DISPUTA DINTRE REGATUL UNGARIEI SI IMPERIUL OTOMAN PENTRU CONTROLUL TARII ROMANESTI DE LA MIHAIL I PANA LA VLAD TEPES

Disputa dintre regatul Ungariei si Imperiul Otoman pentru controlul Tarii Romanesti de la Mihail I pana la Vlad Tepes

Mircea cel Batran a alternat perioadele de independenta a tarii cu perioade de vasalitate fata de Ungaria. El a reusit sa supravietuiasca cu abilitate diplomatica si duplicitate politica intre pretentiile regelui maghiar si presiunile otomane. Criza politica din Turcia dupa infrangerea lui Baiazid I la Ankara in 1402 l-a avantajat pe Mircea, care s-a implicat activ in sustinerea unui candidat la tron, care urma sa ii garanteze integritatea tarii si i-ar fi permis desprinderea de suzeranitatea maghiara. Domnitorii care i-au urmat in urmatoare jumatate de veac s-au straduit sa urmeze politica externa trasata de marele voievod. Urmasii lui Mircea au fost dezavantajati de cel putin doua conditii indispensabile sustinerii unei astfel d epolitici spre independenta: cresterea presiunii otomane datorita politicii ofensive a sultanilor si lipsa sprijinului intern.

Criza interna din Tara Romaneasca, caracterizata printr-o permanenta disputa intre pretendentii la tron, a fost cauza principala care a permis cresterea influentei puterilor vecine, in special a turcilor. Pretendentii la tron au alimentat insubordonarea boierilor fata de domn, care erau dispusi sa opteze pentru schimbarea domnului pentru conservarea si cresterea propriilor privilegii. Secatuirea tarii de razboaie si pericolul jafurilor akingiilor turci i-a determinat pe boieri sa opteze adesea catre supunerea fata de sultan in schimbul linistii la hotare. Doar in momentele in care exista un pericol real de transformare a tarii in pasalac, ceea ce ar fi insemnat pierderea privilegiilor si domeniilor feudale, boierii se uneau in jurul unui domnitor pentru a sustine o politica antiotomana. Dupa indepartarea pericolului, sustinerea domnitorului cu planuri razboinice era intrerupta si starile aceptau un alt pretendent la tron impus de o putere sau alta, dar care sa urmeze optiunea politica a boierilor. Viata politica din Tara Romaneasca dupa Mircea cel Batran se caracterizeaza prin dominatia starilor, adica a boierilor, care dictau de fapt politica externa. Inexistenta unui sistem restrictiv de transmitere a tronului, in conditiile in care fiecare os domnesc putea sa ridice pretentii la domnie, a permis instaurarea acestui regim al starilor.

Prima jumatate de secol dupa Mircea cel Batran se caracterizeaza prin disputa dintre Regatul Ungariei si Poarta otomana pentru dominatie politica in Tara Romaneasca. In aceasta perioada influenta majora a fost din partea Ungariei, care a reusit sa isi sustina in mare parte proprii pretendenti la tron. Aceasta a fost posibil in contextul in care ideea cruciadei antiotomane a fost adesea vehiculata la curtile europene si regii Ungariei si-au arogat rolul de comandanti ai acestei cruciade. Politica defensiva stabilita de Sigismund de Luxemburg dupa esecul cruciat de la Nicopole a fost dublata de momente ofensive in regiunile de granita. Principalul scop al acestor ofensive maghiare in regiunile de granita a fost refacerea sistemului de bariera, de state tampon intre regatul maghiar si turci.

Prima mare campanie s-a desfasurat in anii 1419-1420, cand Sigismund a condus personal o campanie in regiunea Severinului si in Serbia. Dupa moartea lui Mihail I, fiul lui Mircea, in 1420, sa- deschis un conflict de circa un deceniu intre doi pretendenti la tronul tarii. Dan al II-lea a fost sprijhinit de regele Sigismund, iar Radu Praznaglava a avut ajutorul otoman. Implicarea puterilor suzerane in disputa pentru tron a determinat alternanta la scaun, in functie de intensitatea fortei militare maghiare sau otomane in regiune. Relatia de vasalitate a lui Dan al II-lea fata de Sigismund este indiscutabila. Regele i-a permis sa bata bani in monetaria de la Sibiu, i-a asigurat o garda personala permanenta si i-a acordat feudele ardelene - Tara Fagarasului si a Amlasului. In 1424 si 1427 au fost doua campanii antiotomane conduse personal de rege, care a fost chiar pe teritoriul Tarii Romanesti si care au consolidat pentru un timp pozitia lui Dan al II-lea.

In jurul anului 1430 intervine o schimbare in politica antiotomana a lui Sigismund. Implicat in problemele europene si probabil din cauza scaderii sprijinului nobilimii maghiare fata de planurile antiotomane, Sigismund a acceptat sa incheie pace cu turcii in 1429.

Incheierea unei paci pe o durata limitata intre regele maghiar si sultanul otoman a influentat statutul politic al Tarii Romanesti pe plan international. Acum s-a instituit pentru prima oara regimul dublei vasalitati asupra Tarii Romanesti. Conform acestui regim, domnul era obligat la supunere si tribut fata de sultan, iar fata de regele maghiar era obligat la supunere, adica la recunoasterea suzeranitatii. Acest regim a functionat in toate perioadele de pace dintre Poarta si Ungaria pana la infrangerea Ungariei la Mohacs in 1526.

Pacea din anii 1429-1431 explica astfel sustinerea de care s-a bucurat Alexandru Aldea, domnul Tarii Romanesti, din partea ambilor suzerani. In acelasi timp, Sigismund a incercat sa ii aduca pe cavalerii teutooni in Tara Severinului, pentru a construi forturi de aparare a liniei Dunarii. Potrivit planurilor sale, teutonii urmau sa construiasca fortificatii de la gurile Dunarii pana la Belgrad. Planul nu i-a reusit, deoarece dupa cativa ani teutonii au plecat din Severin.

In ofensiva turceasca din 1432 a fost antrenat si Alexandru Aldea, care a fost obligat sa participe cu un contingent alaturi de turci. In aceste conditii, un alt pretendent la tron, Vlad Dracul, numit astfel pentru ca era cavaler al ordinului Dragonului, a fost sprijinit sa ocupe tronul. El a fost sprijinit de orasele sasesti din Transilvania la porunca regelui, dar nu a reusit sa urce pe tron decat peste cativa ani.

In 1435 Sigismund, devenit intre timp si imparat al IMPERIULUI Romano-German, a organizat noi planuri de cruciada. I-a readus la supunere pe despotii Serrbiei si Bosniei, a sprijinit rascoalele don balcani al ebulgarilor si albanezilor. Nu a mai fost necesara o campanie impotriva lui Alexandru Aldea deoarece acesta a murit, lasand tara prada disputelor dintre cele doua grupari, intre draculesti (urmasi nelegitimi) si danesti. Tentativa lui Vlad de a ocupa tronul in 1435 cu sprijin maghiar a esuat din cauza replicii turce foarte ferme. Deabia in toamna anului 1436 a intrat Vlad in domnie; dupa ce a fost mobilizat un sprijin important pentru el din partea regelui Sigismund. In conditiile in care presiunea otomana era foarte puternica si risca sa piarda tronul, Vlad s-a inchinmat sultanului. Conditiile externe nu erau prielnice unei politici antiotomane in acel moment: Sigismund a murit in decembrie 1437, in anul urmator a izbucnit o rascoala taraneasca in Transilvania.

In 1438 sultanul a profitat de criza din Ungaria si a condus personal campania impotriva Ungariei, in care i-a antrenat si pe principii vasali - domnul roman Vlad Dracul si despotul sarb, Gheorghe Brancovici. Dupa campania din Transilvania la care a participat domnul roman, el a fost obligat sa mearga sa se inchine la Asdrianopol, unde si-a lssat ostatici cei doi fii - viitorii domni Vlad Tepes si Radu cel Frumos.

Cruciada antiotomana a fost relansata dupa 1440 in conditiile in care la Florenta a fost incheiata in 1439 Unirea bisericeasca, semnata de insusi imparatul. Conditia respectarii Unirii era indepartarea turcilor din Balcani si despresurarea constantinopolului. Noul rege al Ungariei, Vladislav I, venit din dinastia poloneza, si-a asumat rolul de conducator al cruciadei antiotomane. A beneficiat de un bun starteg, Iancu de Hunedoara, care a inceput sa se afirme chiar in anul 1438 in timpul campaniei turcesti, cand apara regiunea Severinului. Dupa 1440 Iancu a fost numir voievod al Transilvaniei. In aceasta functie l-a prins campania turceasca condusa de Mezid bei in 1442, care infrange oastea ardeleana la Santimbru langa Alba Iulia. La intoarcere Iancu a zdrobit oastea turceasca ce venea cu prada si s-a impus ca si conducator militar pe frontul antiotoman.

La inceputul anului 1442 Vlad Dracul a fost intemnitat de turci, iar in locul sau urma sa domneasca un pasa. In fata acestui pericol, Iancu a intrat in Tara Romaneasca si l-a instalat ca domn pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea. In august o noua oaste turceasca a intrat in Tara Romaneasca, dar a fost infranta pe Ialomita de oastea lui Iancu. In 1443 Vlad Dracul a fost reinscaunat de turci, care i-au retinut doi fii ca ostatici: viitorii domni Vlad Tepes si Radu cel Frumos.

Victoriile succesive si proiectele de cruciada lansate dupa 1440 l-au incurajat pe Iancu de Hunedoara sa organizeze campania cea lunga, in care a trecut la ofensiva in Balcani. Desi a inaintat pana in inima Balcanilor, in decembrie 1443 s-a retras, probabil din cauza defectiunii oastei crestine si a venirii iernii. Sultanul a propus o pace care a fost acceptata si s-a incheiat la Seghedin in 1444. In ciuda acesteui tratat de pace, crestinii au pornit o noua campanie cruciata, asa numita campanie de la Varna. In aceasta cruciada, soldata cu un esec, a murit insasi regele Ungariei.

Moartea regelui Vladislav I a declansat o criza politica in Ungaria, care a fost rezolvata prin alegerea lui Iancu de Hunedoara ca guvernator al Ungariei in 1446. Timp de sapte ani Iancu a exercitat prerogativele suverane in regatul Ungariei.

La sfarsitul anului 1447 Iancu a intervenit din nou in Tara Romaneasca si l-a ucis intr-o batalie pe Vald Dracul, nemutumit de oscilatiile acestuia intre tabara crestina si Poarta. Iancu l-a inscaunat pe Valdislav al II-lea, care a participat la batalia de la Kosovoploje din octombrie 1448, unde crestinii au fost infranti. In timpul campaniei, Vlad Tepes a profitat de absenta din tara a domnului si a ocupat pentru scurt timp tronul. Dupa reluarea domniei, Vladislav al II-lea a urmat o politica duplicitara fata de Iancu si fata de sultan, pentru a gasi un echilibru fata de pretentiile acestora. El a platit tribut turcilor, dar l-a recunoscut si pe Iancu drept suzeran. Cat timp a fost pace intre Ungaria si Imperiul Otoman, ambele puteri au recunsocut acest regim de dubla suzeranitate asupa Tarii Romanesti.

In acelasi an 1448 Iancu l-a inscaunat pe Bogdan al II-lea, devenind astfel suzeranul ambelor tari romanesti. Polonia a revendicat dreptul de suzeranitate asupra Moldovei si intr-o expeditie din 1451 a incercat sa il inlature pe Bogdan al II-lea. Victoria acestuia nu i-a asigurat linistea pe tron, deoarece a fost asasinat de un alt pretendent, de catre Petru Aron. In timpul lui Petru Aron, Moldova a acceptat sa plateasca tribut turcilor pentru prima oara in istoria ei.