CUCERIREA INDEPENDENTEI DE STAT SI CONSECINTELE SALE (1877-1878)

CUCERIREA INDEPENDENTEI DE STAT SI CONSECINTELE SALE (1877-1878)

l. Premisele declararii Independentei si declansarii Razboiului

1.1. Asa cum am subliniat in capitolul anterior, aspiratia la independenta a liderilor politici, conjugata cu aceea a sefului statului, s-a manifestat pe taram politico-diplomatic din faza de inceput a domniei lui Carol I.

imprejurarile fac ca acest deziderat - care era nu numai al liderilor politici si al lui Carol I, ci al intregului popor roman - sa se realizeze in noul context international aparut odata cu declansarea luptei antiotomane a poporelor de la sud de Dunare, in vara anului 1875 izbucneste rascoala antiotomana din Bosnia si Hertegovina, urmata in anul urmator de declansarea razboiului Serbiei si Muntenegrului impotriva Imperiului Otoman, precum si - in intervalul imediat urmator - de incrancenata rascoala a bulgarilor impotriva aceleiasi mari puteri.

Guvernul roman trebuia sa tina seama de situatia specifica a Romaniei, in raport cu popoarele de la sud de Dunare, spre deosebire de acestea ea aflandu-se sub garantia colectiva a marilor puteri europene, impusa inca de la 1856, prin tratatul de pace de la Paris, in mod firesc, in acest context, pozitia oficiala a guvernului roman nu putea fi alta decat a unei prudente politici de neutralitate, in acelasi timp, exprimandu-si o asemenea pozitie politica, de la inceputul declansarii crizei orientale, guvernul roman a tinut sa respinga in mod categoric amenintarile Portii, totodata, sa-si afirme hotararea de a apara, la nevoie, principiul neutralitatii si integritatea teritoriala a Romaniei pe calea rezistentei armate, in acest sens, o nota circulara a Ministerului Afacerilor Straine din 4/16 ianuarie 1876, adresata agentilor diplomatici romani din strainatate (nota semnata de presedintele Consiliului de Ministri, L.Catargiu, la aceasta data si ad-interim la Externe), sublinia aceasta

decizie a guvernului roman de a opune rezistenta in cazul unei interventii militare straine: "Guvernul princiar - se spune in nota - s-a vazut silit, din prudenta si din prevedere sa faca si el pregatiri militare, caci daca neutralitatea pe care a pastrat-o pana acum ar fi amenintata, fie prin agresiune din partea Turciei, fie prin interventia vreunei alte puteri care ar dori, indiferent in ce scop, sa ocupe Romania, datoria sa fata de tara nu i-ar ingadui sa ramana nepasator', in cazul unei conflagratii, adauga nota, guvernul roman era pregatit sa colaboreze cu acele mari puteri, care i-ar solicita sprijinul, "cu conditia bine precizata ca aceste Puteri sa garanteze Romaniei integritatea teritoriului sau si toate drepturile seculare'.'

1.2. Si mai hotarata, in sensul alternativei unei pozitii antiotomane, in raport cu comportamentul autoritatilor turcesti, se afirma atitudinea guvernului roman format la 27 aprilie/9 mai 1876, sub conducerea lui M.C.Epureanu si avand la Externe pe Mihail Kogalniceanu.

La 16/28 iunie 1876, intr-un memoriu adresat Portii si Puterilor Garante, cunoscutul om politic roman cere recunoasterea "individualitatii statului roman' si a numelui de Romania,² document intampinat cu un raspuns ofensator din partea autoritatilor turcesti, cu rezerva sau ostilitate din partea altor mari puteri. La raspunsul "grobian' al Portii, dupa expresia lui N.lorga ("pentru moment. Poarta are a se ocupa de lucruri mai importante'), ministrul de Externe roman a raspuns prin circulara din 20 iulie/1 august 1876, luand la aceasta data o pozitie ferma impotriva "ororilor' din Bulgaria, exprimandu-si compasiunea fata de suferintele populatiilor crestine de la sud de Dunare, condamnand atitudinea de indiferenta a Europei civilizate fata de aceste orori si suferinte:,,[] cand mii de crestini sunt omorati, cand atrocitatile cele mai groaznice se comit in Bulgaria ziua mare, Europa crestina nu gaseste in puterea sa, in regulile civilizatiei sale, in legile umanitatii, alte mijloace pentru a veni in ajutorul acestor nenorocite populatii decat o tacere insultatoare?'. Si ministrul de Externe, in final, avertiza: "Aceasta tacere, Romania, asa modesta cum este pozitiunea sa, n-ar putea sa o pastreze multa vreme'. In acest sens, el cere agentilor romani in strainatate, sa se conformeze unei asemenea atitudini: "Faceti sa se stie ca agitatia in sanul populatiei noastre creste din

ce in ce, ca un mare partid politic (partidul liberal, n.n., N.I.) s-a pronuntat categoric in favoarea crestinilor, ca armata romana ea insasi freamata sub jugul disciplinei sale, dorind sa ia parte la lupta'.³

Cu privire la acest document, N. lorga avea sa noteze: "El face cea mai mare onoare omului care 1-a scris si diplomatiei unui stat vasal care a indraznit, chiar cu dezaprobarea a doi presedinti de Consiliu, sa ridice acest nobil glas, unul dintre cele mai nobile ce au fost vreodata auzite pentru dreptate si pentru suferinta omeneasca inaintea Europei intregi'.⁴ Se referea marele istoric in aprecierea sa si la rezultatul circularei lui Kogalniceanu in discutie: ea a fost dezavuata de catre seful guvernului M.C. Epureanu, ca si de succesorul sau, I.C. Bratianu, fiecare considerand-o prea categorica, in contextul dat. De fapt, in noul minister liberal, condus de I.C. Bratianu, constituit in iulie 1876, M.Kogalniceanu este inlocuit cu Nicolae lonescu, care va adopta o pozitie mult mai moderata.

1.3. intre timp, la 28 iunie/8 iulie 1876, avusese loc intalnirea secreta de la Reichstadt (Boemia), intre tarul Rusiei si imparatul Austro-Ungariei, intre cei doi monarhi ajungandu-se la un acord in privinta declansarii razboiului, cu pretul unor anexiuni teritoriale (Bosnia si Hertegovina urmau sa revina Austro-Ungariei, iar sudul Basarabiei urma sa reintre in componenta Rusiei).

Intuind posibilitatea acestei intelegeri pe seama Romaniei si constatand atitudinea rezervata a marilor puteri occidentale, a Frantei in primul rand, in privinta garantarii neutralitatii Romaniei, in caz de razboi, la sfarsitul lunii septembrie 1876, I.C. Bratianu, in fruntea unei delegatii, se deplaseaza la Livadia (Crimeea) pentru tratative cu tarul Rusiei, Alexandru al II-lea, si cancelarul Gorceacov, in vederea incheierii unei conventii politice, textul acesteia urmand a fi semnat ulterior.

in rastimpul imediat urmator, aceasta orientare a guvernului liberal spre o alianta cu Rusia - ca unica alternativa viabila in situatia data - se contureaza pe deplin, la aceasta contribuind doi factori: pe de o parte, atitudinea puterilor occidentale, constant neangajanta in raport de solicitarea de garantare a neutralitatii in caz de razboi; pe de alta.

atitudinea din ce in ce mai belicoasa a Turciei, ostila oricarei intelegeri vizand recunoasterea benevola a independentei.

Cateva evenimente de la sfarsitul anului 1876 lamuresc definitiv situatia. Mai intai, in cadrul Conferintei marilor puteri de la Constantinopol, deschisa la 29 noiembrie/11 decembrie 1876, delegatul guvernului roman, D. Bratianu, trimis aici cu misiunea de a obtine recunoasterea independentei si garantii privind "neutralitatea absoluta' a Romaniei, primeste un raspuns pe deplin negativ, cu totul semnificativ, in al doilea rand, la 11/23 decembrie 1876, noua Constitutie otomana, lansata la aceasta data, reconfirma in mod definitoriu pozitia ostila a Turciei, in textul sau Romania fiind plasata intre "provinciile privilegiate' ale Imperiului.

Cu deosebire aceasta apreciere jignitoare, inscrisa in textul Constitutiei otomane, avea sa starneasca un val de indignare la Bucuresti. Intre altele, parlamentul roman supune dezbaterii "provocarea' care venea de la Constantinopol, cu acest prilej, in sedinta Adunarii Deputatilor din 22 decembrie 1876, presedintele Consiliului de Ministri, I.C. Bratianu, dand o replica viguroasa sus-numitei aprecieri, afirmand: "[] sabia lunga a lui Baiazid si Mahomed n-a putut sa patrunda pana in muntii Romaniei unde cuteaza sa strabata astazi Midhad-pasa cu constitutiunea lui'; chiar daca toate puterile Europei ar socoti Romania o provincie turceasca, adauga el, "noi sa nu suferim una ca aceasta'.⁵ O motiune votata de Adunarea Deputatilor, la incheierea dezbaterii, exprima convingerea ca "guvernul va protesta cu energie catre puterile garante si catre inalta Poarta contra incalcarii drepturilor incontestabile ale Romaniei'.⁶ La aceeasi data, conformandu-se imediat solicitarii parlamentarilor, o nota de protest semnata de ministrul de Externe, Nicolae lonescu, era adresata inaltei Porti si Puterilor Garante.

in ciuda acestei atitudini a Portii si a protestelor publice legate de ea, trebuie spus ca nici in intervalul imediat urmator, in randul oamenilor politici, nu lua sfarsit controversa privind pozitia cea mai potrivita pe care Romania trebuia s-o adopte. Unii fruntasi politici, conservatori si liberali moderati, pornind de la trista experienta din trecut a aliantelor cu Rusia,

continuau sa pledeze pentru mentinerea cu orice pret a neutralitatii in razboiul care se proiecta (intre altii, I.Ghica, vicepresedinte al Senatului la aceasta data, si chiar unii ministri, ca N. lonescu si D.A. Sturdza, acesta din urma demisionand chiar in semn de protest fata de pozitia sefului guvernului si a majoritatii ministrilor). Totusi, asa cum indicau dezbaterile corpurilor legiuitoare, convocate in sedinte secrete la inceputul lunii ianuarie, pentru a lamuri chestiunea, pro sau contra incheierii Conventiei cu Rusia, majoritatea oamenilor politici, ca sa nu mai vorbim de ministri, se pronuntau pentru necesitatea Conventiei, ei considerand aceasta optiune ca singura alternativa realista in contextul dat.

1.4. La 4/16 aprilie 1877, o zi dupa revenirea lui M. Kogalniceanu in fruntea Ministrului de Externe (titulatura oficiala a acestuia era de Minister al Afacerilor Straine!), Conventia secreta cu Rusia era semnata; ea stipuleaza asigurarea trecerii libere a trupelor ruse pe teritoriul romanesc, Rusia in schimb angajandu-se "a se respecta drepturile politice ale Statului Roman, astfel cum rezulta din legile interioare si tratatele existente, precum si a mentine si apara integritatea actuala a Romaniei' (s.n., N.l.).⁷

O data semnata (de catre M. Kogalniceanu, din partea romana, si de catre baronul D. Stuart, consulul general al Rusiei), Conventia urma sa fie aprobata de catre corpurile legiuitoare, intrunite in sesiune extraordinara la jumatatea lunii aprilie. Mesajul domnesc cu care textul Conventiei era adus in dezbateri, prezentat personal de Domn, scotea in evidenta esecul incercarilor de a obtine garantii din partea Turciei si a celorlalte puteri pentru neutralitatea Romaniei, in aceasta situatie, considerand ca trupele ruse vor trece in mod inevitabil pe teritoriul romanesc (cu sau fara intelegere prealabila), guvernul a adoptat solutia Conventiei cu Rusia drept mijlocul cel mai potrivit pentru asigurarea existentei statului roman si protejarea populatiei. Si cu prilejul acestei serii de dezbateri, unii fruntasi politici au continuat sa se pronunte impotriva Conventiei, cum au fost P.P. Carp, D.A. Sturdza, M.C. Epureanu si N. Blaremberg; insa. in final, atat in Adunarea Deputatilor, cat si in Senat, Conventia este aprobata cu majoritati confortabile.

intre timp, razboiul ruso-turc incepuse, prin declaratia de razboi a Rusiei din 12/24 aprilie adresata Turciei, trupele ruse trecand frontiera Romaniei si urmand a se concentra la sud de Dunare (era prima data, dupa mult timp, cand aceasta trecere se facea pe baza unui acord prealabil al autoritatilor romane!).

O data ce Conventia romano-rusa este data publicitatii, la sfarsitul lunii aprilie, drept raspuns, Poarta incepe ostilitatile impotriva Romaniei, fara declaratie de razboi, bombardand malul romanesc al Dunarii (orasul Calafat), armata romana, a carei mobilizare fusese decretata intre timp, concentrata la sud de Capitala si in jurul orasului Calafat, la randul sau, ripostand, prin bombardarea Vidinului.

1.5. in situatia creata, din nou revine parlamentului roman un rol hotarator pentru indrumarea si clarificarea pozitiei guvernului, intr-o noua motiune, adoptata de corpurile legiuitoare in sedintele sale din 29-30 aprilie/11-12 mai 1877, tinand cont de ostilitatile declansate, se cerea guvernului ruperea legaturilor cu Poarta si declararea independentei; 16 zile mai tarziu, la 9/21 mai 1877, la interpelarea deputatului liberal N. Fleva adresata guvernului, privind modul cum acesta a dat satisfactie motiunii adoptata la 29 aprilie, drept raspuns, survine cunoscuta Declaratie de Independenta, enuntata in Adunarea Deputatilor de catre ministrul de Externe roman, M. Kogalniceanu.

Evenimentul survine intr-un moment in care manifestatiile publice si presa (in primul rand, "Romanul' lui C.A. Rosetti) incurajau guvernul in directia unei asemenea decizii; de fapt, cu 2 zile in urma, la 7 aprilie, intr-o sedinta secreta a guvernului, prezidata de Domn. decizia declararii independentei era luata, Domnul insusi, seful guvernului, I.C. Bratianu, si ceilalti ministri considerand oportuna proclamarea independentei si preconizand, ei insisi, impreuna cu presedintele Adunarii Deputatilor, C.A. Rosetti, reluarea dezbaterilor acestui for legislativ, menite sa prilejuiasca declaratia publica de independenta deplina a statului roman. Astfel se explica organizarea sedintei publice din 9 mai a Adunarii Deputatilor, in conditiile unor ample manifestari publice de solidaritate din jurul localului de dezbateri, iar amintita interpelare a lui N. Fleva a fost facuta din insarcinarea gruparii libral-radicale din Adunare, cu asentimentul ministrilor.

Asadar, raspunzand interpelarii, M. Kogalniceanu tine la aceasta data binecunoscutul discurs in care face istoria relatiilor romano-turcesti

si a aspiratiilor romanesti de independenta, precum si a evenimentelor recente care dusesera la starea de razboi in curs de desfasurare, pentru a conchide, in aplauzele prelungite ale deputatilor: "Asadar, domnilor deputati, nu aveam cea mai mica indoiala si frica de a declara in fata reprezentantei nationale ca noi suntem o natiune libera si independenta' (s.n., N.I.).⁸ Apoi, in continuarea discursului sau, cunoscutul fruntas politic va invoca responsabilitatea patriotica si spiritul de jertfa care, inevitabil, urmau sa insoteasca actul proclamarii independentei absolute, afirmand: "Noi trebuie sa dovedim ca suntem o natiune vie, trebuie sa dovedim ca avem constiinta misiunei noastre, trebuie sa dovedim ca suntem in stare sa facem si noi sacrificii pentru ca sa pastram aceasta tara si drepturile ei pentru copiii nostrj, si aceasta misiune in momentele de fata este incredintata fratilor si fiilor nostri, cari mor la hotare'.

in aceeasi zi, Independenta era proclamata si la Senat, totodata, in cele doua corpuri legiuitoare se vota infiintarea ordinului "Steaua Romaniei', cu 5 clase, pentru militari si civili, precum si proiectul de lege prin care tributul anual de 914.000 lei era anulat si destinat intretinerii armatei romane. A doua zi, la 10 mai, cu ocazia zilei nationale se desfasoara ceremonia de la Palat, presedintii celor doua corpuri legiuitoare, C.A. Rosetti si D. Bratianu, adresand felicitari Domnului cu prilejul proclamarii Independentei; era sanctionata in aceasta modalitate proclamarea Independentei Romaniei, dupa cum erau sanctionate in acest context, in aceeasi zi, si proiectele de legi care o insotisera, votate in ziua precedenta.

2. Desfasurarea Razboiului de Independenta si urmarile sale

2.1. Conventia romano-rusa, semnata la 4/16 aprilie 1877, cum am observat, nu stipula participarea efectiva a armatei romane la razboi, alaturi de armata rusa, impotriva Turciei si ea nici nu era dorita de autoritatile ruse in faza initiala a ostilitatilor. Autoritatile politico-militare ruse erau incredintate ca trupele ruse vor castiga singure razboiul, fara a oferi trupelor romane posibilitatea de a se afirma pe campurile de lupta,

acestora din urma, deocamdata, fara o conventie speciala de colaborare militara, flindu-le destinat rolul limitat, de a contribui la apararea malului romanesc al Dunarii de eventualitatea unei invazii turcesti peste Dunare.

in pofida acestei atitudini a autoritatilor ruse, colaborarea militara si interventia trupelor romane s-au impus numai in momentul in care ofensiva trupelor ruse la sud de Dunare a intampinat o puternica rezistenta, siguranta victoriei fiind grav compromisa. La 8/20 iulie avea loc primul esec al trupelor ruse asupra Plevnei, urmat peste l O zile, la 18/30 iulie, de un al doilea, cetatea dovedindu-se imposibil de cucerit cu fortele militare existente, in acest moment a survenit cererea de ajutor urgent din partea marelui duce Nicolae adresata Domnitorului (cunoscuta telegrama din 19/31 iulie 1878, a doua zi dupa cel de-al doilea esec de la Plevna: "Turcii, adunand cele mai mari trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog sa faci fuziunea, demonstratiunea si, daca se poate, sa treci Dunarea cu armata dupa cum doresti'.⁹)

Deocamdata, chiar fara o conventie militara, se raspunde imediat prin ordinul dat diviziei a IV-a romane de trecere a Dunarii in vederea cooperarii cu trupele ruse. Se creaza astfel cadrul necesar pentru desfasurarea tratativelor in vederea incheierii unui acord de cooperare militara intre cele doua parti; convorbirile dintre Carol I si I.C. Bratianu, pe de o parte, tarul Alexandru al II-lea si marele duce Nicolae, pe de alta, drept rezultat, precizeaza conditiile participarii efective a armatei romane la operatiunile militare, alaturi de trupele ruse, si anume: trupele ruse si romane din zona Plevnei sunt plasate sub comanda Domnitorului Carol I, secondat de generalul rus Zotov si de generalul roman AI. Cernat.

2.2. Efectivele trupelor romane participante la razboi aveau sa numere peste 100.000 de oameni, din care aproape 60.000 constituind armata operativa, de prima linie, numai la luptele din zona Plevnei, trupele romane numarand un efectiv de 38.000 de militari.

La 30 august/11 septembrie 1877 armata romana participa la cel de al treilea atac asupra Plevnei, dupa o lupta sangeroasa, cu grele pierderi, cucerind reduta Grivita I, apoi, peste o saptamana, ducand alte doua batalii sangeroase pentru cucerirea redutei Grivita II, unde trupele turcesti opun o rezistenta inversunata.

Botezul de sange al armatei romane in batalia din ziua de 30 august a fost impresionant; alaturi de binecunoscuti eroi, maiorul Sontu si capitanul W. Maracineanu, si-au gasit sfarsitul eroic aproape 800 de militari, alti aproape 2.000 fiind raniti.

Asediul Plevnei avea sa inceteze, dupa o rezistenta de 5 luni, abia la 28 noiembrie /IO decembrie 1877, cand generalul turc Osman-pasa, in semn de capitulare isi preda sabia colonelului roman Cerchez (sabie confiscata apoi de un general rus).

Intre timp, pana la cucerirea Plevnei, care marca cea mai grea etapa a razboiului, anticipand sfarsitul sau, trupele romane au participat, alaturi de trupele ruse, la batalia pentru cucerirea Rahovei (7-9 noiembrie/19-21 noiembrie 1877) - un alt important punct de rezistenta a trupelor turcesti -, asa dupa cum, in etapa urmatoare cuceririi Plevnei, au avut un rol important in luptele din zona Vidin-Belogradgic; la 12/24 ianuarie 1878 trupele romane obtineau o stralucita victorie la Smardan, contribuind apoi, in zilele urmatoare, la operatiunea de cucerire a Vidinului.

Vitejia ostasilor romani si jertfele armatei romane pe campurile de batalie in cadrul acestui razboi atestau in plan european dreptul poporului roman la independenta si confirmau temeinic actul anterior, din zilele de 9 si 10 mai 1877, al proclamarii independentei depline a statului roman.

Cum am mentionat deja, au cazut de-a-lungul bataliilor numerosi eroi, jertfa de sange a armatei romane trimitand la cei peste 10.000 de morti si raniti. La jertfa de sange pe campurile de lupta se adauga imensele sacrificii ale populatiei civile - inclusiv ale romanilor din Transilvania si alte provincii romanesti - care si-au adus contributia la sustinerea materiala a razboiului, cu adevarat acesta fiind, asa cum adesea s-a scris, un razboi al intregului popor roman, dand expresie unei nazuinte seculare.

3. Pozitia Romaniei in cadrul conferintelor de pace de la San-Stefano si Berlin

3.1. in ciuda contributiei remarcabile a armatei romane la victoria finala, alaturi de trupele ruse, a eroismului ostasilor si ofiterilor romani -recunoscut, oficial, inclusiv de autoritatile militare ruse -, pozitia conferita Romaniei in cadrul tratatelor de pace incheiate - la San Stefano si, mai apoi, la Berlin - a fost extrem de precara, cu mult sub asteptari.

Mai mult decat atat, printr-o interpretare abuziva a textului Conventiei romano-ruse din aprilie 1877, si _mai ales prin abuzul fortei, la capatul acestui razboi, Romania a pierdut partea de sud a Basarabiei, teritoriu retrocedat Moldovei prin tratatul de la Paris din 1856 si acum reincorporat Imperiului rus. Acest act de anexiune s-a realizat, asa-zis, in schimbul revenirii Dobrogei - vechi pamant romanesc - in granitele statului roman.

A fost impusa o asemenea decizie de catre autoritatile ruse mai intai in cadrul tratatului de pace de la San-Stefano, incheiat la 19 februarie/ 3 martie 1878, delegatul roman trimis aici, colonelul Arion, nefiind admis la tratative. S-a impus aceasta decizie, cu consimtamantul celorlalte mari puteri, si in cadrul Congresului de pace de la Berlin, deschis la 1/13 ianuarie 1878, aici delegatii romani, I.C.Bratianu si M. Kogalniceanu, in sedinta din 19 iunie/1 iulie, fiind acceptati pentru a-si citi memoriul continand protestul fata de anuntata decizie, fiind, cum s-a scris, numai "auziti, dar nu si ascultati'.

Textul tratatului de pace, cu care luau sfarsit lucrarile Congresului, semnat de marile puteri la 1/13 iulie 1878, odata cu confirmarea acestui rapt teritorial, consemna recunoasterea independentei Romaniei, ca si a Serbiei si Muntenegrului, recunoastere inscrisa si anterior in textul tratatului de la San-Stefano. Totodata, unele mari puteri, interesate a reduce beneficiile Rusiei si influenta sa, circumscrise in tratatul de la San-Stefano, au reusit sa impuna in textul tratatului de la Berlin importante decizii in favoarea lor: Bosnia si Hertegovina au fost date spre administrare Austro-Ungariei, Anglia a anexat insula Cipru, iar principatul autonom al Bulgariei - conceput in tratatul de la San-Stefano in granite foarte intinse si plasat sub influenta rusa - a fost mult micsorat, din el desprinzandu-se provincia Rumeiia, plasata sub administratia Turciei, cu un guvernator crestin numit direct de sultan.

3.2. Trebuie subliniat aici ca, de la data cand hotararea Rusiei de anexare a sudului Basarabiei devenise publica - mai ales odata cu semnarea tratatului de la San-Stefano -, o asemenea decizie a starnit vii framantari in opinia publica romaneasca, protestele fata de aceasta decizie tinandu-se lant, adesea ele implicand grave acuzatii la adresa guvernului liberal in frunte cu I.C.Bratianu.

intre altele, in acest rastimp, s-a facut ecoul protestului public publicistica lui Minai Eminescu din ziarul "Timpul', inca de la 25 ianuarie

1878, poetul scriind: "Romania este singurul stat care azi e in primejdie de a fi desmembrat de chiar aliatul ei, dupa ce a incheiat cu el o conventie prin care i se garanteaza integritatea teritoriului[] intr-adevar nu gasim cuvinte pentru a califica aceasta pretentiune, necum implinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul a-si bate joc de lume, de noi, de ea insasi ?'¹⁰ Vor curge de la aceasta data articolele incendiare ale poetului, condamnand autoritatile ruse, cerand factorilor politici, puterii de la Bucuresti, sa respinga in mod categoric "schimbul' propus, cu Dobrogea, chemand la unitate si rezistenta, cu toate riscurile, in fata actului de forta al Rusiei, iar din toamna anului 1878, cand - dupa incheierea Congresului de pace de la Berlin - raptul teritorial era un fapt implinit, tonul acuzator al poetului se indreapta cu inversunare, intr-un mod mult mai direct, asupra liderilor liberali, socotiti vinovati, intr-un fel sau altul, pentru pierderea celor trei judete din sudul Basarabiei.

Evident, inversunarea poetului mergea cu acuzatiile mult prea departe, referindu-se la neglijenta si chiar la tradare; or, din cate se stie, cei doi cunoscuti oameni politici, I.C.Bratianu si M.Kogalniceanu, in conditiile date, in tratativele lor vizand incheierea Conventiei romano-ruse, in plan politico-diplomatic, obtinusera tot ceea ce se poate obtine din partea autoritatilor ruse, lasand pe seama imprejurarilor speranta esecului proiectului anexionist, tinut in secret de demnitarii rusi si de care ei erau constienti. Peste timp, N.Iorga, referindu-se la acuzatia adusa lui I.C.Bratianu, de a fi semnat Conventia cu Rusia in termenii cunoscuti, tara o stipulare expresa in textul ei a Sudului Basarabiei, in timp ce el avea cunostinta de intentiile anexioniste ale Rusiei, avea sa scrie: "Dar nu putea sa nu o faca, chiar in acest caz! (fara mentionarea expresa a Sudului Basarabiei - n.n., MI.). Rusii ar fi trecut oricum peste noi.. .Caci, de fapt, nu se putea gasi, odata ce Rusia se misca, alt drum decat cooperarea militara alaturi de dansa. Era inevitabil, si lucrurile inevitabile nu se iau nici cu dragoste, nici cu ura, ele fiind mai presus de vointa oamenilor, mai presus de sentimentele oamenesti'¹¹.