pornire a fost fixata pe aprilie 1283, urma sa fie o adevarata cruciada menita sa restaureze Imperiul latin si sa cucereasca Locurile Sfinte. Dar, Mihail Paleologul si aliatul sau, Petru al III-lea, regele Aragonului, au profitat de ragaz si au provocat declansarea unei rascoale generale antifranceze in Sicilia, ramasa in istorie sub numele de Vecerniile siciliene (31 martie 1282). Pericolul unei cruciade antibizantine a fost atunci indepartat. Carol de Anjou nu mai avea fortele necesare nici macar sa-si apere propriul stat.

3. Schimbari demografice in Asia Mica. Aparitia turcilor otomani

Mihail al VIII-lea a neglijat complet problema Asiei Mici. Sultanul de Iconion (Rum) nu mai reprezenta o amenintare pentru Imperiu dar basileul nu dispunea de forte pentru a-l cuceri. Apoi, timp de aproape doua secole de cand populatia turca a inceput sa apara in peninsula, ei au reusit sa cucereasca Anatolia nu numai din punct de vedere politic ci si al ocupatiilor ancestrale. Astfel, pastorul turc a alungat agricultorul grec. In orasele in care s-au stabilit, turcii selgiucizi au renuntat la primitivismul lor si si-au creat o cultura proprie, in cea mai mare parte de factura greceasca. Persana era limba oficiala a sultanilor iar in arta, traditia sassanida se imbina cu elemente elenistice si armene.

Se poate spune pe buna dreptate ca daca imparatii bizantini ar fi putut reocupa Anatolia, ei s-ar fi gasit in fata unei populatii inasimilabile caci cultura greaca si limba ei nu s-au putut mentine decat in statul de la Trapezunt, in Bithinia si pe coastele Arhipelagului, in timp ce Cilicia devenise o colonie cu populatie armeana. In plus, invazia mongola, prin miscarea de populatie care a fugit la apropierea ei, a avut ca rezultat intarirea elementului turc in Asia Mica. Este perioada cand s-au format emiratele independente precum cel de Karamania, care a cucerit Ikonion in 1278.

In acelasi timp, un trib necunoscut pana atunci kei-kaukli, originar din Chorassan (Horezm), de unde a fost alungat de invazia mongola, a ajuns in Sultanul de Ikonion, unde s-a pus in serviciul sultanului Alaeddin l-a stabilit intre Kutayeh si Brusa, sub comanda conducatorului lor, Ertogrul. Acesta a fost momentul in care otomanii au intrat in istorie.

Neputand intervenii eficient in Asia Mica, Mihail Paleologul nu a organizat nici macar apararea frontierelor. El a facut chiar deservicii acestei actiuni. Prin masuri fiscale, basileul a suprimat privilegiile acelor akritai, coloni stabiliti de imparatii de la Niceea, cu sarcini de aparare a teritoriilor de la frontiere. Consecintele acestor masuri nu s-au lasat asteptate. Nemaifiind aparate, provinciile imperiale de margine erau invadate periodic de hoarde turcesti si mongole care masacrau populatia satelor si devastau terenurile agricole. Bogata vale Meandros a fost transformata in pustiu.

Singurul succes obtinut de Mihail al VIII-lea in Asia Mica a fost alianta sa cu Ioan al II-lea Comnenul, imparatul de Trapezunt care, dupa negocieri complicate, pline de dificultati protocolare (1281-1282), a consimtit sa vina personal la Constantinopol pentru a lua in casatorie o fiica a lui Mihail. Acesta alianta a celor doua state bizantine a avut semnificatia ei dar a insemnat mult prea putin fata de pierderea irevocabila a celei mai mari parti a Asiei Mici.

Agitatiile religioase care au izbucnit in interior au reprezentat o alta cauza a slabiciunii generale. Domnia lui Mihai al VIII-lea a marcat pentru Imperiu un inceput al unei renasteri. Dar a urmat decaderea rapida si inevitabila.

4. Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328)

La moartea sa, Mihail al VIII-lea a lasat fiului sau un start complet ruinat si tulburat de dispute religioase. Sarcina de a scoate Imperiul din aceasta criza era mult prea grea pentru el si noul basileu nu a reusit nici macar sa pastreze rezultatele obtinute. In momentul in care cruciada impotriva Constantinopolului parea indepartata, noi pericole au inceput sa ameninte Imperiul. State tinere si ambitioase s-au constituit la frontierele sale, in Europa, statul sarb care dorea sa iasa la Marea Egee si viza Tesalonicul, in Asia Mica puternicele emirate turcesti si, in curand, fara rival, statul otoman.

In timp ce, pentru a evita aceste pericole, ar fi fost necesare resurse considerabile, Imperiul trecea printr-o criza financiara acuta, incapabil sa ridice osti suficiente sau sa echipeze flote, redus la rangul de stat secundar, de stat pasiv. Venetia si Genova considerau teritoriul sau ca pe o zona de colonizare comerciala ale carei piete si le disputau deschis. Asa cum s-a remarcat, acesta a fost cauza principala a decaderii Imperiului si nu caracterul persoanei unuia sau altuia dintre imparati.

In timpul primei parti a domniei sale (1282-1302), Andronic a dus o politica proprie si sistematica, total diferita de cea a lui Mihail Paleologul. Obiectivele sale erau: respingerea unirii religioase, efortul indreptat spre rezolvarea marilor probleme din Orient si alianta cu orasele italiene. Aceasta politica ar fi reusit cu resurse mari dar asa, ea a dus la framantari religioase si a avut rezultate nedorite in interior si exterior.

Dupa 1302, dimpotriva, Andronic n-a mai urmat o politica coerenta. El s-a multumit cu masuri extreme. Imperiul a ajuns la discretia catalanilor si italienilor. Toate acestea au determinat declansarea unui razboi civil in interiorul statului.

a) Respingerea unirii religioase. Pericolul unei cruciade occidentale fiind indepartat si dandu-si seama ca unirea celor doua Biserici n-a contribuit in nici un fel la rezolvarea problemei, Andronic si-a inaugurat domnia prin masuri evident antiunioniste. Intre acestea pot fi considerate inmormantarea nocturna si fara ceremonial a trupului neinsufletit al tatalui sau intr-o manastire mica din Tracia (11 decembrie 1282), alungarea patriarhului Ioan Veccos (26 decembrie), restaurarea triumfala a lui Iosif urmata de represalii impotriva unionistilor (30 decembrie). Spiritele erau atat de mult indreptate impotriva unionistilor incat Ioan Veccos a trebuit sa compara in fata unui sinod si sa-si semneze abdicarea. A fost exilat la Brusa unde a murit in 1293.

Aceste masuri n-au adus pacea in sanul Bisericii, tulburata de schisma arsenita care s-a declansat dupa inlaturarea patriarhului Arsenie (mai 1265). Arsenie era mort in 1273 dar adeptii sai au continuat sa formeze o mica Biserica refuzand sa recunoasca pe succesorii acestuia la Patriarhie. Iosif murind in martie 1203, locul sau a fost luat de un laic erudit, infocat adversar al unirii, Grigorie din Cipru, care nu a reusit sa domoleasca spiritele. N-a reusit sa faca ordine nici succesorul acestuia, calugarul Athanasie, care a abdicat de doua ori, din care in 1309 definitiv.

In varsta de 24 de ani la urcarea pe tron, Andronic al II-lea a avut doi fii, pe Mihail si Constantin cu prima sa sotie, Anna de Ungaria. In a doua casatorie a avut ca sotie pe Iolanda de Montferrat, descendenta a regilor latini de Tesalonic si care si-a luat numele de Irina. Ea i-a daruit lui Andronic trei fii si o fiica dar, datorita intrigilor ei, a parasit-o si imparateasa s-a retras la Thessalonic.

Robust, spirit subtil, dar avand un caracter meschin, plin de incertitudini, Andronic s-a lasat condus de ministrul sau favorit Teodor Muzalon, marele logothet. El n-a avut o autoritate suficienta pentru a restabili ordinea si prosperitatea in stat. S-a straduit sa adopte masuri necesare, mai ales legislative, dar n-a urmarit suficient aplicarea lor si, astfel, ele nu si-au atins scopul. N-a stiut sa lupte impotriva crizei financiare care n-a facut decat sa se adanceasca mai ales ca urmare a enormelor cheltuieli la care a contribuit si imparateasa Irina. Mijloacele de a obtine noi resurse financiare au fost dezastroase: imprumuturi oneroase, impozite mari asupra cerealelor, caderea monedei, diminuarea salariilor slujbasilor de la palat, etc. Toate acestea au dat nastere la nemultumiri, au suscitat revolte si n-au dus decat la agravarea crizei financiare. Dar, dintre toate masurile, cele mai nefaste au fost loviturile date armatei, concedierea echipajelor din marina de razboi, desfiintarea galeriilor. Imperiul nu mai era aparat decat de corsari si de flota genoveza. Destinul sau era la discretia republicilor italiene.

b) Raporturile cu Genova si Venetia. Cele doua puteri maritime, vesnic dusmane intre ele, isi disputau deschis preponderenta economica in Constantinopol si in tot Orientul. Mihail Paleologul a stiut sa tina egala balanta dintre ele. Andronic a favorizat in exclusivitate pe genovezi si cand razboiul a izbucnit intre cele doua republici, Constantinopolul s-a gasit expus represaliilor venetiene fiind slab aparat de aliatii sai genovezi.

Razboiul a durat aproape sase ani (1293-1299), avand ca principala si adevarata cauza, asa cum a aratat Gh.I.Bratianu, rivalitatea celor doua puteri in Marea Neagra unde Genova mostenise vechile pozitii ale Bizantului si a fondat prospera colonie Caffa si unde Venetia a incercat sa patrunda si ea prin intermediul aliantei cu hanul tatar, Nogai. Constantinopolul a ajuns in mijlocul ostilitatilor. In iulie 1296, o escadra venetiana a debarcat trupe care au devastat Galata si Pera iar flota a incercat sa intre in Cornul de Aur. Ca represalii, genovezii au masacrat pe toti venetienii intalniti iar corsarii venetieni au devastat toate stabilimentele genoveze din Marea Neagra.

Marea batalie navala care s-a desfasurat la 7 noiembrie 1298 intre coasta Dalmatiei si insula Curzola, a fost pentru Venetia un dezastru fara precedent. Cei doi adversari, in mod egal slabiti, au semnat pacea de la Milano (25 mai 1299) fara despagubiri, dar imparatul Andronic a fost cel care a trebuit sa le suporte. Semnand cu venetienii o pace oneroasa (1303), el a cedat genovezilor cartierul cel mai intins din Constantinopol. A lasat fratilor Zaccaria concesiunea exploatarii alaunului (piatra acra ce se folosea in tabacarie, in fabricarea hartiei si ca mordant, in fixarea vopselei pe tesaturi), din minele aflate in Phoceea. A fost nevoit, de asemenea, sa incuviinteze ocuparea insulei Chios sub pretextul apararii ei de turci (1304).

c) Ascensiunea Serbiei. Dintre vecini cel mai amenintator era regele arab Stefan Uros al II-lea Milutin (1282-1321) care, dupa ce a cucerit Skoplje, unde si-a stabilit apoi resedinta a ocupat Serrhes si Kavala impingandu-si hotarele pana la Marea Egee si amenintand chiar Tesalonicul. O armata trimisa de Andronic, sub comanda lui Mihail Kabalas, a fost invinsa. Atunci basileul a incercat realizarea unei legaturi matrimoniale oferindu-i suveranului sarb ca sotie pe fiica sa, Simonida, si recunoscand regelui o parte din cuceriri (1297). Stefan Uros al II-lea Milutin care a fost unul din cei mai mari regi ai Serbiei in Evul Mediu, vestit prin ctitoriile sale de biserici si spitale in statul sau dar si la Constantinopol, Tesalonic sau Ierusalim, avea dorinta de a uni sub aceeasi coroana Serbia si Imperiul bizantin. In timpul domniei sale, datorita Simonidei, influenta bizantina in civilizatia sarba a devenit predominanta.

d) Un factor agravant in viata interna: almugavarii. Un pericol tot mai mare se intrezarea in Asia Mica. In 1288 a murit Ertogrul, intemeietorul semilegendar al statului otoman. Locul sau a fost luat de Osman sau Othman (de aici numele de osmanlai sau otomani), care a trecut la islamism si a inceput largirea domeniilor sale in defavoarea statului bizantin si a mongolilor. O incercare de oprire a lor, in 1296, de catre o mica armata trimisa de basileu, a ramas fara rezultat. La inceputul anului 1300, incursiunile lui Osman, pana atunci mici razboaie de la sat la sat, au capatat amploare si, pentru prima oara in 1301, cavalerii sai imbracati in armuri usoare, au infrant trupele imperiale langa Nicomedia. O incercare a lui Andronic de a trimite pe fiul sau, Mihail al IX-lea, in 1302, cu o mica armata completata cu mercenari alani, s-a sfarsit printr-un dezastru ingrozitor. Acesta a fost ultimul efort al imparatilor de a salva Asia Mica cu forte proprii.

Andronic a recurs la o unitate de mercenari, specialisti in razboaie, care si-au inchiriat serviciile unor suverani din Occident. Este vorba despre o armata uriasa ramasa fara ocupatie dupa incheierea pacii dintre Aragon si Sicilia (1302), recrutata in Catalania, Aragon, Navarra si pe care regele Aragonului o angajase in serviciul sau dar acum prezenta ei nu mai era dorita in Spania. Eliberati din obligatiille lor, acesti osteni numiti a l m u g a v a r i, si-au ales ca sef un aventurier, pe Riger de Flor, vechi calugar templier indepartat din ordin pentru hotie. Era un corsar redutabil si stapan al unei unitati de cavalerie. La curent cu problemele Bizantului, el a semnat o conventie cu Andronic al II-lea prin care i se atribuie titlul de megaduce, i se oferea mana unei printese, iar pentru ostenii sai o solda dubla fata de cea oferita mercenarilor obisnuiti.

In perioada ianuarie-august 1304, almugavarii i-au alungat pe turci din Asia Mica atacandu-i cu arme albe si vanandu-i cu atata furie incat acestia, de cele mai multe ori, n-au avut timp sa se foloseasca de arcurile si sagetile lor. Excesele catalanilor fata de populatia bastinasa au fost insa mult mai mari chiar decat cele comise de turci.

Andronic a avut conflicte cu bulgariiin special cu tarul Teodor Sviatoslav (1300-1322) care, dupa ce a eliberat teritoriul tarii sale de sub jugul mongol, in 1304, a invadat Imperiul si a amenintat porturile de la Marea Neagra. O oaste comandata de fiul sau, Mihail al IX-lea, a fost infranta langa Adrianopol. Amenintarea continua si basileul s-a decis sa apeleze la almugavari, mai ales ca acestia terorizau populatia greaca din Asia Mica. Roger de Flor a fost adus cu oamenii sai si debarcat la Gallipoli. In fata unei iminente revolte a militarilor imperiali, basileul a hotarit, totusi, sa-i duca inapoi pe almugavari. In compensatie, Roger a primit titlul de cezar si promisiunea unui teritoriu in Asia Mica, cu conditia reluarii operatiunilor impotriva turcilor care au blocat din nou orasul Philadelphia.

Inainte de a pleca insa, la o ultima intrevedere, cu ocazia unui ospat dat de Mihail al IX-lea la Adrianopol, acesta l-a asasinat pe Roger de Flor cu intreaga sa suita (7 aprilie 1305). Nici un alt eveniment nu ar fi putut fi mai nefast pentru Imperiu. Aceasta crima inutila a declansat furia catalanilor a caror teribile represalii au grabit dezorganizarea statului bizantin si au bulversat intreaga Peninsula Balcanica timp de mai multi ani. Ea a deschis, de asemenea, drum liber otomanilor.

Almugavarii s-au imprastiat in permanenta cautare de prada, epuizand posibilitatile de aprovizionare ale regiunilor pe care treceau. In cele din urma, catalanii au pus bazale unui principat aragonez la Atena, care va dura aproape optzeci de ani (1311-1388).

Trecerea almugavarilor prin intregul Imperiu, mult mai dezastroasa, decat toate cruciadele la un loc, a curmat orice posibilitate de redresare a statului. Ea a avut ca o consecinta inevitabila noi pierderi teritoriale pentru Imperiu. Andronic al II-lea n-a avut nici un fel de avantaj nici de pe urma eliberarii Asiei Mici. Indata ce au plecat catalanii, au reaparut turcii si au reocupat pozitiile facand noi cuceriri. Almugavarii au lasat in urma lor bande de turci care au continuat sa devasteze Tracia, tinand sub control drumul dintre Constantinopol si Tesalonic. Turcii au stapanit regiunea trei ani (1311-1314), perioada in care nu s-au putut efectua nici macar lucrarile agricole.

5. Perioada razboaielor civile

In interiorul Imperiului tulburarile religioase au continuat, adeptii schismei arsenite fiind ireconciliabili. In 11 ani (1312-1323), Patriarhia de Constantinopol si-a schimbat de cinci ori titularii si a ramas vacanta de doua ori (1315-1316 si 1323-1324).

Neintelegerile din sanul familiei imperiale au fost si mai grave pentru linistea statului. Tanarul Andronic, fiul lui Mihail al IX-lea, a fost multa vreme favoritul bunicului sau, apoi, viata dezordonata pe care a pus-o cand a ajuns la 20 de ani, pasiunea sa pentru vanatoare si jocuri, imprumuturile luate de la genovezi, o tentativa de complot pentru obtinerea unui domeniu, l-au dus la caderea in disgratie. Implicarea lui in asasinarea propriului frate, despotul Manuel, care a dus la moartea de durere a tatalui sau, Mihail al IX-lea (1 octombrie 1320), a determinat ruptura. Andronic al II-lea, disperat, a voit sa-si excluda nepotul de la tron. S-a creat indata o partida care sa-i sustina interesele, el beneficiind si de ajutorul regelui sarb Stefan Milutin (1320). Tanarul Andronic a fugit la Adrianopol unde adeptii sai au venit sa-l intalneasca. Acesta era semnalul de incepere a razboiului civil.

a) Prima faza (1321-1328). Razboiul civil a fost rezultatul firesc al anarhiei si al dezordinii datorate politicii financiare dezastroase a lui Mihail Paleologul, slabiciunii si stangaciilor lui Andronic al II-lea. Aceasta perioada de treizeci si patru de ani a cunoscut doar treisprezece ani de liniste, cei ai domniei lui Andronic al III-lea. Aceste permanente tulburari au grabit dezorganizarea Imperiului si au paralizat capacitatea sa de aparare. Dar rezultatul cel mai nefast a fost interventia strainilor in luptele interne precum si pierderile teritoriale ce au rezultat din aceasta.

Refugiat la Adrianopol, tanarul Andronic a strans in jurul sau o armata de nemultumiti. Razboiul a inceput in august 1321. atacul a fost pornit de imparat care a recucerit orasele cedate nepotului sau. Acesta, bolnav si parasit de trupe, a fost ajutat de un prieten apropiat, Ioan Cantacuzino, astfel ca, in primavara lui 1322, tanarul Paleolog si-a indreptat trupele spre Constantinopol, cucerind usor orasele de pe traseu. La Tesalonic, locuitorii s-au declarat de partea sa si i l-au predat pe unchiul sau, Constantin, pe care Andronic al II-lea a voit sa-l declare mostenitor al tronului. A pus apoi pe fuga un corp de armata turceasca trimisa inaintea lui si si-a continuat drumul.

Batranul imparat a cerut pace, pe care tanarul Andronic a acceptat-o facand dovada unei deosebite moderatii (iulie 1322). Lasand Constantinopolul si regiunea sa bunicului, Andronic s-a retras la Didymotika pozitie fortificata pe unul din afluentii sudici ai raului Marita, la intrarea in campia Traciei, si a inceput sa se ocupe, de apararea Imperiului. Aceasta intentie era binevenita deoarece, profitand de razboiul civil, tarul bulgar Gheorghe Terter al II-lea a invadat Tracia, a ocupat Philippopoli si a inaintat pana la Adrianopol. Tanarul Andronic l-a obligat sa se retraga, a facut o incursiune in Bulgaria si curand Philippopoli a fost recucerit.

In cursul razboiului impotriva bulgarilor, intre imparat si nepotul sau s-a realizat o impacare. Batranul basileu si-a incoronat nepotul (februarie 1325) dupa care Andronic al III-lea s-a casatorit cu Ana de Savoia, fiica contelui Amedeo al V-lea de Savoia.

Cu tot sfarsitul razboiului civil, situatia Imperiului nu s-a imbunatatit deloc. Principalele regiuni europene ale tarii erau mereu devastate de bande turcesti, Andronic al III-lea a fost obligat sa se lupte cu ei pentru a-si putea aduce sotia de la Constantinopol la Didymotika. In Asia Mica, statul otoman a continuat sa-si extinda teritoriul si, inainte de moarte, Osman a ocupat Brusa (6 apriie 1326)care era prima sa achizitie importanta si pe care , apoi, Orhan, succesorul sau, a transformat-o in capitala a statului.

Pacea dintre cei doi imparati parea aproape definitiva cand Andronic al III-lea a aflat ca bunicul sau, incitat de marele logothet Teodor Metochites, pregatea un nou razboi impotriva sa. De data aceasta au intervenit si straini in cearta dintre cei doi. Andronic cel tanar avea alaturi de el pe tarul Mihail Sisman al Bulgariei, in timp ce bunicul sau a semnat un tratat de alianta cu noul suveran sarb, Stefan Deceanski (1326-1327).

Dupa ce au fost epuizate toate mijloacele care ar fi putut duce la impacare, Andronic al III-lea a pornit campania si a atacat armata bunicului sau care se gasea in Macedonia. Inceputul a fost incununat de un stralucitor succes marcat de cucerirea Tesalonicului unde el a fost chemat de locuitori si apoi de redobandirea majoritatii oraselor macedonene (ianuarie 1328). Tanarul s-a indreaptat apoi asupra Constantinopolului unde a intrat cu complicitatea unui soldat din garda de paza a zidurilor, in noaptea de 24 mai. El a dovedit cel mai mare respect fata de bunicul sau care si-a pastrat totul in afara de titlul de basileu si a trait retras pana in 1332.

b) Domnia lui Andronic al III-lea (1328-1341). O resurectie spirituala: miscarea isihasta. A fost o perioada de acalmie intre doua razboaie civile. Constient de greselile bunicului sau, Andronic al III-lea s-a straduit sa ridice Imperiul si a reusit in oarecare masura sa-i opreasca declinul dar resursele sale au fost insuficiente si domnia sa a fost scurta. El a avut ca principal colaborator pe Ioan Cantacuzino, un prieten credincios, care l-a sfatuit in multe lucruri bune. Andronic a vrut sa si-l asocieze la domnie dar el a refuzat. Dintr-o familie nobila, inrudita prin alianta cu Paleologii, Ioan Cantacuzino a pus in serviciul lui Andronic al III-lea experienta sa de razboi, priceperea de om de stat si de diplomat. El a fost, in acelasi timp, mare domestic, comandant al armatei si mare logothet, conducatorul administratiei interne.

Masura cea mai importanta a domniei lui Andronic al III-lea a fost reforma sa juridica. S-a inlocuit colegiul celor 12 judecatori, instituit de bunicul sau care s-a dovedit incapabil sa opreasca coruptia in justitie. In locul lor au fost numiti 4 judecatori generali (2 laici si 2 ecleziastici ) cu drept de sentinta definitiva si irevocabila. Andronic al III-lea a incercat sa readuca la viata numeroasele orase devastate de razboi si a intemeiat altele. Era un excelent soldat, comandandu-si el insusi trupele in lupta. Si-a petrecut o buna parte a domniei in campanii militare si a reusit sa imbunatateasca pozitiile Imperiului in Peninsula Balcanica. Dar prima sa incercare n-a fost prea fericita. Cautand sa exploateze diferendul sarbo-bulgar, Andronic a intrat intr-o coalitie formata din tarul bulgar Mihail Sisman si Basarab I, domnul Tarii Romanesti. Coalitia a fost infranta, tarul bulgar cazand in batalia de la Velbujd (Kstendil), la 28 iulie 1330. Regele sarb a cucerit orasul Nis si o parte a Macedoniei occidentale si a retrimis la Constantinopol pe Teodora, sora lui Andronic al III-lea, vaduva lui Sisman, instaland pe Ioan Stefan, fiul lui Mihai Sisman, casatorit cu Ana, fiica regelui sarb. Momentul poate fi considerat ca inceput al hegemoniei sarbe in Balcani. Domnia lui Ioan Stefan nu a durat mult caci, in primavara lui 1331, o grupare a boierilor bulgari l-a alungat instaland pe Ioan Alexandru in locul sau.

Obligat sa se ocupe in exclusivitate cu apararea provinciilor europene, Andronic al III-lea nu a putut sa se opuna inaintarii turcilor in Asia Mica, otomanii reusind sa puna mana pe ultimele pozitii ale Imperiului in aceasta peninsula.

Cu toate ca Brusa a fost cucerita, statul otoman era inca unul din cele mai mici din zona, dar in momentul in care Andronic il invingea pe bunicul sau, Orhan asedia Niceea. Sosit in graba, cu o oaste improvizata, basileul a pierdut batalia de la Pelekanon si Niceea a fost cucerita, la 2 martie 1331. Orhan a atacat apoi Nicomedia care a cazut, in cele din urma, in 1377. Pe la 1340, el stapanea 100 de fortarete impingandu-si hotarele pana aproape de Scutari, nu departe de Bosfor. Interventia lui Orhan in treburile interne ale emiratului de Mysia i-au adus in stapanire Pergamul si mai multe alte orase. Toate aceste anexari s-au realizat fara cea mai mica reactie a statului bizantin.

Andronic si-a indreptat principalele eforturi in directia problemelor maritime care erau de un interes vital pentru Constantinopol. Pirateria reprezenta, in acest context, o amenintare permanenta. Ea era organizata de emirii turci din provinciile maritime si, dupa 1330, atacurile au devenit tot mai dese atat impotriva posesiunilor bizantine cat si a celor latine. In 1333, emirul de Sarukhan a condus o flota de saptezeci si cinci nave impotriva coastelor Traciei si numai apropierea lui Andronic l-a determinat sa se retraga. Ceva mai tarziu, piratii turci au ocupat Rhodosto, la numai cateva ore de Constantinopol, si a fost necesara o expeditie comandata de imparat pentru a-i alunga. In sfarsit, imprejurarile Constantinopolului au fost atacate de cete turcesti din statul otoman si Ioan Cantacuzino a fost cel care i-a respins dupa o crancena lupta, masacrandu-i aproape pe toti.

Pentru a pune capat pirateriei ar fi fost nevoie de o marina de razboi, ceea ce lipsea Imperiului. Corsarii turci se temeau mai mult de navele fratilor Martin si Benedict Zaccaria, suveranii insulei Chios, pe care Andronic al II-lea o cedase unchiului lor, in 1304. Ei au intretinut o permanenta teroare fata de turci ale caror nave le capturau dar, profitand de tulburarile din Imperiu, Martin l-a inlaturat pe fratele sau si s-a proclamat independent. Aceasta a determinat o expeditie bizantina impotriva insulei si inlaturarea lui. Dar statele care isi imparteau stapanirea asupra Arhipelegului erau prea divergente pentru a actiona cu eficacitate impotriva piratilor.

Venetia a propus papalitatii crearea unei ligi navale a statelor crestine care sa debaraseze Mediterana orientala de pirati. Avand in vedere pozitia sa geografica, era important ca si Bizantul sa faca parte din aceasta liga. Actiunea militara se preconiza sa aiba caracterul unei cruciade. Pentru aceasta insa, in viziunea initiatorilor, era necesara o intoarcere la uniunea religioasa intre cele doua Biserici. Aceasta intentie corespunde dorintei lui Andronic al III-lea pe care Ana de Savoia il impingea sa recunoasca autoritatea papala.

Mihail Paleologul fusese, pe vremuri, pentru realizarea acestei uniri cu scopul de a evita o cruciada impotriva Constantinopolului. De acum in acolo, unirea trebuia sa aiba ca rezultat pornirea unei actiuni militare pentru salvarea Imperiului. Este momentul in care s-a produs o mutatie in politica imperiala.

Dar aceasta prima liga navala a esuat datorita neintelegerilor intre Genova si Venetia.

In ceea ce priveste relatiile cu papa, Andronic al III-lea a militat pentru reluarea lor dar, stiind cat de ostili erau supusii sai fata de unire, a apelat la doi straini: calugarul Varlaam de Calabria si venetianul Stefan Dandolo pe care i-a trimis in secret la Benedict al XII-lea, la Avignon, unde se afla resedinta papala din 1309. Varlaam a pledat calduros cauza grecilor incercand sa-l convinga pe papa ca singurul mijloc de a-i castiga era de a le oferi la inceput ajutor si abia apoi sa se intruneasca un sinod ecumenic care sa rezolve problemele dogmatice in litigiu. Dar, Benedict al XII-lea a respins argumentele si totul s-a marginit la un schimb de mesaje (1359).

Pe de alta parte, conditiile insesi din interiorul Bizantului erau mult prea defavorabile unirii. In 1337 a inceput marea disputa isihasta. Protagonistul ei a fost invatatul calugar athonit Grigore Palamas (1296-1359) impotriva caruia s-a ridicat Varlaam de Calabria, emigrat la Tesalonic. Asa cum arata Parintele Dumitru Staniloae, dupa epoca patristica, controversa isihasta a fost cel mai important episod din istoria spiritualitatii ortodoxe. In controversa aceasta se infrunta mistica rasariteana, care afirma o cunoastere directa si duhovniceasca a lui Dumnezeu cu rationalismul scolastic care nu crede decat in ceea ce descopera ratiunea deductiv din natura (vezi Viata si invatatura Sf. Grigore Palama, ed. a II-a,Editura Scripta, Bucuresti, 1993).

Inca din vechime isihasti erau acei calugari care traiau ca pustnici, intr-o riguroasa asceza si viata mistic contemplativa, in tacere (ισηχια). Potrivit reprezentantilor noului curent, raspandit mai ales in Rasarit, printr-o contemplatie continua, indelung exercitata, se putea realiza o mai mare apropiere de Dumnezeu, pana la vederea luminii dumnezeiesti, chiar cu ochii trupesti. Isihia a fost practicata la inceput de parintii desertului care au avut loc ca sursa de inspiratie Filocalia si care si-au insusit ca disciplina de dezvoltare a vietii interioare invocarea continua a numelui lui Iisus, Rugaciunea inimii numita si Rugaciunea lui Iisus sau Rugaciunea pura. Ea consta din cuvintele: Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul. Intemeietorul propriu zis al doctrinei a fost Sfantul Ioan Scararul ( 649), autorul lucrarii Scara raiului in care recomanda rugaciune monologica, adica redusa la un singur cuvant: Iisuse. Pentru parintii isihastri, teoria si practica rugaciunii lui Iisus, meditatia in tacere asupra numelui lui Iisus si starea de liniste pe care aceasta o producea nu erau un scop in sine. Isihia crea mai degraba o stare in care se practicau virtutile, dintre care cele mai importante sunt curatia inimii (apathia), pocainta (metanoia) dar mai ales sobrietatea si atentia inimii.

Disputa pe marginea preceptelor isihaste a dus pana la necesitatea convocarii unui sinod care si-a inceput lucrarile la Sf. Sofia, la 10 iunie 1341, sub conducerea basileului, care a dat castig de cauza isihasmului. Orgoliosul Varlaam s-a intors in Italia. La cinci zile dupa incheierea lucrarilor sinodului, Andronic al III-lea a murit lasand ca urmas un copil de 9 ani, sub tutela unei imparatese de origine occidentala si pe care credinta ei latina si antiisihasta au facut-o sa nu se bucure de popularitate. Un an mai tarziu Varlaam a trecut la catolicism si a ajuns episcop, atacand apoi nu numai isihasmul dar si Ortodoxia.

c) Faza a doua a razboaielor civile (1341-1347). Andronic murea lasandu-si planurile nerealizate. Un singur om ii putea continua opera si acesta era Ioan Cantacuzino, dar el a refuzat autoritatea imperiala. Avea ca dusmani doi oameni importanti pe care ii ajutase sa-si dobandeasca pozitiile: patriarhul Ioan Calecas si parakimomenosul Alexios Apocaucos. Acestia i-au intretinut o atmosfera potrivnica in fata Anei de Savoia. Simtindu-se suspectat, Ioan Cantacuzino si-a dat demisia din calitatea de reget pe perioada minoratului lui Ioan, fiul lui Andronic al III-lea, dar decizia a fost refuzata. In timpul uneia din absentele sale, cei doi au obtinut de la imparateasa ca Ioan Cantacuzino sa fie eliberat de toate insarcinarile sale, nepermitandu-i-se nici macar sa vina la Constantinopol pentru a se apara. La aflarea vestii, Ioan Cantacuzino s-a proclamat imparat la Didymotika (26 octombrie 1341), dar a pus sa fie aclamat inaintea numele sau pe cel al mostenitorului legitim, Ioan al V-lea.

La nici o luna mai tarziu, la 19 noiembrie, minorul Ioan al V-lea era incoronat solemn la Constantinopol ca basileu, conducerea fiind preluata de o regenta formata din Ana de Savoia, Ioan Calecas si Apocaucos, acesta din urma avand rolul de conducator.

Incepea un nou razboi civil care avea cauze mult mai profunde decat lupta pentru putere. Cantacuzino reprezenta marea nobilime latifundiara, pe arhontii pe care ii formase in cea mai mare parte a oraselor, in secolul al XIV-lea, micii mestesugari artizani, negustori si chiar tarani. Ura acestor clase impotriva nobililor, incitate de oameni ambitiosi si parveniti precum Apocaucos, explica izbucnirea celei de a doua faze a razboiului civil care, spre deosebire de prima, a avut caracterul unui razboi social iar ca rezultat, grabirea dezorganizarii interioare si aservirea Imperiului fata de strainatate, la care fiecare din cele doua partide au facut apel fara nici un fel de retinere. A fost, mai ales, un razboi al intrigilor si al combinatiilor diplomatice. Inca de la izbucnirea lui, el a avut caracterul unui duel intre Apocaucos care avea alaturi de el masele populare si Ioan Cantacuzino, sustinut de arhonti, calugari si isihasti.

Stabilit in pozitia fortificata de la Didymotika, Ioan Cantacuzino si-a organizat armata si a pretins comandantilor de orase din Tracia si Macedonia sa i se supuna. In prima parte a razboiului (iarna 1341 sfarsitul lui 1344), Ioan Cantacuzino n-a cunoscut decat insuccese. De la inceput marsul sau asupra Constantinopolului a fost oprit la Adrianopol de catre bulgari. In martie 1342, s-a indreptat impotriva Tesalonicului dar s-a oprit cand a aflat despre triumful miscarii populare a zelotilor indreptata impotriva nobililor din oras. Doua incercari succesive de a ocupa orasul, una din ele in noiembrie 1343, cu ajutorul emirului din Smirna, Omur-beg, au esuat.

In octombrie 1344, situatia lui Ioan Cantacuzino era deosebit de critica. La instigarea Anei de Savoia, regele Stefan Dusan al Serbiei si tarul Ioan Alexandru al Bulgariei, au invadat Tracia. La indemnul patriarhului, la Constantinopol s-a format o armata de voluntari si Apocaucos, stabilit la Heracleea, a incercat de trei ori sa-l asasineze pe Cantacuzino dar, la sfarsitul aceluiasi an, situatia s-a schimbat. Trupele lui Stefan Dusan au fost respinse de turcii lui, Omur-beg iar bulgarii au fost siliti sa se retraga. Ana de Savoia a dorit si ea inceperea tratativelor iar Apocaucos nu s-a opus. Situatia lui Ioan Cantacuzino s-a schimbat dar operatiunile se desfasurau lent, cei doi adversari aflati fata in fata fiind la fel de slabiti. Nereusind sa ocupe cu forte proprii Adrianopolul, in ianuarie 1345, Cantacuzino s-a adresat lui Orhan, si-a logodit fiica, pe Theodora, cu el si a introdus 6.000 de otomani in Europa, spre marea neliniste a genovezilor din Galata.

d) Domnia lui Ioan Cantacuzino (1347-1355). Triumful isihasmului.

Invingator in razboiul civil, stapan pe Constantinopol dar nu si pe intregul Imperiu, noul basileu a trebuit sa tina seama la inceput de sentimentul legitimist al lui Ioan al V-lea, in ochii caruia el nu era decat un uzurpator. Prin tratatul incheiat cu Ana de Savoia, Ioan Cantacuzino era recunoscut imparat, urmand sa domneasca singur timp de zece ani.

Inceputurile domniei l-au pus pe Ioan Cantacuzino in fata isihasmului. Sinodul de la Sfanta Sofia, din 1341, n-a pus capat disputei. Dimpotriva. Ea s-a extins si in domeniul politic. Adeptii erau membrii partidei zelotilor iar adversarii avea in frunte pe Ana de Savoia si pe patriarhul Ioan Calecas. La sinodul de la Sf. Sofia, monahul Akindynos a atacat pe Grigore Palamas, sustinatorul ei si acesta din urma a fost condamnat de un nou sinod prezidat de patriarhul Ioan Calecas. Cum eruditul Palamas era prieten al lui Ioan Cantacuzino, Ana de Savoia l-a aruncat in temnita (1345).

Situatia s-a schimbat total dupa intrarea lui Ioan Cantacuzino in Constantinopol. Ana de Savoia a trecut de partea isihastilor. Palamas si-a redobandi functia, un sinod a confirmat destituirea lui Calecas si numirea monahului Isidor, isihast vestit, arhiepiscop de Monembasia, in demnitatea de patriarh. In 1351, un nou sinod, tinut la Blacherne, a pus fata in fata pe Palamas cu un nou opozant, eruditul Nichifor Gregoras, pe care Cantacuzino incercase in zadar sa-l atraga de partea sa. Basileul si-a impus propriul punct de vedere iar Nichifor Gregoras a fost internat in manastirea Chira. Triumful isihastilor a fost, astfel, complet.

In esenta, pentru Imperiul bizantin, isihasmul a reprezentat o reactie la puternicele tendinte de latinizare si rationalism din secolele XII-XIII si revenirea la o riguroasa linie conservatoare si nationala. Ea a accentuat prapastia dintre Biserica latina si cea greaca, dintre cele doua lumi, cea apuseana si cea rasariteana.

La intrarea in Constantinopol, Ioan Cantacuzino a proclamat o amnistie generala si toti supusii Imperiului au trebuit sa depuna un juramant de credinta fata de cei doi suverani. Mult mai dificila era insa restabilirea ordinii si prosperitatii in stat. O incercare a basileului de a determina notabilitatile Constantinopolului sa contribuie prin danii la restabilirea finantelor publice, s-a lovit de o opozitie unanima. In plus, cu toate eforturile lui Ioan al VI-lea, cele doua tabere ale razboiului civil n-au depus armele. In provincii nu mai exista nici un fel de siguranta. Cete de turci navaleau mereu in Tracia. Rezultatele domniei lui Andronic al III-lea au fost compromise. Insula Chios, pe care acesta o anexase, a fost reocupata de genovezi la fel ca si Phoceea Noua si Phoceea Veche, in Bithinia, pe malul Marii Egee.

Tesalonicul dominat de zeloti, a refuzat sa-l recunoasca pe Ioan al VI-lea ca basileu si nu a voit sa-l accepte nici pe Grigore Palamas ca arhiepiscop. Abia in 1350, dupa multe si felurite incercari, cu ajutorul unei flotile de corsari turci, s-a reusit alungarea zelotilor care voiau sa inchine orasul tarului sarb Stefan Dusan. Acesta, in timpul razboiului civil, a izbutit sa-si extinda statul in mod considerabil, anexand Macedonia iar prin ocuparea oraselor Serrhes si Kavala, sa obtina iesire la Marea Egee. Stefan Dusan, precum odinioara bulgarul Simion, voia sa cucereasca Constantinopolul si sa uneasca sub aceeasi putere imperiala pe sarbi, greci si toate popoarele balcanice. In duminica Sfintelor Pasti, in 13 aprilie 1346, o adunare a episcopilor tinuta la Skoplje, de fapt un adevarat sinod, a numit ca patriarh al sarbilor pe miropolitul de Pe, apoi l-a incoronat pe Stefan ca tar sau basileu al sarbilor si romanilor.

Stefan a pus sa fie reprezentat pe monedelele batute de el in costumatie imperiala, si-a organizat curtea dupa model bizantin, a confirmat prin legile sale dispozitiile date de antecesorii sai basilei, mai ales pe cele referitoare la privilegiile acordate manastirilor si a publicat el insusi hrisobule in favoarea manastirilor de la Athos, trecute sub ascultarea sa impreuna cu Peninsula Chacidica.

Cu aceasta putere tanara, Ioan Cantacuzino nu se putea lupta de la egal la egal. A solicitat ajutorul turcilor si Orhan i-a trimis zece mii de osteni care i-au respins pe sarbi din Tessalia dar au pustiit cumplit toata regiunea. Ei au revenit insa si au cucerit Epirul, Tessalia, Acarnania si Etolia.

Un prim succes al lui Ioan Cantacuzino a fost amintita ocupare a Tesalonicului in 1350, din fata acelorasi intentii ale lui Stefan Dusan. Momentul a marcat reculul puterii tarului sarb, subminata si de partidele boieresti din interior. In ianuarie 1350, dupa ce basileii au redobandit cateva cetati din Macedonia, s-a semnat pacea intre beligeranti. Tarul sarb ceda Tessalia, Acarnania si sud-estul Macedoniei pana la Serrhes, dar nu a renuntat la planul de a cuceri Constantinopolul. Dandu-si seama insa ca nu o va putea face fara sprijinul unei flote, el a cautat sa incheie o alianta cu Venetia.

Problemele financiare ale lui Ioan Cantacuzino nu erau nici ele usoare. Ciuma neagra, adusa in 1348 de navele genoveze din porturile nordice ale Marii Negre, au decimat populatia Constantinopolului. Intre victime s-a numarat si Andronic, fiul basileului. Intre 1348-1349 s-a desfasurat razboiul Galatei determinat de incercarea lui Ioan Cantacuzino de a reconstitui o flota bizantina pentru inlaturarea influentei economice a genovezilor din Galata. Flota ligura a atacat si incendiat navele imperiale si a organizat apoi o blocada a Constantinopolului. O noua victorie genoveza in primavara lui 1349, a determinat semnarea unui tratat prin care basileul recunoaste vechile privilegii ale ligurilor din Imperiu.

Aceasta pace n-a durat mult deoarece, in 1351, conflictul dintre Venetia si Genova a reizbucnit. Cauza principala era o noua incercare a Genovei de a elimina rivala sa din Marea Neagra, barand Bosforul. Ioan Cantacuzino a refuzat sa se alieze cu Venetia care s-a adresat regelui Aragonului. Incercarea basileului de a se mentine neutru, a esuat. Ca urmare a unui atac venetian asupra Galatei, genovezii au bombardat zidurile Constantinopolului, astfel ca imparatul a fost nevoit sa cheme flota venetiana si s-a semnat un tratat de alianta oneros pentru Imperiu (august 1351).

Conflictul dintre cele doua puteri maritime au avut loc in interiorul Imperiului, distrugerile fiind in exclusivitate pe teritoriul sau. Razboiul, incheiat dupa batalia de la Portolongo (noiembrie 1354), n-a dat castig de cauza nici uneia dintre partile aflate in conflict. Abandonat, Ioan Cantacuzino a trebuit sa semneze un tratat prin care ceda genovezilor orasele Heracleea si Selimbria, consimtind si marirea teritoriului Galatei unde acestia isi aveau cartierul. Accesul in Marea Neagra era interzis navelor constantinopolitane.

In timp ce aceste tragice evenimente se petreceau la Constantinopol, Ioan al V-lea Paleologul, denuntand tratatul semnat cu Ioan Cantacuzino a inceput campania militara in provincie. Din Tesalonic unde l-a lasat Ioan al VI-lea Cantacuzino, el a dus tratative cu Stefan Dusan care s-a angajat sa-l ajute in a se proclama ca unic imparat (iunie 1351). Ioan al V lea a ocupat Adrianopolul atunci cand genovezii lui Paganino Doria atacau Constantinopolul (septembrie 1351). Ioan al VI-lea a incearcat sa-l alunge (iunie 1352) dar el a continuat lupta cu trupele sarbesti si bulgare, dupa ce a incheiat o alianta cu Venetia.

La randul sau, Ioan Cantacuzino nu a ezitat sa apeleze la otomani, sa pradeze bisericile din capitala de odoare pentru a putea plati solda la douazeci de mii de oameni oferiti de Orhan, promitandu-i cedarea unor fortificatii in Tracia.

Ajutorul oferit de otomani a readus stapanirea basileului asupra Traciei si Macedoniei. Tanarul Ioan al V-lea Paleologul a incercat in zadar sa atraga si el pe turci si a trebuit sa se refugieze in insula Tenedos. In 1354, Matei Cantacuzino, fiul basileului a fost incoronat solemn in biserica din Blacherne. Parea ca s-a nascut o noua dinastie cand, evenimentele neasteptate au intervenit in defavoarea sa. Cantacuzino isi datora succesele lui Orhan. Dar, brusc, alianta s-a rupt. La 2 martie 1354, in noaptea dinaintea Duminicii Ortodoxiei, un cutremur puternic a distrus zidurile portului Gallipoli si ale oraselor din jur. Otomanii, care se aflau in peninsula, au profitat de panica iscata, au considerat cataclismul ca un semn al lui Allah si au ocupat-o. Stapanind Gallipoli, ei isi asigurau controlul stramtorilor Dardanele si capul de pod care sa le faciliteze patrunderea in Europa.

Incidentul a provocat ruperea aliantei care reprezenta principala forta a lui Cantacuzino. In iunie 1354, Soliman, urmasul lui Orhan, a devastat Tracia si a impiedicat pe locuitori sa-si secere recolta de grau. O incercare a basileului de a se impaca cu Ioan al V-lea a fost respinsa (iunie 1354). In noiembrie, un corsar genovez, Francesco Gattilusio care dispunea de doua galere l-a readus pe Ioan al V-lea la Constantinopol. La vestea sosirii sale, o rascoala a locuitorilor capitalei in favoarea acestuia l-au determinat pe Ioan Cantacuzino sa abdice. El s-a retras la manastirea Vatopedi de la Muntele Athos apoi, din 1380, la manastirea din Mistra, alaturi de fiul sau, Matei.

In perioada sa monahala, Cantacuzino si-a scris opera istorica (Istoria), ce se refera la evenimentele din anii 1320-1356, lucrare valoroasa, menita sa justifice atitudinea politica a autorului din perioada cat a indeplinit functii la curte, inclusiv pe cea imperiala.

N-a mai incercat niciodata sa reia puterea, murind la 15 iunie 1383. Domnia lui Ioan Cantacuzino a marcat in procesul de involutie a Imperiului un moment deosebit de grav: patrunderea turcilor otomani in Europa.

B I B L I O G R A F I E :

O. Tafrali, Thessalonique au quatorzième siècle, Paris, 1913;

Gh. I. Bratianu, Les origines de la guerre de Curzola (1294-1299) entre Gênes et Venise, in Mlanges dhistoire gnrale, I, Cluj,1927;

Gh. I. Bratianu, Recherches sur le commerce gnois dans la Mer Noire aux XIII-e siècle, Paris, 1929;

N. Banescu, Patriarhul Athanasion I si Andronic II Paleologul. Situatia religioasa, politica si sociala a Imperiului, in Analele Acad. Rom., Mem. Sect. Ist., seria III, t. XX, 1941-1942;

D.J. Geanakoplos, Emperor Michael Palaeologus and the West ( 1258-1282). A Study in Bizantine-Latin Relation, Cambridge, Massachusetts, 1959;

I Sevcenko, La vie intellectuelle et politique à Byzance sous les premiers Palologues, Bruxelles, 1962;

Ierod. E. Norocel, Patriarhia bulgara de Tarnovo intre anii 1235- 1293, in S. T., 1966, nr. 3-4;

T. Teotoi, La conception de Jean Cantacuzène sur lEtat byzantin, vue principalement à la lumière de son Histoire, in Revue des tudes Sud-Est Europennes, 1975, nr. 2;

Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucuresti, 1976;

A.Decei, Istoria imperiului otoman pana la 1650, Bucuresti, 1978;

Gh. I. Bratianu, Marea Neagra, II, Bucuresti, 1988;

A. Vasilache, Conciliul de la Lyon si urmarile lui pentru Bizant, in Analele Universitatii din Craiova, Sectia de Teologie, 1998, nr. 3;

D. Staniloae, Din istoria isihasmului in ortodoxia romana, Bucuresti, 1992; D.Staniloae, Viata si invatatura Sf. Grigore Palama, Bucuresti, 1993;

S. Runciman, Vecerniile siciliene. O istorie a lumii mediteraneene spre sfarsitul secolului al XIII-lea, Bucuresti, 1993;

Ch. Bec, Istoria Venetiei, Bucuresti, 1999.