Constantin Brancoveanu (1654 - 15 august 1714)

Constantin Brancoveanu - 15 august ), adus la tron de marea boierime, a fost domnitor al Tarii Romanesti intre si si nepot al domnitorului Serban Cantacuzino.

Casatorit cu Maria, fiica lui Antonie Voda din Popesti, Constantin Brancoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Stefan, Radu si Matei - si sapte fete - Stanca, Maria, Safta, Ancuta, Elenca, Balasa si Smaranda. Sotia sa, Doamna Maria, a fost adevaratul administrator al intregii averi a Brancovenilor, despre care atunci se afirma ca este una fabuloasa. Ea stia rostul fiecarei mosii, al fiecarei case si al tuturor sumelor de bani depozitate in bancile din vestul Europei, la Viena, Venetia sau Amsterdam.

Cel dintai lucru pe care l-a facut, a fost sa continue tiparirea Bibliei de la Bucuresti (1688), prima Biblie completa in romaneste, in cea mai frumoasa limba romaneasca pe intelesul tuturor romanilor din Tara Romaneasca ,din Dobrogea, din Oltenia, din Moldova, din Banat si din Ardeal, Crisana si Maramures. In vremea sa au avut loc intense actiuni politice si diplomatice pentru stavilirea expansiunii tariste si otomane. Folosind o politica abila, s-a mentinut 26 de ani la domnie. Fiscalitatea excesiva din timpul domniei lui, determinata si de cererile mereu sporite ale Portii otomane, a ingreunat viata maselor taranesti si orasenesti. A dus o politica externa sovaitoare. Ajungandu-se sa dea ajutor lui Petru cel Mare in razboiul ruso-turc din 1710-1711, el a adoptat, in timpul acestui razboi, o atitudine de expectativa. Invinuit de tradare de catre turci, a fost omorat la Constantinopol in 1714, impreuna cu cei patru fii ai sai. Totodata, cultura romana a cunoscut o perioada de inflorire. Brancoveanu a fost un sprijinitor al culturii. In timpul domniei sale s-au tiparit in Tara Romaneasca numeroase carti romanesti, grecesti, slave si chiar arabe, turcesti si georgiene si s-a creat in arhitectura un stil caracteristic, denumit brancovenesc. Cea mai de seama ctitorie a domnului martir Constantin Brancoveanu este Manastirea Horezu.

Despre politica lui prevazatoare, care in timpul unei indelungate domnii a asigurat linistea in tara si a inlesnit poporului o prosperitate, cum nu mai cunoscuse de multa vreme, despre numeroasele lui ctitorii de manastiri, s-a scris in numeroase cronici.

Cronica lui Radu Popescu

Nici chiar atunci cand ajunge cu povestirea la ziua de Adormirea Maicii Domnului a anului 1714, cand Brancoveanu a trebuit sa priveasca, inainte de a-i veni randul, cum cad sub sabia gealatului capetele celor patru copii ai sai si ai ginerelui - tragedie care a zguduit atat de puternic sufletul maselor populare, ca ne-au transmis infiorarea lor peste veacuri, in cunoscuta balada 'Brancoveanu Constantin, boier vechi si domn crestin'. Nici atunci nu picura din sufletul inacrit de ciuda al carturarului, macar o lacrima de induiosare peste randurile cronicii. Dimpotriva, incercand sa fixeze, intr-un tablou general, bilantul domniei lui Constantin Brancoveanu, el tine sa sublinieze petele de umbra.

'Insa Constantin-voda Brancoveanu, in domnia lui, au fost fericit de toti oamenii tarii si inca si de oamenii altor tari, cat i s-au auzit numele, iar nu laudatpentru ca alta este fericirea, alta este lauda

Intr-un acest chip poate sa se fericeasca si Constantin-voda ca l`au daruit norocul cu tot felul de bine: sanatos,intreg, casa intreaga, fii si fete multi,avutii prea multe,case,palaturi,sate, vii,helesteie, domnie indelungata si altele ca acestea, care nu i-au lipsit nimic,de care ochii lui au poftit,dar toate acestea au fost darurile norocului, iar nu castigate de dansul, ca aceea ce castiga cineva in lume este partea sufletului,acea bunatate- iar Constantin -voda nici o bunatate sufleteasca s-au aratat la viata si domnia lui- multe rele fapte ce au facut la domnia lui,care au ramas la cei dupa urma greutate si blestem; avea o lacomie mare pentru masura si obiceiurile cele bune ale tarii, care cu multa socoteala le-au facut acei batrani, toate le-au stricat.'.

Cronica anonima despre Constantin Brancoveanu

Este cea mai obiectiva ca tinuta si cea mai frumoasa ca factura literara din toate cronicile despre Brancoveanu.

Cronica povesteste evenimentele petrecute de la moartea lui Serban-voda, urcarea pe tron a lui Brancoveanu pana la inceputurile domniei lui Stefan Cantacuzino. Ea este alcatuita, dupa cum a aratat regretatul Giurescu, din doua parti inegale. Prima parte e alcatuita din ' cinci sasimi din intinderea totala a operei' si istoriseste mersul ascendant al domniei lui Brancoveanu,care culmineaza in 1703,cand la vremuri de aparenta liniste,domnul,rupand toate firele intrigilor tesute de dusmanii lor, se intoarce din Adrianopol in tara, cu o garantie din partea sultanului care ii asigura domnia pana la sfarsitul vietii. Aceasta prima parte a cronicii se incheie cu o frumoasa apoteoza de patriarhala fericire a domnului 'Si asa cu acestea se bucura in ospete si in veselii,in nunte, si ale boierilor de pamant si ale lui nunte, maritindu-si fetele, insurandu-si feciorii cei in varsta,ca atata era fericit, cat mi se pare ca toate darurile norocului erau asigurate lui. Ca multi au noroc in lume, dar nu in toate, ca unii au noroc la cinste, iar nu de feciori si de bogatie si de altele.iar acest domn in toate au avut noroc : bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasa, cu minte mare, rude multe, fii, fete din destul, gineri,nurori. Si in boieria lui si la domnia ce au domnit nici o lipsa nu va fi avut.'

Dupa aceasta evocare sugestiva a domniei lui Brancoveanu, cronicarul povesteste repede, in a doua parte,evenimente externe care au dezlantuit razboiul dintre Petru cel Mare si turci, razboi care se sfarseste cu prabusirea lui Brancoveanu. Istoricii au dreptul sa regrete ca informatia este mult mai saraca pentru ultimii 11 ani din domnia lui Brancoveanu, ca raporturile dintre nefericitul domn si Petru cel Mare nu sunt mai clar si mai amanuntit expuse, dar istoricii literari, ca Nicolae Cartojan sau Nicolae Manolescu,au cautat in slova stramoseasca dincolo de adevarul istoric, eternul omenesc prins in formele artei. De la apoteoza fericirii lui Brancoveanu, aceasta repede expunere a faptelor pana la catastrofa finala este de un real efect dramatic, pe care cronicarul stie sa-l speculeze din punct de vedere literar. Tonul povestirii lui de aici inainte,mai ales dupa razboiul de la Stanilesti, incepe sa se schimbe. Faptele sunt infatisate intr-o lumina mai trista : ' Constantin-voda inca cu intristaciune s-au tras de la Urlati la Targoviste, venindu-i multe imputaciuni de la turci pentru spargerea Brailei, cum ca ar fi mers Toma Cantacuzino, cu stirea lui, de au adus moscalii.'

El zugraveste repede intrigile tesute de Cantacuzino pentru a rasturna pe Brancoveanu:plangerile ticluite si semnate cu pecetile falsificate la Brasov ale boierilor Tarii Romanesti;venirea imbrohorului laBucuresti;arestarea lui Brancoveanu si confiscarea averilor. Apoi insista asupra ingratitudinii Cantacuzinilor fata de Brancoveanu si incheie povestind tragedia finala : taierea capului lui Brancoveanu si a celor patru copii ai sai dinaintea foisorului imperial,sub ochii vulturului, care privea aceasta scena de groaza. De asemenea, si scena intrevederii dintre domn si Staico, capetenia conspiratorilor, e de un dramatim miscator :' N-as fi gandit, Staico- incepe Brancoveanu ironic-sa vad una ca aceasta, zau n-as fi gandit in viata mea, ca acela ce intr-atata vreme, printr-atatea locuri si cu atatea feluri de umblete, sa te vaz asa, inaintea mea, intr-acesta chip. Zau n-as fi gandit. ' Cu moartea in suflet, infundat, razvratitul abia ingaimeaza: 'Gresit sunt mariei tale;mila mariei-tale, inca este mai mare decat gresala mea.' La toate imputarile domnului-'ca el le-a dat paine si iertaciune, iar ei i-au aruncat cu piatra'-pribegii, incoltitiii nu pot raspunde decat: 'Gresiti suntem,doamne, gresiti,si ce va fi voia mariei-tale'.

In anul 1711, sultanul a hotarat sa se razbune. Pentru aceasta a pus la cale un plan, aplicat abia dupa trei ani, cand Brancoveanu nici nu mai banuia ca ar mai avea dusmani. Toate rudele lui, Cantacuzinii, care ii sprijinisera pana atunci domnia, se intoarsera insa impotriva lui. Brancoveanu pregatea la vremea aceea nunta fiului sau Radu. Mireasa, fata lui Antioh Voda Cantemir, se afla la Constantinopol. Pentru a nu supara Inalta Poarta, Brancoveanu i-a trimis o scrisoare sultanului, impreuna cu 4.000 de galbeni si o blana de samur. Ali Pasa, comandantul ostilor otomane, pregatea atunci o mare lovitura impotriva Germaniei, motiv pentru care s-a decis sa-l scoata pe Brancoveanu din joc inainte de inceperea luptelor. Viclean, Pasa i-a comunicat lui Voda ca Poarta nu se opune casatoriei. Brancoveanu a trimis la Istanbul, dupa mireasa, un convoi condus de domnita Balasa si de sotul ei. Era pe la sfarsitul iernii anului 1713, cand domnita Stanca, una dintre fiicele domnitorului, s-a imbolnavit grav. Inaintea mortii ea a avut o vedenie: pe peretele din fata patului i-a aparut o ceata de turci, care il ducea pe tatal ei in lanturi la Istanbul. Enache Vacarescu, ginerele domnitorului, a fost decapitat primul. Au urmat fiii cei mari. Inspaimantat, Matei, mezinul, a fost gata sa renunte la crestinism: 'Da-mi voie sa-mi traiesc tineretea. Mai bine vreau sa fiu mahomedan decat sa mor nevinovat". Brancoveanu s-a impotrivit, iar calaul i-a retezat si capul copilului. Constantin Brancoveanu insusi a ingenuncheat ultimul in fata gadelui. Capetele celor sase au fost plimbate pe strazile Istanbul in varfuri de sulite, iar trupurile, aruncate in mare. Doamna Maria a aflat vestea in inchisoare. Cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului a inceput pescuitul cadavrelor, care si-au gasit odihna vesnica la Halki, intr-o veche manastire zidita de imparatul Ion Paleologul.

Ion Neculce sau istoriografia ca memorialistica

Este ultimul mare cronicar al Moldovei si cel care va continua opera lui Miron Costin relatand evenimentele petrecute dupa 1661,cronica sa numindu-se "Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat".Meritul sau este cu atat mai mare cu cat este considerat de asemenea si primul nostru mare povestitor,precursor al lui Creanga si Sadoveanu.Cronica sa este una subiectiva,el nereusind sa se detaseze de propriile impresii,ganduri si sentimente. Prin Neculce,singurul dintre cronicarii moldoveni care a reusit sa duca insemnarea anilor si a evenimentelor pana in zilele sale, istoriografia a furnizat literaturii un povestitor de talent,un scriitor autentic,in a carui opera harul-nativ- de a istorisi a intrecut "stiinta" castigata prin studiu,de a compune.

Si-a scris intinsa cronica(acopera 82 de ani din istoria Moldovei,de la Dabija-voda,in 1661, pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat-1743) si cele 42 de "legende istorice" ,adunate sub titlul de "O sama de cuvinte",la vreme de batranete. In prefata ne spune ca pana la Duca-Voda s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii si altii, 'iar de la Duca-Voda cel batran inainte pana unde s-o vedea, la domnia lui Ion Voda Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimanui, ce am scris singur dintru a mea stiinta, cate s-au tamplat de au fost in viata mea. Nu mi-au trebuit istoric strain sa cetesc si sa scriu ca au fost scrise in inima mea'.

Ceea ce conteaza in cronica lui Neculce este oralitatea extraordinara a autorului, care da o anumita familiaritate evenimentului istoric. Povestirea sa,scrisa intr-o limba a carei simplitate "este ea insasi un

triumf al culturii nationale, la data aceea o solida realitate"(Gheorghe Ivascu),poseda limpezimea si fluenta pe care i-o asigurasera neincetatele exercitii ale inaintasilor. Simte nevoia sa dea un soi de istorie paralela ,in scurte povestiri, de aceea scrie acele 42 de legende,pe care le aseaza in fruntea letopisetului.

Aproape toti domnii, despre care vorbeste in cursul cronicii sale, au cate un scurt portret sau cate o caracteristica. De la el aflam ca Dumitrascu Cantacuzino (1684-85), era 'om nestatator la voroava (vorba), amagitor, geambas de cai de la Fanar din Tarigrad', Constantin Cantemir (1685-1693), 'carte nu stia, ci numai iscalitura invatase de o facea; practica buna avea: manca bine si bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, ruman la fata, buzat, barba ii era alba ca zapada'. Fiul acestuia, Antioh Voda (1695-1700) era om mare la trup, chipes, la minte asezat, judecator drept; nu prea era carturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era si credincios la juramant. Manie avea strasnica; de multe ori racnea tare, cam cu graba'. E interesant sa observam impartialitatea cu care vorbeste despre Dimitrie Cantemir, pe care-l iubise intr-atat incat plecase cu dansul din tara. Cand ajunge la domnia acestuia, aminteste purtarea rea ce avusese in timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflam de la Neculce ca 'era de stat cam mic si subtire, uscat, numai era cu toane; la unele se arata prea harnic, bun si vrednic, milostiv si rabdator, dar era si cam grabnic la manie, dar apoi curand se intorcea'.