DACIA ROMANA (106-271 D. HR.)

DACIA ROMANA (106-271 D. HR.)

OBIECTIVE:

REZUMAT:

3. 1. ORGANIZAREA SI EVOLUTIA ADMINISTRATIVA A DACIEI ROMANE

Printr-o diploma militara descoperita la Porolissum si datata 11 august 106 (CIL, XVI, 160= IDR, I, 1) se cunoaste faptul ca la acea data, razboiul dacic se sfarsise si provincia romana Dacia era deja infiintata, printr-o lex provinciae.

Noua provincie romana cuprindea Transilvania, fara coltul de sud-est, Banatul si sud-estul Olteniei, primul sau guvernator fiind Iulius Sabinus, pana la inceputul anului 108 sau 109. In conformitate cu prevederile imperiale, noua provincie avea ca guvernator un legatus Augusti pro praetore, reprezentant direct al imparatului si facand parte din ordinul senatorial. Acesta isi avea resedinta la colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, fondata in timpul celui de-al doilea guvernator al Daciei, D. Terentius Scaurianus (c. 108/109- c. 113).

La moartea lui Traian (13 august 117) la Selinus in Cilicia, pe cand se intorcea victorios din campania impotriva partilor, noua provincie romana a fost tulburata de atacuri ale sarmatilor iazygi, roxolani si dacilor liberi. In acest context, dupa reprimarea lor, noul imparat, P. Aelius Hadrianus, a procedat la reorganizarea administrativa a Daciei. Anterior acestei reforme, Muntenia, sud-estul Transilvaniei si estul Olteniei se pare ca fusesera anexate Moesiei Inferior. Incepand din c. 120, Dacia a fost impartita in trei provincii: Dacia Superior, atestata prin diplome militare descoperite la Porolissum, Casei si Romanasi si datate la 29 iunie 120, care cuprindea cea mai mare parte a provinciei infiintate de catre Traian; Dacia Inferior (atestata, este drept, cativa ani mai tarziu, in 129; dar trebuie sa avem in vedere ca existenta unei Dacia Superior presupune si existenta unei Dacii Inferioare), care cuprindea estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei, nord-vestul si sud-vestul Munteniei; Dacia Porolissensis, atestata, conform ultimelor descoperiri arheologice, inca din 123 (IDR, I, 7) si care cuprindea teritoriul aflat la nord de raurile Mures si Aries.

In ceea ce priveste conducerea celor trei noi provincii, Dacia Superior era condusa de un legatus Augusti pro praetore,de rang pretorian (fost praetor), ajutat in problemele financiare de catre un procurator Augusti. In vremea lui Hadrian si Antoninus Pius, guvernatorul Daciei Superior isi avea resedinta la Apulum, unde se gasea cantonata si legiunea XIII Gemina. Celelalte doua provincii dacice erau fiecare guvernate de catre un procurator Augusti, de rang ecvestru. In Dacia Inferior, primul procurator Augusti, Plautius Caesianus, este atestat pentru anul 129, printr-o diploma militara descoperita la Grojdibod, jud. Olt. Pentru Dacia Porolissensis, Livius Grapus, primul sau procurator, este atestat la 10 august 123, intr-o diploma militara descoperita la Gherla.

In timpul Principatului, Dacia a cunoscut o serie de reorganizari. Astfel, in perioada 140-143, in timpul imparatului Antoninus Pius, a fost reanexat vestul Munteniei, care a fost atribuit Daciei Inferior; in aceeasi perioada se pare ca a fost construit asa numitul limes transalutanus (de dincolo de Olt).

Apoi, in contextul razboaielor marcomanice din timpul lui Marcus Aurelius, in 168-169, Dacia a fost din nou reorganizata: de aceasta data, cele trei Dacii au fost reunite sub comanda unui legatus Augusti pro praetore Daciarum trium, de rang consular (tocmai de aceea, fiind desemnat si cu titlul de consularis III Daciarum). In acelasi timp, s-a modificat si denumirea provinciilor: de acum, avem de-a face cu Dacia Apulensis (fosta Dacia Superior), Dacia Malvensis (fosta Dacia Inferior) si Dacia Porolissensis). Insa, incepand de la Septimius Severus, practica interimatului la conducerea celor trei provincii a tins sa se permanentizeze. De regula, guvernatorul Daciei Apulensis (procurator Augusti) este cel care asigura interimatul, sub denumirea de agens vice praesidis; insa, probabil ca autoritatea sa se intindea doar asupra provinciei sale, pentru ca, in sursele epigrafice, interimatul este asociat cu titlul de procurator Augusti Daciae Apulensis.

3. 2. ARMATA

Dupa fondarea noii provincii, aici au ramas pentru aparare o serie de legiuni, cohorte, alae si numeri, totalul soldatilor destinati Daciei numarandu-se in jurul cifrei de 55.000. La numarul soldatilor se adauga sistemul defensiv roman, compus din castre, castella, burgi si turnuri de observatie. In unele regiuni mai amenintate, celor de mai sus li se adaugau limes-urile, compuse din val de pamant, sant si uneori un zid de piatra. In Dacia, se cunosc trei astfel de limes-uri: limes transalutanus, lung de 235 km, care strabatea Muntenia de vest de la Flamanda, langa Dunare, pana la Rucar; in nord-estul Daciei, in fata orasului Porolissum, un limes lung de 4 km; in Muntii Mesesului, un al treilea limes, de pamant. Fiecare provincie dacica dispunea de propria armata (exercitus).

N. B. Unde nu este precizata localitatea de resedinta, inseamna ca inca nu se cunoaste localizarea precisa a respectivei unitati.

Dintre legiunile stationate de-a lungul epocii romane in Dacia, permanente au fost legio XIII Gemina, cu sediul la Apulum si, dupa 168, legio V Macedonica, stationata la Potaissa. Fiecare dintre aceste legiuni dispunea de circa 6000 de soldati, cu totii cetateni romani, fiind impartita in 10 cohorte, la randul lor, impartite in centurii. Totalul centuriilor unei legiuni era de 59. La comanda legiunii se afla un legatus legionis de rang senatorial, secondat de 6 tribuni militum. Insa 'coloana vertebrala' a legiunii era alcatuita din centurioni, ofiteri de rang inferior si soldati profesionisti, numiti direct de catre imparat. Acestia, dupa efectuarea serviciului militar, puteau intra in randul birocratiei imperiale si primi demnitatea de vir equester (cavaler).

Pe langa legiuni, sunt mentionate o serie de trupe auxiliare: cohortes, alae si numeri. Cohortele reprezentau unitati de infanterie recrutate pe criterii etnice, avand un numar de 500 (quingenariae) sau 1000 de soldati (milliariae). La fel, alae-le (unitati de cavalerie), puteau fi quingenariae sau milliariae. Trupele de numeri reprezentau formatiuni auxiliare neregulate, recrutate pe criterii etnice. Erau formate din 500 pana la 900 de soldati, proveniti din regiunile periferice ale imperiului si incadrate cu ofiteri si subofiteri romani. Soldatii din numeri      isi pastrau armamentul si felul caracteristic de a lupta, iar la sfarsitul serviciului militar (care dura 25 de ani), primeau cetatenia romana.

In Dacia, se cunosc 29 alae si 49 de cohorte care au fost stationate aici in decursul stapanirii romane. Acestora li se adauga 18 numeri (trupe constituite pe criterii etnice), dintre care 13 au stationat mai mult timp.

La terminarea stagiului militar, care dura 25 de ani, soldatii din cohorte, alae si numeri primeau cetatenia romana ca veterani, un lot de pamant si eventual demnitati in orasele in care se asezau. Ei constituiau un important factor in procesul de romanizare al provinciilor.

3. 3. ORASELE DACIEI ROMANE

Pentru atestarea asezarilor Daciei romane, principalele surse scrise sunt urmatoarele: Ptolemeu, Indreptar geografic; Tabula Peutingeriana, care dateaza probabil din prima jumatate a secolului al II-lea d. Hr.; Geograful anonim din Ravenna, Cosmographia, redactata in secolul al VII-lea d. Hr. Surselor scrise li se adauga izvoarele epigrafice si informatia arheologica. In conformitate cu toate aceste surse, avem la aceasta ora inregistrate circa 80 de asezari, demonstrand astfel intensa locuire a Daciei in epoca romana.

Asezarile Daciei pot fi clasificate, la fel ca in restul imperiului, in colonii, municipii, civitates, vici si pagi. Acestora li se adauga prezenta pe langa castrele militare a asezarilor civile numite canabae. Unele asezari ale Daciei s-au dezvoltat pe locul unor mai vechi asezari dacice, dovada fiind atat in plan arheologic, prin prezenta elementelor culturii materiale dacice, cat si geografic, prin prezenta terminatiei '-dava' in componenta numelui asezarilor de epoca romana.

Dintre orasele Daciei romane, cinci au beneficiat de dreptul italic (ius italicum): Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Dierna si Potaissa, locuitorii acestora fiind, in consecinta, scutiti de plata impozitului funciar (tributum) si a celui personal (capitatio). Coloniile aveau in frunte un ordo coloniae, care avea dreptul de a emite decrete; in fruntea consiliului urban, in fiecare an erau alesi 2 duoviri, avand atributii juridice, iar din 5 in 5 ani erau alesi 2 duoviri quinquennales, cu sarcina de a efectua recensamantul (censul) si actualiza lista decurionilor.

Municipiile reprezentau un rang intermediar in ierarhia oraselor romane. In conformitate cu documentele epigrafice, exista o distinctie intre municipia civium Romanorum, caracteristice Italiei, si municipia latina, caracteristice provinciilor. Spre deosebire de colonii, municipiile erau supuse la plata impozitelor si obligatia efectuarii serviciului militar, insa isi pastrau autonomia interna.

Trecand mai jos pe scara administrativa, civitates aveau, de regula, dreptul peregrin. Adica, isi puteau mentine vechile institutii, insa spre deosebire de municipii, locuitorii acestora nu puteau primi drept de cetatenie romana decat in mod individual.

Pe langa acestea, mai existau vici si pagi, localitati rurale, conduse de magistri sau praefecti.

In spatiul urban, avem mentionate collegia. Acestea reprezentau asociatii cu caracter privat, profesional si religios; ele trebuiau sa aiba un numar minim de membri, care plateau o cotizatie anuala. Erau conduse la fel ca orasele, de consilii, care alegeau un magister. Dupa decurionii membri ai consiliilor, urmau in ierarhie principales, apoi simplii membri. Cateodata, colegiul avea un patron sau un defensor; de asemenea, dispuneau de cladiri proprii, steaguri si embleme. Colegiile nu aveau neaparat un scop profesional; ele puteau grupa si membri apartinand aceleiasi etnii (asiani, galati, prosmoni), sau puteau avea un scop religios, cum e cazul colegiului Isidei, mentionat la Potaissa, cel al lui Iupiter Cernenus la Alburnus Maior sau al augustalilor de la Troesmis. Se poate remarca faptul ca structurarea populatiei urbane in colegii raspundea nevoii de solidaritate, unul din principalele scopuri fiind reprezentat de asigurarea unei inmormantari decente membrilor sai. Asemenea asociatii sunt mentionate la Apulum, unde sunt inregistrate colegii de centonarii (croitori), dendrofori (plutasi), fabri (fierari), sau negustori, in vreme ce la Sarmizegetusa sunt atestate colegii de fabri (fierari), sau lecticarii (constructori de lectice), pe langa cele mentionate mai sus.

Pe langa prezenta autohtonilor daci in asezarile romane, este de remarcat faptul ca, in conformitate cu Eutropius (Breviarium ab Urbe condita, VIII, 6, 2), au fost adusi in Dacia de catre Traian colonisti de pe intreg cuprinsul Imperiului. Sursele ne informeaza ca, dupa terminarea razboaielor dacice, imparatul a efectuat un recensamant general si o impartire a pamantului (centuriatio). In conformitate cu aceasta, in patrimoniul imperial au intrat minele, pasunile si salinele; o parte din solul provincial a fost atribuit trupelor, restul fiind impartit colonistilor. Originea acestor colonisti era diversa. Se cunosc circa 2950 de nume, din care 74% sunt romane, 14% sunt grecesti sau de alta origine (egiptene, nord-africane, celtice, tracice, siriene). O mare parte dintre acesti colonisti sunt de origine illyra, fiind mineri adusi aici pentru exploatarea minelor (Pirustae, Baridustae, Sardeates, Maniates) din zona Dalmatiei. Apoi, o buna parte din colonisti provin din zona orientala a Imperiului: Asia Mica, Syria, Africa de Nord (Egipt).

Este demn de mentionat faptul ca acesti colonisti provin cu precadere din mediul urban, in consecinta contribuind in mod decisiv la urbanizarea Daciei.

Fig. 6. Vedere aeriana a Coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Fig. 7. Planul orasului roman Drobeta, dupa F. Marsigli.

Fig. 8. Planul orasului Drobeta, dupa M. Davidescu.

3. 4. VIATA ECONOMICA

La fel ca in intreg imperiul, si in Dacia agricultura reprezenta principala ocupatie. In general, proprietatea mica si mijlocie era predominanta, cu mentiunea ca, spre sfarsitul epocii romane, sunt amintite si mari proprietati (latifundia), dominate de cate o villa rustica, precum cele de la Hobita sau Cincis (judetul Hunedoara), Apahida, Palatca si Ciumafaia (jud. Cluj), Aiud si Rahau (jud. Alba).

De asemenea, era practicata cresterea vitelor, pomicultura si viticultura, terminologia referitoare la aceste ocupatii perpetuandu-se si in limba romana.

In exploatarea bogatiilor subsolului, cel mai important domeniu era cel al exploatarii aurului din Muntii Apuseni. Minele de aur se aflau in patrimoniul imperial, centrul administratiei miniere fiind la Ampelum (Zlatna), cu mine la Alburnus Maior (Rosia Montana) si Brucla (Aiud). Administratia minelor era condusa de un procurator aurariarum, exploatarea fiind facuta cu mineri specializati, adusi din Dalmatia.

Pe langa aur, se mai exploatau mine de fier si metale neferoase si salinele. Ultimele reprezentau o bogatie importanta a Daciei, existand chiar si o localitate cu acest nume (Salinae, intre Apulum si Potaissa).

Mestesugurile reprezentau o ocupatie importanta. Astfel, avem inregistrati lapidarii (pietrari), sigillarii (cei care confectionau figurine si statuete din lut), fabri (mesteri care prelucrau materialele dure, precum fierul sau alte metale, dar si constructori), centonarii (producatori de postav), dendrophorii (plutasi), lecticarii (constructori de lectici), aurari.

3. 5. VIATA RELIGIOASA

Viata religioasa in Dacia romana nu difera in mod esential fata de cea din imperiu. Odata cu sosirea colonistilor ex tot orbe Romano, acestia si-au adus si divinitatile.      Pe langa adorarea zeilor majori ai panteonului roman (dii consentes: Iupiter, Apollo, Mercurius, Mars, Vulcanus, Neptunus, Iuno, Minerva, Diana, Vesta, Venus, Ceres), este inregistrata adorarea divinitatilor neromane sau a celor intrate mai tarziu in panteonul roman, precum Hercules sau Dionysos/Liber. De asemenea, sunt adorate divinitati infernale si felurite divinitati marunte. Remarcabil este, in acest context, fenomenul numit generic 'sincretism' sau 'interpretatio Romana'. In acest context, imbinarea calitatilor divinitatilor romane cu cele locale reprezinta aspectul dominant.

In plus, este de mentionat avantul cultelor de sorginte orientala, in special de origine microasiatica: zei precum Cybele, identificata cu Magna Mater, Attis, Sabazios sau Men, au cunoscut o larga raspandire a cultului inclusiv in Dacia romana. Pe langa acestia, asistam la prezenta unor divinitati sincretice, precum Iupiter Optimus Maximus Bussumarus sau Iupiter Optimus Maximus Sol Bussurigius, ca si a unor divinitati de origine egipteana, ca Isis si Serapis. In randul militarilor, o importanta deosebita a avut cultul lui Mithras (de origine persana) si Sol Invictus (zeul sirian al luminii). Dintre divinitatile de origine tracica, remarcabil este avantul luat de cultul cavalerului trac si cel al cavalerilor danubieni.

In sfarsit, cultul imperial a cunoscut, ca in toate provinciile imperiului, o larga raspandire. Acesta era intretinut de colegiul augustalilor, atestat, de exemplu, la Sarmizegetusa.

3. 6. ISTORIA POLITICA A DACIEI ROMANE

In istoria politica a Daciei romane, se poate observa alternanta perioadelor de prosperitate cu cele de invazii si tulburari determinate de acestea. Dupa cucerirea Daciei si transformarea sa in provincie romana, este mentionata revolta sarmatilor iazygi si roxolani, coroborata cu miscari ale dacilor liberi, la moartea lui Traian, care au dus la reorganizarea provinciei. Inca din 107-108, au avut loc lupte impotriva sarmatilor iazygi din vestul Daciei, nemultumiti, se pare de ocuparea de catre romani a unor teritorii, in contextul razboaielor dacice. Intre 120 si 123, Antoninus Pius a luptat si el cu dacii liberi din nordul si estul Daciei (SHA, V. Pii, 5, 4; Polyaenus, Stratagemata, VI; Aelius Aristides, Orat., 26, 70). Dupa ce acesta a ajuns imparat, dacii liberi au creat in continuare probleme, fiind inregistrate conflicte in 143 si 157/158. Atacurile dacilor liberi au cauzat refacerea unor castre si aducerea de noi trupe in provincie.

In timpul razboaielor marcomanice, populatii de origine germanica, impreuna cu sarmati si daci liberi, au atacat provinciile dunarene. In acest context, a fost adusa pentru apararea Daciei legio V Macedonica, pana atunci cantonata in Moesia Inferior (168). Guvernatorul Daciei, M. Claudius Fronto, a dus lupte grele cu invadatorii in 170, reusind sa-i arunce afara din provincie; insa, in cadrul acestor lupte, insusi guvernatorul a cazut. Un alt razboi a fost purtat 10 ani mai tarziu, cu burii de neam germanic, de catre C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes, guvernatorul Daciei.

Dupa o perioada de prosperitate in timpul Severilor, cand orase precum Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum si Apulum au fost ridicate la rangul de municipium, in acelasi timp fiind consolidata apararea pe limes, in timpul lui Maximin Tracul au avut loc noi tulburari provocate de migratia populatiilor gotice. In acest context, armata imperiului i-a infrant pe sarmati si dacii liberi. Dupa 238, rolul de invadatori al dacilor liberi, puternic afectati de campaniile lui Maximin Tracul impotriva lor, a fost preluat de catre alta populatie de origine dacica, carpii. Sursele mentioneaza un atac masiv al carpilor in 238, in Moesia Inferior. Cativa ani mai tarziu (242), aceiasi carpi au atacat Moesia si Thracia, pentru ca in timpul lui Filip Arabul (244-249), sa fie mentionat un atac al carpilor in Dacia sudica. Cu aceasta ocazie, invadatorii au distrus o serie de castre de pe limes-ul transalutan (Campulung, Sapata de Jos) si alutan (Ionestii Govorei). Atacul a continuat spre Dacia intracarpatica, pe valea Oltului. Abia in 245-247, romanii au reusit restabilirea situatiei, prin infrangerea invadatorilor. Dupa victorie, Filip a luat titlurile triumfale de Carpicus Maximus si Germanicus Maximus.

Este remarcabila pentru perioada secolului al III-lea coalizarea populatiilor barbare impotriva Imperiului. Aceasta nu tine de vreo opozitie roman-barbar, care eventual functiona doar din perspectiva romana, ci de insasi structura societatii barbare, in conformitate cu care nu conta atat apartenenta etnica, cat valoarea individuala.

Revenind la evolutia cronologica a raporturilor dintre romani si barbari, anul 245 a fost martorul unui atac masiv al carpilor impotriva Daciei, prilej cu care insusi imparatul Filip Arabul a fost obligat sa intervina (Zosimos, I, 20). Cu aceasta ocazie, apararea de pe limes transalutanus a fost retrasa pe Olt. Invazia carpilor a determinat Imperiul sa treaca la fortificarea oraselor din Dacia, avand acum inregistrata inconjurarea cu ziduri a oraselor Romula, Sucidava si Drobeta. In 248, a avut loc marea invazie a gotilor, condusa de Argaithus si Gunthericus, in alianta cu taifali, carpi, hasdingi si peucini. Invazia a fost respinsa cu dificultate de comandantul trupelor romane din Moesia si Pannonia Superior, C. Messius Quintus Traianus Decius. Dupa victorie, acesta a fost proclamat imparat de catre soldati in 249. In acelasi an insa, a avut loc marea invazie gotica, condusa de 'regele' Kniva, in Moesia si Thracia. La Abrittus, in 251, gotii au administrat o infrangere severa armatei romane, insusi imparatul Decius cazand pe campul de lupta. Urmasul sau, Trebonianus Gallus, a incheiat pace cu acestia, reusind astfel sa-i indeparteze de hotarele romane.

In timpul lui Gallienus (260-268, provinciile dunarene ale Imperiului au avut de suferit (mai ales cu incepere din 258) de pe urma invaziilor barbare. Aceasta, in contextul uzurparilor lui Ingenuus si Regalianus, cand Gallienus a transferat trupe din Dacia, slabind astfel apararea provinciei. De altfel, unele din sursele antice vorbesc chiar de 'pierderea' Daciei in timpul acestui imparat (Aurelius Victor, Caesares, 33, 3; Eutropius, Brev., IX, 8, 2), idee ce castiga tot mai mult teren in ultima vreme. Insa, din punct de vedere traditional, sfarsitul Daciei romane se situeaza in 271, cand Aurelian a decis retragerea administratiei din Dacia. In schimb, au fost create la sudul Dunarii doua noi provincii, Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, cu capitalele la Ratiaria si respectiv Naissus.

Discutati evolutia administrativa a Daciei romane.

2. Ce stiti despre: legio V Macedonica; numeri; villa rustica; Attis.

3. Precizati structura ierarhica din punct de vedere urbanistic in Imperiul roman.

4. Discutati semnificatia urmatoarelor date: 245 d. Hr.; 168 d. Hr.; 123 d. Hr.; 238 d. Hr.