CRIZA RACHETELOR DIN CUBA SI IMPACTUL ASUPRA

CRIZA RACHETELOR DIN CUBA SI IMPACTUL ASUPRA
RAZBOIULUI RECE

Criza proiectilelor cubaneze a fost o confruntare intre Uniunea Sovietica si Statele Unite in legatura cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a inceput la 14 octombrie 1962[1] si a durat 38 de zile pana la 20 noiembrie 1962. Aceasta criza a fost privita ca fiind momentul cand Razboiul Rece a fost foarte aproape sa devina razboi nuclear si sa se transforme in Al Treilea Razboi Mondial.

Intr-un discurs televizat de o extraordinara gravitate, presedintele american John F. Kennedy a anuntat ca avioanele americane de spionaj au descoperit baze rusesti de lansare a rachetelor SS-4 Sandal in Cuba. Aceste rachete, purtand focoase termonucleare, constituiau un pericol iminent deoarece, avand raza de actiune medie (2000 km), erau capabile sa loveasca un numar mare de orase americane foarte importante, precum Washington. Dintr-o data, rachete sovietice puteau atinge teritoriul american, amenintand sa discrediteze doctrina nucleara americana a represaliilor masive.

Kennedy a anuntat ca va ordona o carantina navala a Cubei, pentru a impiedica navele sovietice sa mai transporte pe insula armament, si a explicat faptul ca SUA nu va mai tolera existenta amplasamentelor de lansare a rachetelor. Presedintele a tinut sa intareasca ideea ca America nu se va opri din actiunea sa militara legata de ceea ce el numea: 'amenintare clandestina, nesabuita si provocatoare ce ameninta pacea mondiala'.

Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american a descoperit ca sovieticii construiau baze de lansat proiectile de raza mijlocie in Cuba. In ziua urmatoare, presedintele Kennedy a convocat o intrunire de urgenta cu consilierii sai experimentati din domeniile militar, politic si diplomatic pentru a discuta aceste gesturi amenintatoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de ExCom, prescurtarea de la Comitetul Executiv.

Dupa respingerea propunerii unui atac aerian pentru a extermina bazele proiectilelor, ExCom s-a decis pentru o carantina navala si s-a cerut ca respectivele baze sa fie dezmembrate si proiectilele sa fie indepartate. In noaptea zilei de 22 octombrie, Kennedy[2] a anuntat decizia sa pe postul national de televiziune. In timpul urmatoarelor 6 zile, criza a crescut pana la punctul in care era gata sa izbucneasca un razboi nuclear intre cele doua super-puteri.

La 23 octombrie a inceput carantina Cubei, dar Kennedy a decis sa dea mai mult timp de gandire conducatorului sovietic, Nikita Hrusciov[3], in ceea ce privea actiunile SUA, impingand linia limitrofa a carantinei inapoi cu 500 de mile. Pana in ziua de 24 octombrie, vasele sovietice pe ruta spre Cuba, capabile de a transporta incarcaturi militare, au parut a-si incetini sau modifica cursul, sau chiar s-au intors de unde au venit, atunci cand s-au apropiat de linia de carantina (blocada navala), cu unica exceptie a unui vas - petrolierul numit Bucuresti. La cererea a peste 40 de tari necombatante, Secretarul-General al ONU, generalul U.Thant a trimis apeluri private lui Kennedy si omologului sau rus, Nikita Hrusciov, insistand ca guvernele lor sa se abtina de la orice actiune care ar putea agrava situatia si care ar putea aduce riscul unui razboi.

La 25 octombrie, transportorul aerian USS Essex si distrugatorul USS Gearing au incercat sa intercepteze petrolierul sovietic "Bucuresti" pe cand acesta din urma trecea peste linia de blocada a Cubei. Nava sovietica nu a cooperat, dar Marina SUA s-a abtinut sa captureze nava cu forta, considerand putin probabil ca petrolierul sa transporte armament. La 26 octombrie, Kennedy a aflat ca lucrarile la bazele de proiectile din Cuba continua fara intreruperi, iar ExCom dezbatea autorizarea unei invazii americane in Cuba. In aceeasi zi, sovieticii au transmis o propunere de a incheia criza: bazele de proiectile (rachete) vor fi demontate in schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba.

In ziua urmatoare 27 octombrie, totusi, Hrusciov s-a contrazis, cerand, in public, demontarea bazelor americane de rachete din Turcia, presat fiind de comandantii militari sovietici. In timp ce Kennedy si sfatuitorii sai din timpul crizei dezbateau aceasta intorsatura periculoasa a negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost doborat in Cuba, iar pilotul ce-l conducea a fost ucis.

Pentru a detensiona criza mereu mai adanca, Kennedy si sfatuitorii sai au fost de acord sa dezarmeze in secret bazele de rachete din Turcia, dar doar la o data ulterioara, pentru a preintampina protestele Turciei, un membru-cheie al NATO[4].

La 28 octombrie, Hrusciov a anuntat intentia guvernului sau de a demonta si indeparta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Transmitand mesajul acesta publicului prin Radio Moscova, URSS-ul isi confirma dorinta de a continua pe linia solutiei propuse de americani cu o zi inainte. In acea dupa-amiaza, tehnicienii sovietici au inceput sa demonteze bazele de proiectile, iar lumea nu mai era in pragul razboiului nuclear. Criza proiectilelor cubaneze era incheiata. In noiembrie, Kennedy a retras blocada navala si, pana la sfarsitul anului, toate rachetele ofensive fusesera retrase din Cuba. Curand dupa acestea, SUA si-a retras, in tacere, proiectilele din Turcia.

Criza Rachetelor Cubaneze a parut in acele timpuri o victorie clara a SUA, dar Cuba a iesit din aceasta criza cu un sentiment mult mai pronuntat de siguranta. O succesiune de administratii americane au onorat promisiunea lui Kennedy de a nu invada Cuba si natiunea comunista insulara, situata doar la 80 de mile de Florida, a ramas ca un spin in coasta politicii externe americane. Jocul dus de Hrusciov in aceasta criza a fost unul de intimidare, dar foarte riscant, pe muchie de cutit, deoarece URSS se afla intr-un dezavantaj strategic enorm, inconjurata de baze cu arme nucleare americane. La acea vreme exista un dezechilibru imens intre SUA si URSS la capitolul armelor strategice intercontinentale. Singurul as im maneca lui Hrusciov, la amenintarea americana cu represalii nucleare complete, era situatia periculoasa a Europei de Vest (in special RFG si Berlin) de a fi luate ostatice, avand in vedere ca pe continentul european, URSS detinea, mai ales la capitolul armelor conventionale, un avantaj considerabil. Ceea ce a urmarit Hrussciov prin plasarea acestor rachete a fost obtinerea unui instrument de presiune pentru a obtine concesii din partea SUA (de exemplu, in cazul problemei incinse a Berlinului). Niciodata, insa, nu a intentionat cu adevarat sa inceapa un razboi nuclear cu SUA.

Ridicarea proiectilelor din Turcia nu a avut un efect daunator asupra strategiei nucleare a SUA, dar Criza Rachetelor Cubaneze a convins URSS, umilit, sa inceapa o dezvoltare nucleara masiva. La sfarsitul anilor 1960, URSS a atins paritatea nucleara cu SUA si a construit proiectile balistice intercontinentale capabile de a supravietui unui atac nuclear preventiv si de a fi lansate rapid asupra oricarui oras in SUA.

In cazul in care criza rachetelor cubaneze a fost cel mai periculos pasaj al Razboiului Rece, momentul cel mai periculos din criza rachetelor cubaneze il gasim in seara zilei de sambata 27 octombrie 1962, atunci cand rezolvarea crizei de razboi sau de pace, parea sa stea in echilibru. Datorita faptului ca navele sovietice nu au incercat sa rupa blocada impusa de navele americane din Cuba, bazele sovietice de rachete nucleare au ramas pe insula si au fost puse rapid in stare operationala ceea ce a condus la o presiune asupra presedintelui Kennedy de a comanda un atac aerian sau o invazie in Cuba din cauza doborarii unui avion american de spionaj, in Cuba.

Aceasta situtatie critica dintre cele doua superputeri, la care s-a ajuns a dat posibilitatea ca cei doi conducatori Kennedy si Hrusciov sa mediteze asupra unui acord de pace. In acest sens au avut loc mai multe discutii si negocieri la diferite nivele, care s-au finalizat, la inceput cu o intelegere tacita, iar apoi cu semnarea unui acord intre cele doua mari superputeri. Deci criza a durat pana la sfarsitul lunii noimebrie 1962.

Criza rachetelor cubaneze a constituit cel mai periculos punct al Razboiului Rece, unde lumea a fost cel mai aproape de un razboi nuclear total. Acest fapt a determinat instalarea unei linii telefonice directe, asa numita "linie rosie" intre Kremlin si Casa Alba pentru a se evita un razboi nedorit.

Un scurt studiu cu privire la criza rachetelor din Cuba

Peste 30 de ani dupa actiunile respective dintre SUA, Uniunea Sovietica si Cuba, care au adus lumea in pragul unui nou razboi mondial a determinat noi si importante studii si informatii de neconceput despre aceasta criza care continua sa apara in preocuparea oamenilor de stiinta si indeosebi a analistilor politici. Nici un eveniment din timpul Razboiului Rece nu a generat asemenea actiuni populare si universitare care insumeaza sute si mii de articole, carti si eseuri scrise deja pe acest episod, care a devenit probabil cel mia studiat fenomen international de confruntare al secoulului al XX - lea. Si asa trebuie sa fie intrucat aceasta criza a reprezentat un moment datorita caruia liderii lumii si comunitatea internationala au inceput sa analizeze si sa studieze cu mai multa atentie pericolul pe care il prezinta existenta focoaselor nucleare numit "pistol de razboi nuclear" - moartea istoriei asa cum o stim.

In ciuda sfarsitului Razboiului Rece, procesul de explorare si descoperire ramane necesar pentru a intelege mai bine ce a provocat aceasta criza si, mai important, pentru a invata cum sa se evite astfel de evenimente cataclismice potentiale in viitor.

Fata de acest obiectiv, Arhiva Nationala de Securitate a inceput o campanie concertata in 1987 sa avanseze datele istorice privind criza rachetelor. Obiectivul a fost de a constitui o colectie importanta de documente guvernamentale declasificate din SUA prin utilizarea sistematica a Freedom of Information Act (FOIA), si sa le faca disponibil;e pentru oamenii de stiinta, studenti, jurnalisti si cetatenii in cauza, in scopul de a spori discutiile publice asupra a ceea ce s-a intamplat de fapt in 1962 si de ce. La inceputul anilor 1970, multe dintre documentele interne cheie au fost facute publice la John F. Kennedy Presidential Library. Dar mii de alte documente secrete au ramas dincolo accesul publicului larg. Guvernul SUA a refuzat de a declasifica aceste documente invocand motive de securitate nationala.

In urma crizei rachetelor, lucrari din toate agentiile de securitate nationale implicate au fost imprastiate pe toate ramurile executive. Anumite inregistrari importante au fost gasite intr-un cos de cumparaturi in subsolul Departamentului de Stat. Alte documente, cu toate acestea, s-au adunat si s-au centralizat. Cercetatorii de la Arhiva Nationala de Securitate au descoperit prin intermediul interviurilor cu fostii functionari ai SUA, ca, in 1965, administratia Johnson a preluat 75 de dosare de la diverse agentii pe care le-a depozitat in sala de la etajul 7512 a 7 a a Departamentului de Stat. Aceasta mini-arhiva insumand aproximativ 3000 de inregistrari, totalizand 10000 de pagini, inclusiv planuri de urgenta, de scenarii militare, si procesul-verbal al lui Kennedy Comtitetului Executiv, rapoarte de informatii, analize, cronologii, cabluri, si o varietate larga de alte documente extrem de sensibile ale Departamentului de Stat al Apararii si Consiliului National de Securitate, precum si Central Intelligence documentele agentiei cu privire la criza rachetelor.

In aprilie 1987, Arhiva Nationala de Securitate a depus o serie de solicitari FOIA pentru aceste fisiere. In cazul in care Departamentul de Stat s-a dovedit ca nu raspunde, arhiva a intentat un proces FOIA 9 luni mai tarziu incercand a obliga eliberarea tuturor documentelor solicitate. Departamentul de Stat a avut 2000 de documente declasificate in totalitate sau in parte. Aceste documente completate de alte sute de documente declasificate si registrele suplimentare obtinute prin FOIA precum si alte cereri facute de analisti ai Arhivei si alti invatati din criza rachetelor si de la bibliotecile militare si prezidentiale, au fost publicate. Arhiva a continuat sa urmareasca si sa obtina declasificarea a sute de documente de stat importante, ale Departmentului de Stat al Apararii, CIA, CNVM.

Disponibilitatea materialelor clasificate anterior a permis sa conteste atat oamenii de stiinta cat si analistii politici, intelepciunea conventionala si sa revizuiasca, in picioare interpretari istorice lungi de evenimente care au avut loc inainte, in timpul si dupa octombrie 1962. In ciuda abundentei de carti si articole publicate pe aceasta tema, pana la numai cativa ani in urma, istoriografia crizei a costruit in jurul memoriilor lui Kennedy, ale functionarilor fostei adiministratii, in Robert Kennedy's "Thirteen Days special": A Memoir din criza rcahetelor cubaneze. Similar lucrari de specialitate despre criza au fost dominate de semnale ca cele din cartea lui Graham Allison, "Esenta de decizie", care a atras foarte multi prin memoriile oficiale exprimate ca episodul "clasic" model de gestionare a crizelor.

Inregistrarile declasificate ale SUA, a permis cercetarilor de a evidentia distorsiunile inevitabile, limitarile si inexactitatile in naratiunile lui Kennedy si functionarii fostei administratii, precum si sa mareasca si sa completeze aceste amintiri ale functionarilor. Exemplul cel mai elocvent din aceasta dinamica a avut loc intre 1987 si 1992, in timpul unei seri de conferinte aposteriori sponsorizate de Harvard si Univeristatea Brown, si organizata de profesorul James G. Blight, care a reunit pe fostii politicieni si oamenii de stiinta din Statele Unite, Uniunea Sovietica si Cuba ca sa reconstituie evenimentele periculoase ce au avut loc in 1962 si sa reevalueze tot ce s-a intamplat. Ca rezultat al acestei conferinte s-a infiintat un nou organism de informatii care ofera o imagine mult mai profunda a evenimentelor si modifica fundamental semnificatia crizei rachetelor.

Definitia insasi a crizei rachetelor s-a schimbat. Mai degraba decat un episod brusc, criza apare acum ca punctul culminant al determinarii relatiilor dintre Statele Unite si Uniunea Sovietica, precum si intre Statele Unite si Cuba.

Noi dezvaluiri despre criza rachetelor au subliniat de asemenea imaginea sa ca o paradigma de gestionare eficienta a crizei. De ani de zile Arthur Schlesinger studiaza decizia presedintelui Kennedy si o apreciaza ca fiind stralucit controlata, astfel incat apare inegalabil calibrata reflectand ca o mitologie, rezultatul de succes a crizei rachetelor si foarte bine gestionata. Deci Kennedy elaboreaza si aplica in mod realist politica SUA.

Robert McNamara arata ca, in realitate, procesul de luare a deciziei de la Washington, Moscova si Havana, a fost caracterizat de "dezinformare, calculare gresita, si eroare de judecata". In ciuda eforturilor de gestionare, in conformitate cu aprecierile lui Theodore Sorensen "criza a venit aproape de filare, afara de control inainte de a fi incheiata".

De exemplu, in timpul crizei, oficialii americani au confundat o serie de actiuni politice si militare sovietice ca fiind semnale deliberate de la Kremlin cand, de fapt acestea nu au fost aprobate de catre Hrusciov si nici stiute de catre Casa Alba. Oficiali ai CIA si armata SUA s-au angajat, in mijlocul unor negocieri tensionate, la o serie de operatiuni de mare pericol, printre care expedierea de echipe de sanotaj disimulate in Cuba, care au fost intelese gresit in mod similar de catre sovietici si cubanezi. Au fost de asemenea accidente periculoase cum ar fi doborarea unui avion american in spatiul aerian sovietic care a constituit apogeul crizei. Aceste combinatii de actiuni militare si subacoperire neautorizate, au dus la interpretarea in mod eronat a actiunilor politice a partilor implicate si ar fi putut conduce la un razboi. Asemenea fenomene pun sub semnul intrebarii ipoteza fundamentala ca grave crize internationale pot de fapt sa fie gestionate si controlate la timp.

Documentatia noua combinata cu marturii recente ale oficialilor cubanezi si sovietici, arunca de asemenea o lumina, asupra a ceea ce este probabil cea mai importanta constructie din criza rachetelor, si anume, ce ia motivat pe sovietici sa desfasoara arme nucleare in Cuba. Inregistrarea declasificata arata ca oficialii americani au fost bine informati si constienti de faptul ca desfasurarea de rcahete Jupiter in apropierea frontierelor sovietice, in Turcia si Italia, in 1959 va avea o replica si anume posibilitatea amplasarii rachetelor sovietice in Mexic sau Cuba, asa cum sublinia la vremea respectiva chiar presedintele Eisenhower. Americanii erau la un pas de a da frau liber pentru o intreventie in Cuba peste un acord international care sa rezolve criza rachetelor din Cuba.

In "textele istoria Rusiei", criza rachetelor cubaneze se numeste criza Caraibe. Intrucat confruntarea dintre cele doua superputeri a avut loc in largul marii Caraibe. In Cuba criza este numita "criza din octombrie", pentru a o destinge de alte confruntari, multe la numar care au avut loc intre Statele Unite si Cuba. Din perspectiva cubaneza, criza nu a fost rezolvata: razboiul a fost evitat, dar cauza litigiului continua din dorinta Statelor Unite de a rasturna guvernul cubanez.

Tratul de neproliferare a armelor nucleare

Spre sfarsitul anilor '60 probabil pentru ca nu mai vroiau sa fie suprinsi in inferioritate, asa cum se intamplase in Cuba, sovieticii si-au accelerat programul de fabricare al rachetelor, ramanand, in ciuda acestui fapt, tot in urma SUA. Rusi Sovietica incepuse astfel sa fabrice rachete antibalistice pentru apararea Moscovei, producerea unor astfel de arme riscand, sa provoace o excaladare rapida a cursei inarmarilor. Presedintele Lyndon Johnson a propus sa fie luata in discutie proliferarea armelor nucleare, intrucat americanii si sovieticii incepusera sa se teama de o raspandire a acestora in randul unor natiuni comduse de lideri deosebit de agresivi. Astfel in iulie 1967 SUA, Rusia Sovietica si Marea Britanie au adoptat tratatul de neproliferare a armelor nucleare, la care aveau sa adere alte 100 de natiuni, ce avea drept scop stoparea raspandirii armelor nucleare in tarile in care inca nu le detineau. La sfarsitul anilor '60 conducerea sovietica dorea sa puna capat competitiei periculoase din cadrul Razboiului Rece si sa inaugureze a noua epoca a concurentei pasnice care sa conduca la o mai buna destindere a relatiilor dintre state. Puterea nucleara dobandita de sovietici, aproape egala cu cea a americanilor, le conferea o suficienta siguranta astfel incat puteau sa opteze pentru o politica de destindere.

Suveranitatea statului fiind fundamentul legilor si relatiilor internationale, seful statului avea in felul acesta libertatea si responsabilitatea de a intreprinde orice era necesar pentru promovarea intereselor statului. Chiar daca economia era mai putin importanta decat puterea militara din perspectiva securitatii nationale, ea avea un rolk extrem de important in ceea ce privea puterea si prestigiul national. De aceea, avand in vedere aceste aspecte, si nu numai, Rusia sovietica avea nevoie vitala de destindere pentru a dezvolta relatii comerciale active cu Occidentul si pentru a rezolva o parte din problemele economice ale statului comunist.

Tratatele de limitare a inarmarii

Perspectivele pentru o astfel de destindere pe care sovieticii si-o doreau in mod vital, asa cum am subliniat mai sus, au crescut odata cu venirea lui Nixon la conducerea SUA, el fiind adeptul unor astfel de relatii. Dat fiind faptul ca ambele puteri se declarau in favoarea destinderii, discutiile legate de limitarea inarmarii s-au transformat in negocieri oficiale. Astfel, dupa 3 ani de negocieri, s-a incheiat primul tratat de limitare a inarmarii, cunoscut sub denumirea SALT 1[5]. Acest tratat stipula o limita superioara pentru sistemele de rachete antibalistice si pentru rachetele nucleare intercontinentale aflate in dotarea fiecareia din cele doua natiuni, insa tratatul nu continea nici o prevedere asupra numarului de focoase nucleare ce puteau fi amplasate pe fiecare sistem de rachete. Ca urmare a acestei omisiuni, fiecare din cele doua puteri si-au sporit considerabil numarul de focoase pe care le puteau lansa asupra tintelor din cele doua tari. Acordul SALT 2 semnat de aceleasi puteri in 1972 a reglementat, mai apoi, si acest aspect al limitarii numarului de focoase.

Dezghetul din cadrul Razboiului Rece, inregistrat in anii '70, a facut posibila semnarea de catre cele doua superputeri a primelor acorduri de control asupra inarmarii. In anul 1973, reprezentantii Canadei, ai Statelor Unite si ai tuturor statelor europene, cu exceptia Albaniei, au inceput sa se intalneasca la Helsinki, in Finlanda, pentru a dezbate multiplele probleme ale Europei in epoca Razboiului Rece. Desi acordurile de la Helsinki indicau o reducere a tensiunilor Est - Vest, iar tratatele SALT prevedeau o atenuare a cursei inarmarilor, stocul de arme a celor doua mari puteri a continuat sa creasca. In pofida diferentelor dintre cele doua arsenale, la mijlocul anilor '80, cele doua super puteri erau aproximativ la egalitate in privinta capacitatii de a purta un razboi mondial. Continuarea in permanenta a cursei inarmarilor nucleare a facut dificila mentinerea unui climat de destindere.

Prin cele prezentate mai sus, nu am reusit sa prezint o imagine completa a evenimentelor extraordinare din timpul crizei rachetelor, din motive de limitare a spatiului, dar consider ca am selectionat cele mai importante aspecte ale crizei.