DREPTUL IN PERIOADA LUPTEI PENTRU INTREGIREA NEAMULUI

DREPTUL IN PERIOADA LUPTEI PENTRU INTREGIREA NEAMULUI

SECTIUNEA I

REVENIREA LA DOMNIILE PAMANTENE. REGULAMENTELE ORGANICE

1. Revolutia de la 1821

Revolutia franceza va deschide calea unor transformari politice, sociale, economice si culturale. Animate de ideile de dreptate si egalitate sociala si de autodeterminare nationala, multe popoare vor lupta pentru destramarea imperiilor absolutiste precum si pentru desfiintarea vechilor structuri socio-politice.

Inspirati de aceleasi idei, romanii vor lupta pentru aceleasi cauze. Pe plan extern vor cauta sa inlature dominatia habsburgica si otomana, iar pe plan intern vor incerca, intr-o prima faza, sa puna capat instabilitatii politice, abuzurilor fanariotilor, fiscalitatii excesive, starii de dependenta a taranilor fata de boierii pe mosiile carora lucrau. In acest cadru, se inscriu principalele evenimente ale secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea: Revolutia de la 1821, Revolutia de la 1848, Unirea Principatelor Romane, Tara Romaneasca si Moldova la 1859, Razboiul de Independenta de la 1877, Marea Unire de la 1918.

In cea de-a doua faza a regimului turco-fanariot, prin Tratatul de la Kuciuk - Kainargi (1774), se diminuase controlul comercial al Portii, ceea ce a determinat un interes crescand al boierilor in sporirea productiei si implicit a circulatiei marfurilor. De aceea, cu concursul statului sau in mod abuziv, vor spori numarul zilelor de calca. Pe de alta parte, ocuparea domniei era conditionata de negocieri intre Imperiul Otoman si solicitanti, care ajungeau domni in Tarile Romane apasati de datorii enorme. De exemplu, Mihai Sutu a platit trei milioane de piastri pentru dobandirea tronului. Aceasta situatie nu era insa unica. Fiecare functie in stat isi avea pretul sau. 'Marele vistiernic ofera pentru locul sau 300.000 de piastri, dar castiga cu 200.000 mai mult; spatarul si aga, o treapta mai jos decat seful finantelor, fac insa o afacere si mai buna; pentru 200.000 de piastri castiga mai bine de dublu. Ispravnicii, reprezentantii domnului in cele 17 judete, dau lui Alexandru Sutu 300.000 de piastri; peste 5 luni sunt inlocuiti, succesorii platesc aceeasi suma. Recordul pare a fi detinut de Ioan Caragea care a vandut 4.762 de titluri de boierie, pentru care a obtinut 20 milioane de piastri' . Toate aceste sume nu puteau fi obtinute decat apeland la un sistem de extorcare fiscala mult mai dur si mult mai greu de suportat decat relatiile de dependenta feudala.

Motive de nemultumire aveau nu numai cei care trebuiau sa indure consecintele unui regim de spoliere ci si boierimea autohtona, sistematic inlaturata si impiedicata sa se exprime politic.

De aceea, la Revolutia de la 1821 au participat toate clasele si categoriile sociale, inclusiv, o parte a boierimii.

In context international, premisele izbucnirii Revolutiei de le 1821 erau legate de dorinta popoarelor balcanice de eliberare de sub dominatia otomana. Initiatoarea acestei miscari era Eteria sau Societatea prietenilor, infiintata la Odessa in 1814 de trei negustori greci.

Initial, Tudor Vladimirescu a cooperat cu Eteria, prin aceasta alianta primind si sprijinul trupelor tariste. Declaratiile facute la Iasi de Alexandru Ipsilanti, ales in fruntea Eteriei, prin care era desconspirata participarea Rusiei au determinat desolidarizarea acesteia de Eterie si de Miscarea condusa de Tudor.

In aceste conditii, Tudor incerca tratative atat cu Comitetul de obladuire din Bucuresti, cat si cu otomanii, pentru a evita interventia acestora peste Dunare. Dupa o perioada de aproximativ patru luni de 'domnie' a lui Tudor, din 28 ianuarie 1821 si pana in 26 mai, acesta este ucis de eteristi in noaptea de 26 - 27 mai 1821.

Toate proiectele sale, pe care nu a avut timpul si ocazia sa le puna in practica, se vor realiza treptat. Primul dintre acestea a fost revenirea la sistemul domniilor pamantene.

Revolutia de la 1821 inseamna pentru romani un prim pas in lupta lor pentru afirmare nationala si de construire a unei societati moderne, intemeiate pe principii si institutii avansate.

Printre actele adoptate de miscarea revolutionara : Proclamatia de la Pades, Cererile norodului romanesc, Proclamatia de la Bucuresti, Proclamatia de la Bolintin, s-a incercat introducerea unui regim constitutional modern. Dintre toate acestea 'Cererile norodului romanesc' a avut valoarea unui proiect de Constitutie.

2. Regulamentele organice

Desi miscarea revolutionara de la 1821 nu si-a putut infaptui principalele obiective, nu a ramas fara ecouri. Timp de un an boierimea din Tara Romaneasca si Moldova a inaintat o serie de cereri si memorii, solicitand revenirea la sistemul traditional al domniilor pamantene, desfiintarea raialelor turcesti de pe teritoriul Tarilor Romane, libertatea comertului, dezvoltarea industriei autohtone, formarea unei armate nationale si reforma adminsitrativa .

Pe fondul contradictiilor dintre Rusia si Imperiul Otoman, Poarta da curs, partial, memoriilor adresate si hotaraste, la 1 iulie 1822, numirea a doi domni pamanteni: Ionita Sandu Sturdza, in Moldova si Grigore Ghica, in Tara Romaneasca.

Cativa ani mai tarziu, in urma razboiului ruso-turc incheiat cu pacea de la Adrianopol, Tarile Romane vor fi ocupate de trupele tariste pana in 1834. In aceasta perioada conducerea acestora era exercitata de catre un guvernator rus numit de tar.

In timpul administratiei ruse, ca urmare a unor initiative mai vechi impuse prin Conventia de la Akerman (1826) si Tratatul de la Adrianopol, s-a hotarat realizarea Regulamentelor Organice. Astfel, incepand din 1928, s-au format doua comisii, una pentru Tara Romaneasca si alta pentru Moldova, compuse din patru boieri mari si un secretar care au inceput elaborarea proiectelor Regulamentelor Organice . Acestea au intrat in vigoare la 1 iulie 1831, in Tara Romaneasca si 1 ianuarie 1832, in Moldova.

Regulamentele au reprezentat 'un asezamant pentru diferitele aspecte din viata statului' , cuprinzand dispozitii referitoare la organizarea de stat, organizarea fiscala, organizarea administrativ-teritoriala si organizarea judecatoreasca.

2.1. Organizarea de stat

Domnia

Potrivit Regulamentelor organice domnia era electiva, nobiliara, si viagera. Era electiva, intrucat se prevedea ca, inainte de a fi investiti de catre Turcia si comunicati Rusiei, sa fie alesi de catre Adunarea obsteasca extraordinara. In realitate, numai in alegerea lui Gheorghe Bibescu in 1842, s-au respectat aceste prevederi.

Era nobiliara deoarece se prevedea ca domnul sa fie neam de boier mare, care la randul lui sa fie fiul unui boier mare.

Cat priveste caracterul viager al domniei, s-a hotarat ca primii domni sa fie numiti pe termen de 7 ani, prin acordul Turciei si Rusiei.

Atributiile domnului erau legislative, executive si judecatoresti. Astfel, domnul avea initiativa legislativa si proiectele de acte normative, adoptate de Obicinuita obsteasca adunare, trebuiau sanctionate tot de domn. Refuzul domnului de a sanctiona un proiect de act normativ nu trebuia motivat.

Ca sef al executivului, putea sa numeasca si sa revoce ministrii , sa numeasca si sa revoce functionarii, sa acorde si sa ridice titlurile nobiliare etc.

Atributiile judecatoresti se concretizau in dreptul acestuia de a confirma deciziile Divanului Sprem, de a le deferi Curtii spre revizuire, de a gratia, de a comuta pedepsele etc.

Divanul domnesc

Pastreaza numai anumite atributii judecatoresti ca instanta suprema. Atributiile administrative au fost preluate de catre Sfatul administrativ, iar cele legislative de catre Obicinuita obsteasca adunare.

Adunarea obsteasca extraordinara

Numara in Tara Romaneasca 190 de memebri, iar in Moldova 132 de membri. Dintre acestia, in Tara Romaneasca, 163 erau reprezentanti ai boierimii, iar 27 ai negustorilor. In Moldova, proportia era aproximativ asemanatoare. Taranii nu aveau nici un reprezentant. Adunarea obsteasca extraordinara avea atributia de a-l alege pe domn. Dupa alegere adunarea solicita Portii investirea domnului, iar Curtii tariste confirmarea acestuia.

Adunarea obsteasca ordinara

Se mai numea Obicinuita obsteasca adunare si era formata din 42 de membri in Tara Romaneasca si 35 de membri in Moldova. Dintre acestia, mitropolitii si episcopii erau membri de drept, restul erau alesi de catre boieri. Adunarea era un organ legislativ, avand rolul de a vota legile. In plus, intocmea bugetul si executa controlul asupra cheltuielilor si veniturilor, propunea masuri privind problemele de interes obstesc etc .

2.2. Organizarea fiscala

Prin Regulamentele Organice, prerogativele domnului in materie fiscala, sunt transferate Adunarii obstesti ordinare care hotara in privinta perceperii darilor si asupra cheltuielilor . Cei ce se ocupau de incasarea darilor aveau trei registre: unul pentru sumele primite, al doilea, pentru cheltuieli si al treilea, cu chitantele. Cele trei registre erau semnate de vistier si purtau pecetea domnului. Situatia veniturilor si a cheltuielilor era trimisa trimestrial vistierului care prezenta o situatie generala domnului. Aceasta situatie era verificata de sase boieri, desemnati de Adunare, iar concluziile erau prezentate de domni Adunarii obsetsti.

Regulamentele mai prevedeau separarea vistieriei de camara domnului, desfiintarea rasurii, desfiintarea vamilor interne .

In privinta categoriilor de contribuabili si a impozitelor platite de acestia, s-au mentinut dispozitii mai vechi. Potrivit acestor dispozitii taranii plateau un impozit de 30 de lei pe cap de familie, negustorii industriasii si meseriasii plateau un impozit special, iar boierii si clerul erau scutiti de dari.

2.3. Organizarea administrativ- teritoriala

Referitor la organizarea administrativ-teritoriala, schimbarile au privit mai mult denumirea conducatorilor unitatilor administrativ-teritoriale si a atributiilor acestora. De exemplu, in Tara Romaneasca in fruntea judetelor se aflau ocarmuitorii de judete, iar in Moldova tinuturile erau conduse de ispravnici administratori. Plaiurile, plasile si ocoalele, ca subdiviziuni administrative, erau conduse de subocarmuitori, respectiv, priveghetori de ocoale.

Prin Regulamentele organice a fost desfiintata totodata si impartirea in doua mari regiuni: Tara de Sus si Tara de Jos. De asemenea, in 1831 a fost desfiintata caimacania Craiovei.

Toate aceste masuri s-au inscris, in general, pe linia centralizarii puterii de stat.

In privinta oraselor, cele care nu se aflau pe domenii feudale au capatat persoanlitate juridica si dreptul de a se autoadministra, printr-un sfat ales de oraseni, iar celelalte erau conduse de eforii, alese de locuitori si subordonate statului.

Satele si-au pastrat aproximativ vechea organizare, fiind conduse de parcalabi, in Tara Romaneasca si de vornicei, in Moldova.

2.4. Organizarea judecatoreasca

Regulamentele organice continua seria modificarilor privind organizarea judecatoreasca, inceputa in timpul domniilor fanariote de catre Constantin Mavrocordat si Alexandru Ipsilanti. In acest sens, sunt inscrise in Regulamente noi principii, cum ar fi: separarea activitatii administrative de cea juridica, inamovibilitatea judecatorilor, organizarea ierarhica a instantelor si specializarea lor.

Privitor la separarea puterilor, se arata ca: 'Despartirea puterilor ocarmuitoare si judecatoreasca, fiind cunoscuta ca este neaparat de trebuinta pentru buna oranduiala pricini de judecata si pentru paza dreptatilor particularilor, aceste doua ramuri de ocarmuire vor fi de acum inainte cu totul deosebite' .

Organizate ierarhic pe trei trepte de jurisdictie, instantele instituite prin Regulamentele organice erau urmatoarele: in Tara Romaneasca, functionau judecatoria de judet, Divanurile judecatoresti si Inaltul Divan, iar in Moldova, Tribunalul de tinut, Divanurile de apelatie si Divanul domnesc.

In prima instanta pe langa judecatoriile de judet, respectiv, tribunalele judetene, au fost infiintate ca instante speciale, judecatoriile satesti, compuse dintr-un preot si trei jurati alesi de sateni din cele trei trepte ale lor: fruntasi, mijlocasi si codasi. Acestia se adunau in zilele de duminica si de sarbatoare la casa preotului si incercau sa impece partile. Daca nu reuseau, le dadeau o carte doveditoare cu care sa se poata infatisa la judecatorie. De asemenea, judecau definitiv pricini civile marunte, pana la o valoare de 10-15 taleri .

Judecatoriile de judet sau Tribunalele de tinut erau instante de prim grad sau de prima cercetare. Compuse dintr-un presedinte si doi membri, la care se adauga un procuror, in Tara Romaneasca, judecau in prima instanta toate pricinile civile, penale si comerciale. Hotararile pronuntate erau, in virtutea legii, supuse apelului. Ramaneau definitive hotararile pronuntate in pricinile a caror valoare nu depseau 100 de taleri, in Tara Romaneasca, sau 1500 de piastri, in Moldova.

Divanurile judecatoresti sau Divanurile de apelatie reprezentau a doua treapta de jurisdictie. In Tara Romaneasca existau doua divanuri: unul la Bucuresti si altul la Craiova.

Divanul de la Bucuresti, a carui circumscriptie cuprindea cele 13 judete muntene, avea doua sectii: una civila (politiceasca) si alta criminala. Sectia civila era compusa din 7 membri, iar cea criminala din 5 membri. La Craiova, sectia civila era formata din 5 membri, iar cea penala din 3 membri.

In Moldova, pana in anul 1845, existau doua divanuri: unul pentru Tara de Sus, iar celalalt pentru Tara de Jos. Dupa 1845, functiona la Iasi un singur divan pentru intreaga tara.

Divanurile judecatoresti, respectiv, divanurile de apelatie judecau apelurile indreptate impotriva hotararilor pronuntate in prima instanta. Pentru procesele comerciale au fost infiintate Tribunalele apelative de comert, la Bucuresti, Iasi si Craiova. Instantele erau formate dintr-un presedinte si trei membri alesi dintre negustori.

In Moldova, exista in plus, un tribunal de pricini criminale in componenta caruia intrau un presedinte si doi membri. Pentru infractiunile mici: injuraturi, batai, raniri etc, au fost create la Bucuresti si la Iasi, Tribunalele politiei indreptatoare, compuse dintr-un presedinte si doi judecatori. Aceste doua tribunale au preluat practic competenta agiei si a spatariei.

Inaltul divan sau Divanul domnesc erau instante de apel impotriva hotararilor pronuntate de divanuri sau de judecatoriile comerciale.

Inaltul divan era format din 6 judecatori si 2 supleanti si era prezidat de marele ban. Hotararile Inaltului Divan erau definitive. Pentru executarea lor trebuiau aduse la cunostinta domnului, care urma sa dea porunca de executare a lor, daca erau date cu unanimitate.

In Moldova, Divanul domnesc era prezidat de domn si era compus din 7 membri, dintre care 4 erau desemnati de domn si 3 erau alesi de Obicinuita obsteasca adunare.

SECTIUNEA A II-A

PRINCIPALELE EVENIMENTE POLITICE DIN CEA DE A DOUA JUMATATE A SECOLULUI AL XIX-LEA SI PRIMA JUMATATE A SECOLULUI AL XX-LEA SI ROLUL LOR ASUPRA EVOLUTIEI DREPTULUI

1. Revolutia de la 1848

Desfasurata aproape simultan in toate cele trei tari romane, revolutia de la 1848, inainte de a fi un eveniment socio-politic, menit sa produca transformari in toate structurile societatii romanesti, este o miscare culturala, care, pe plan international, pune accentul pe ideea de liberatate si egalitate sociala, iar in spatiul intern cauta sa afirme valorile nationale.

In raporturile internationale idealurile romanilor erau acelea de a scapa de suzeranitatea otomana, protectoratul tarist si dominatia austriaca si de a inlatura granitele dintre teritoriile locuite de romani.

Pe de alta parte, reformele anterioare nu reusisera decat sa deschida drumul unor schimbari care trebuiau continuate.

Se lupta pentru o societate moderna, ale carei idei, concepte, principii sa fie altele decat cele care fusesera pana atunci, tributare inca unui mod de gandire feudal.

In mod concret, obiectivele pasoptistilor, cuprinse in actele si programele revolutiei si aplicate temporar pe perioada instaurarii guvernului provizoriu, au fost: in plan socio-economic, imbunatatirea situatiei taranilor prin desfiintarea clacii, improprietarirea acestora fara vreo despagubire, desfiintarea privilegiilor, desfiintarea corvezilor, contributia fiscala generala etc; in plan politic, constituirea unui stat unitar, bazat pe principii democratice, in care se inscriu monarhia constitutionala, principiul separatiei puterilor in stat, principiul responsabilitatii ministeriale, principiul inamovibilitatii judecatorilor, egalitatea tuturor in fata legii si in fata sarcinilor fiscale.

Romanii din Transilvania, au formulat in adunarile de la Blaj (3 - 5 mai) si de la Lugoj (4 - 5 mai), o serie de revendicari, cum ar fi egala indreptatire a tuturor nationalitatilor din Transilvania si Banat, formarea unui stat autonom si democratic, exercitarea tuturor drepturilor nationale de catre populatia majoritara romaneasca, introducerea limbii romanesti, crearea unei armate nationale .

Principalele acte ale revolutiei de la 1848 au fost: Petitia-proclamatie a boierilor si notabililor moldoveni, Principiile noastre pentru reformarea patriei (Brasov 12/24.XII.1848), Dorintele partidei nationale din Moldova (august 1848), Petitia neamului romanesc din Ungaria si Banat (Lugoj 15 iunie 1848), Proclamatia de la Blaj (4/16 mai 1848), Proclamatia de la Izlaz (9/21 iunie 1848). Dintre acestea, Proclamatia de la Izlaz a fost caracterizata ca o adevarata Constitutie, atat prin continut cat si prin forma de adoptare .

Dupa ce revolutia din 1848 a fost inabusita, Turcia si Rusia, urmarind sa limiteze suveranitatea Principatelor Romane, au incheiat la 1 mai 1849 Conventia de la Balta Liman. Potrivit art.1 al acestei Conventii, domnul era declarat functionar si era numit de sultan pe o perioada de 6 ani; adunarile obstesti au fost inlocuite cu Divanurile ad-hoc din care faceau parte marii boieri si clerul inalt a caror principala atributie privea stabilirea impozitelor. Conventia de la Balta Liman a constituit un regres in legislatie, avand dispozitii mai retrograde chiar decat Regulamentul Organic .

2. Unirea Principatelor Romane.

Opera legislativa a lui Alexandru Ioan Cuza

2.1. Unirea Principatelor Romane

In urma Tratatului de la Paris din 30 martie 1856 a fost inlocuit protectoratul tarist cu protectoratul celor sapte puteri europene (Franta, Anglia, Turcia, Sardinia, Austria, Prusia, Rusia). In art.15 - 27 din Tratat, se prevedea pentru Principate:

- Constituirea unei comisii principale, cu reprezentanti ai puterilor, care sa examineze starea actuala a Principatelor si sa propuna viitoarea organizare;

- Mentinerea suzeranitatii Portii, care la randul ei se angaja sa pastreze pentru Principate o administrare independenta si nationala, libertatea cultului, a legiferarii, a comertului si a navigatiei;

- Convocarea Adunarilor ad-hoc in fiecare Principat, reprezentand toate starile sociale si care sa formuleze doleantele poporului roman;

- Organizarea unei armate nationale care sa mentina siguranta interioara si paza frontierelor.

'In legatura cu alegerea Divanurilor ad-hoc s-a dezlantuit o lupta ascutita intre unionisti si separatisti, care pana la urma s-a incheiat cu victoria fortelor unioniste. Rezolutiile Divanurilor ad-hoc au fost inaintate Conferintei celor sapte puteri europene, reunita la Paris in ziua de 22 mai 1858. Urmarea a fost incheierea Conventiei de la Paris din 7-19 august a aceluiasi an, act fundamental care, reglementand organizarea Tarilor Romane dupa principiile moderne, a constituit cadrul juridic in contextul caruia s-a putut realiza Unirea Princiaptelor Romane' .

Prin Conventia de la Paris, Principatele ramaneau sub suzeranitatea Portii, sub numele de 'Principatele unite Moldova si Valahia'. In realitate, era vorba de doua state distincte, doi domni, doua guverne, doua adunari elective, administratie si legi diferite. Ramaneau comune Comisia Centrala de la Focsani si Curtea de Casatie.

Potrivit Conventiei de la Paris au fost numiti trei caimacami in fiecare dintre cele doua tari, care aveau misiunea de a pregati si efectua alegerile pentru adunarile elective. Intrucat in textul Conventiei nu era stipulat ca domnii alesi in Principate sa fie persoane separate, ducand o politica a faptului implinit, Adunarile elective din Tara Romaneasca si Moldova il vor alege ca domn pe Alexandru Ioan Cuza.

Odata ales, Alexandru Ioan Cuza avea de intampinat reactia marilor puteri. De aceea, au fost trimise in capitalele marilor puteri garante, misiuni formate din oameni de incredere ai domnului care sa pledeze pentru cauza romaneasca. In a doua sedinta a Conferintei internationale (1 - 13 aprilie 1859), dubla alegere a fost recunoscuta de Franta, Rusia, Anglia, Prusia si Sardinia. Austria si Turcia s-au opus, deoarece Austria se temea ca statul national se va intregi prin unirea cu Transilvania, iar Turcia pierdea dominatia asupra Tarilor Romane. Mai mult, Turcia se pregatea de o interventie armata peste Dunare. In cele din urma, sub presiunea celorlalte puteri garante, Turcia si Austria au acceptat sa recunoasca oficial, in a treia sedinta a Conferintei de la Paris (25 august -7 septembrie 1859) dubla alegere.

Daca pe plan international dificultatile erau legate de recunoasterea unirii, in tara, Cuza avea de infruntat opozitia interna care avea o atitudine refractara fata de propunerile de reforma ale acestuia. Astfel, profitand de faptul ca era majoritara in Adunarea electiva, mosierimea a respins toate proiectele de lege reformatoare. De aceea, pentru a putea realiza programul de reforme, s--au facut pregatirile necesare introducerii unui regim de putere personala. In aceste conditii, cand la 2 mai 1864 Adunarea a refuzat sa voteze proiectul de lege electorala, M.Kogalniceanu a prezentat Decretul de dizolvare a acesteia . Apoi a fost organizat in perioada 10 - 14 mai 1864 plebiscitul prin care regimul parlamentar era inlocuit cu unul personal.

2.2. Principalele dispozitii ale Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris

Prezentat la 2 mai 1864 de Mihail Kogalniceanu, aprobat prin plebiscitul de la 10-14 mai 1864, recunoscut si aprobat de puterile garante in Conferinta de la 22 mai 1864 , iar de Turcia prin Protocolul de la Constantinopol din 16-28 iunie 1864, Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris 'a avut valoarea si forta juridica a unui act constitutional, el fiind fundamental in temeiul caruia s-a definit unificarea politica si administrativa a celor doua Principate' .

Potrivit Statutului functia legislativa era exerciatta de domn impreuna cu Adunarea electiva si Corpul ponderator (Senatul), fiind adoptat sistemul bicameral. Domnul avea initiativa legislativa . Proiectele de legi erau pregatite de domni cu concursul Consiliului de Stat. Ele erau supuse votului Adunarii elective si Corpului ponderator.

Parlamentul era organizat bicameral:

- Adunarea electiva (a deputatilor), compusa din deputati alesi; corpul electoral fiind impartit dupa avere, prin scrutin de doua grade, in alegatori primari (alegeau indirect) si alegatori directi. Alegatorii indirecti erau toti romanii care dupa legea comunala erau alegatori in consiliile comunale si plateau statului un anumit impozit, al carui cuantum era cuprins pe categorii, intre 48 si 100 de piastri. Alegatorii directi erau aceia care, dovedind existenta unui venit de 100 de galbeni, plateau statului un impozit de 4 galbeni. Dreptul de vot se exercita de la varsta de 25 de ani;

- Adunarea ponderatrice sau Corpul ponderator (Senatul), compus din membrii de drept si anume: mitropolitul tarii, episcopii eparhiilor, intaiul presedinte al Curtii de Casatie, cel mai vechi general in activitate si 64 de membri numiti de domn. Dintre acestia, jumatate erau numiti dintre persoanele care au exercitat cele mai inalte functii in tara sau care puteau justifica un venit anual de 800 de galbeni, iar restul de 32 erau alesi dintre membrii consiliilor generale ale judetelor si numiti de domn, dintr-o lista de trei candidati pentru fiecare judet. Jumatate dintre membrii corpului ponderator se reinnoiau din trei in trei ani. Ca si deputatii, membrii corpului ponderator se bucurau de inviolabilitate.

In ceea ce priveste functia executiva, aceasta era exercitata de domn, in calitatea sa de sef al executivului, impreuna cu guvernul. Guvernul putea emite decrete cu putere de lege in intervalul dintre sesiunile parlamentului, daca din cauza unor imprejurari extraordinare era necesara luarea unor masuri urgente.

2.3. Opera legislativa a lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Principatelor de la 1859 a creat obligativitatea unor masuri prin care, pe de o parte, sa se realizeze o unificare reala in toate domeniile vietii politice, sociale, economice, culturale, juridice etc, iar pe de alta parte, sa se puna bazele unui stat modern. Aceste deziderate s-au realizat prin legislatia cu caracter reformator si prin ceea ce s-a numit 'opera legislativa a lui Alexandru Ioan Cuza'.

Una dintre cele mai importante probleme de ordin social a fost cea agrara, vizand situatia taranilor. De aceea, dupa mai multe incercari nereusite, prin legea promulgata la 14 august 1864, avea sa fie infaptuita reforma agrara. In art.1 al acestei legi se prevedea ca: 'satenii clacasi sunt si raman deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, in intinderea ce se hotaraste prin legea infiinta'. Suprafata se stabilea in functie de numarul de vite pe care acestia le aveau. De asemenea, a fost desfiintat si regimul clacasiei, in schimbul unei despagubiri pe care taranii urmau sa o plateasca in termen de 15 ani, prin sume repartizate anual. Prin aceasta lege 2/3 din pamanturile mosierilor au trecut in proprietatea taranilor, ceea ce pentru boieri a constituit o puternica lovitura.

Prin plebiscitul din mai 1864 o data cu Statutul dezvoltator, a fost adoptata si Legea electorala prin care alegatorii erau impartiti in primari si directi. Cincizeci de alegatori primari numeau un alegator direct. Alegatorii aveau drept de vot de la varsta de 25 de ani. Prin legea electorala a fost desfiintata impartirea alegatorilor pe colegii, stabilindu-se ca unii alegatori isi exercitau drepturile in comunele urbane, iar altii in comunele rurale.

Prin legea pentru consiliile judetene si legea comunala din 14 aprilie 1864, a fost reglementat modul de constituire, organizare si functionare a judetelor si comunelor, ca unitati administrativ-teritoriale. La randul lor, comunele erau urbane si rurale. Organele adminsitrative stabilite prin lege erau: prefectul si Consiliul judetean, la nivelul judetelor, si primarul si Consiliul comunal, la nivelul comunelor.

Referitor la organizarea judecatoreasca, Legea din 4 iulie 1864, instituia urmatoarele instante: judecatoria de plasa, tribunalele judetene, Curtile de apel, Curtile cu juri, in materie criminala si inalta Curte de Casatie si Justitie.

O importanta deosebita pentru sistemul juridic a avut-o elaborarea, in timpul si din dispozitia lui A.I.Cuza, a Codului civil, Codului penal, Codului de procedura civila si Codului de procedura penala.

1. Codul civil

Elaborat intre anii 1862 - 1864, a intrat in vigoare la 1 decembrie 1865, sub denumirea de 'Codul civil Alexandru Ioan', iar dupa abdicarea lui Cuza s-a numit 'Codul civil roman'.

In Cod au fost pastrate unele dispozitii din vechiul drept romanesc referitoare la rudenia din botez, divort, tutela, succesiunea vaduvei sarace, ipoteca legala a femeii maritate, arvuna, imprumut etc.

In egala masura, au fost preluate dispozitii din proiectul lui Pisanelli, privind bunurile si obligatiile.

Din legislatia belgiana au fost introduse texte referitoare la privilegii si ipoteci.

Cel mai important izvor folosit in redactarea Codului civil, a fost Codul civil francez de la 1804, motiv pentru care au existat voci care au afirmat despre Codul civil, ca nu ar fi decat o simpla copie a celui francez. In realitate, Codul civil francez avea cu 300 de articole mai mult, iar dispozitiile preluate au fost adaptate realitatilor romanesti. De exemplu, Codul civil roman pe baza unor dispozitii mai vechi stabilea copiilor naturali un regim unitar, in timp ce codul civil francez facea distinctii intre diverse categorii de copii naturali.

In privinta contractelor de emfiteoza Codul civil francez le desfiinta pe cele existente la adoptarea sa si interzicea incheierea lor pe viitor, in timp ce Codul ivil roman a interzis incheierea unor astfel de contracte pe viitor, dar nu le-a desfiintat pe cele existente.

Codul cuprinde trei carti, un preambul si dispozitii finale.

Preambulul era format din cinci articole referitoare la lege, in general, precum si la aplicarea ei in timp si spatiu.

Prima carte este rezervata persoanelor, cea de a doua bunurilor iar cea de-a treia modurilor de dobandire si transmitere a proprietatii.

Referitor la persoane, situatia juridica a acestora era reglementata pe baza principiului egalitatii tuturor in fata legii. Codul facea distinctie intre capacitatea de exercitiu si capacitatea de folosinta. Spre deosebire de Codul civil francez, capacitatea de folosinta incepe din momentul nasterii, daca copilul s-a nascut viu si nu viabil. Varsta majoratului era de 21 de ani.

Persoanele juridice se imparteau in doua categorii: cu scop lucrativ si fara scop lucrativ, din ce-a de a doua categorie, facand parte cele care isi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice.

In materia casatoriei, sunt pastrate o serie de reglementari preluate din legiuirile anterioare, respectiv, din dreptul cutumiar. Ca si in Codul civil francez, casatoria era considerata un contract. In raporturile dintre soti, femeia era considerata incapabila , in timp ce barbatul era'cap de familie' sau 'cap al asociatiei conjugale' . Privitor la bunurile aduse de soti la casatorie, a fost consacrat in Cod principiul libertatii de alegere intre regimul separatiei de bunuri, regimul comunitatii de bunuri sau regimul dotal. Divortul putea fi cerut de oricare dintre soti, existand egalitate intre ei in privinta invocarii motivelor de divort. La fel ca in Codul francez, era oprita cercetarea paternitatii , invocandu-se pretextul apararii familiei legitime.

In Cartea a doua, privitoare la bunuri, era facuta o clasificare a acestora. Era, de asemenea, reglementata proprietatea, ca fiind cel mai important drept real. In Cod sunt precizate atributele sale si se face deosebire intre diferitele forme de stapanire: nuda proprietate, posesia si detentia. In egala masura, sunt reglementate si celelalte drepturi reale: uzufructul, servitutiile.

O atentie deosebita o acorda prevederile Codului civil roman contractului, ca izvor de obligatii. Sunt consacrate principiile autonomiei de vointa, egalitatii partilor in fata legii si libertatii partilor in contract, raspunderii personale pentru fapta proprie. In privinta raspunderii civile aceasta este fie contractuala, fie delictuala. Prima ia nastere prin incalcarea unei obligatii nascute din contract, cea de a doua prin savarsirea unui fapt ilicit de catre o persoana care aduce un prejudiciu altei persoane. Ca forme de raspundere colectiva sunt reglementate: raspunderea parintilor pentru fapta copiilor lor minori, raspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale sau de lucrurile neinsufletite care le apartin.

Transmiterea proprietatii se putea realiza prin acte inter vivos sau mortis causa. In consecinta, proprietatea putea fi transmisa pe cale succesorala, sub cele doua forme ale sale: legala si testamentara.

In cazul succesiunii legale, aveau vocatie succesorala: mostenitorii legitimi, (descendentii, ascendentii, colateralii), succesorii naturali, sotul supravietuitor. Sunt prevazute ordinea si cotitatea disponibila, rezerva succesorala, dreptul de optiune si lichidarea succesiuni.

Formele de testament erau: olograf, cand testamentul era scris, semnat si datat de catre testator; autentic, cand este semnat de testator si transmis judecatorului care il citeste in sedinta publica; si mistic sau secret, cand testamentul este semnat de testator si este trimis judecatorului, inchis si pecetluit, astfel incat acesta nu ia cunostinta de continutul actului.

2. Codul penal

A fost pus in aplicare la 1 mai 1865 si a ramas in vigoare pana in anul 1937.

In vederea elaborarii Codului penal au fost folosite ca izvoare: Codul penal prusian din 1851 si Codul penal francez din 1810.

Codul penal este structurat in trei carti: prima carte cuprinde dispozitii referitoare la pedepse, cartea a doua reglementeaza crimele si delictele, iar cartea a treia materia contraventiilor.

In Codul penal de la 1865 atat infractiunile cat si pedepsele urmau o clasificare tripartita. Astfel, infractiunile erau impartite in : crime, delicte si contraventii, in concordanta cu pedepsele, care se clasificau, in criminale, corectionale si politienesti.

La randul lor, crimele si delictele erau grupate pe mai multe categorii, in functie de gravitatea faptei sau de pericolul social. Se distinge, astfel, intre: crime si delicte indreptate impotriva statului (rasturnarea ordinii de stat, tradarea); crime si delicte contra Constitutiei (fapte indreptate contra sistemului electoral sau a sistemului parlamentar); crime si delicte impotriva intereselor publice (abuzul de putere, delapidarea - acestea fiind savarsite de functionari in exercitiul functiunii - , ultrajul, opunerea impotriva autoritatilor - ca infractiuni indreptate impotriva functionarilor -); crime si delicte contra intereselor particulare, din care fac parte infractiunile indreptate impotriva vietii, a integritatii corporale, a onoarei, a patrimoniului.

Prin Codul penal a fost consacrat principiul legalitatii pedepsei, art.2 din Cod prevazand ca : 'nici o infractiune nu se va pedepsi, daca pedepsele nu vor fi hotarate inaintea savarsirii sale'.

In ceea ce priveste calificarea faptelor penale, se luau in considerare si alti factori cum ar fi: modul in care au fost comise sau numarul participantilor. In cazul unor infractiuni grave tentativa era asimilata infractiunii consumate, iar complicele era pedepsit la fel ca autorul faptei.

Referitor la responsabilitatea penala, Codul penal de la 1865 stabilea ca: pana la varsta de 8 ani functioneaza prezumtia absoluta de iresponsabilitate; intre 8 si 16 ani exista o prezumtie relativa de iresponsabilitate, intre 16 si 20 de ani se aplica o pedeapsa mai usoara, raspunderea totala fiind atrasa de la varsta de 20 de ani.

In materia pedepselor, spre deosebire de Codul penal francez, Codul penal roman a inlaturat aplicarea pedepsei cu moartea. De asemenea, nu mai erau prevazute nici confiscarea averii si nici pedepsele corporale. De aceea, Codul penal roman a fost considerat cea mai blanda lege penala din Europa .

3. Codul de procedura civila

A fost elaborat si a intrat in vigoare concomitent cu Codul civil.

Textele sale au fost inspirate din: dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedura civila francez din 1806, unele dispozitii din legea belgiana cu privire la execuatrea silita si unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.

In structura codului sunt cuprinse 7 carti, dupa cum urmeaza: procedura inaintea judecatorului de plasa, tribunalele de judet, Curtile de apel, arbitru, executarea silita, proceduri speciale, dispozitii generale.

Dispozitiile referitoare la competenta judecatoriilor de plasa nu au fost aplicate; motivul principal fiind lipsa cadrelor specializate. De aceea, competenta judecatorilor a fost atribuita subprefectilor.

Ca prima instanta, daca legi speciale nu dispuneau altfel, functionau tribunalele care aveau competenta generala, marginita insa de un plafon valoric. Procedura de judecata era orala, publica si contradictorie. Probele administrate erau inscrisurile, martorii, marturisirea partilor, expertiza, juramantul, cercetarea la fata locului, prezumtiile.

Procesul parcurgea o dubla judecata in fond, in fata primei instante si in fata instantei de apel, si o judecata in recurs.

Caile de atac erau ordinare si extraordinare. Din prima categorie faceau parte apelul, in urma caruia se facea o noua judecata in fond si opozitia, impotriva hotararilor date in lipsa. Caile extraordinare erau recursul si revizuirea. Apelul era suspensiv si devolutiv. Recursul, indreptat impotriva hotararilor pronuntate in apel sau in prima si ultima instanta, era de competenta Curtii de Casatie si putea fi introdus pentru motive ca: violarea legii, exces de putere, incompetenta, omisiuni esentiale etc.

4. Codul de procedura penala

In aceeasi perioada, mai exact la 1 mai 1865, intra in vigoare si Codul de procedura penala, care a folosit ca sursa de inspiratie, Codul de instructie criminala de la 1808.

Codul a fost structurat in doua parti: cartea I reglementa descoperirea, urmarirea si instructia infractiunilor, iar cartea a II-a, judecarea proceselor.

Aceasta structurare era corespunzatoare impartirii procesului in doua faze. In prima faza, descoperirea infractiunilor era in sarcina ofiterilor de politie. Acestia dupa ce strangeau probele privitoare la fapta autorului, daca potrivit acestora reiesea ca sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii, inaintau dosarul procurorului care deschidea procedura urmaririi infarctorului. Pentru cazurile mai complicate, procurorul inainta dosarul judecatorului de instructie care efectua o ancheta numita instructie. Dupa efectuarea urmaririi sau a anchetei, procurorul putea sa sesizeze instanta de judecata.

In privinta competentei ratione materiae, delictele erau de competenta tribunalelor, crimele, de competenta curtilor cu juri. Acestea din urma erau formate dintr-un complet de judecatori si dintr-un juriu compus din cetateni.

Juratii trebuiau sa raspunda prin 'da' sau 'nu' la doua intrebari: daca persoana era sau nu vinovata, iar in cazul in care era vinovata, daca merita sau nu circumstante atenuante.

Hotararea juratilor, numita verdict, nu trebuia motivata. Raspunsul afirmativ, determina incadrarea juridica a faptei si individualizarea pedepsei, iar raspunsul negativ, determina achitarea autorului infractiunii.

3. Abdicarea lui Cuza. Evolutia dreptului pana la Marea Unire de la 1918

In noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, conjuratii patrundeau in Palatul domnesc. Acestia erau trei ofiteri de cariera: Vasile Pilat, Costinescu si Lipoianu, care l-au obligat pe domnul Cuza sa semneze actul de abdicare, publicat in Monitorul Oficial din 11 februarie 1866 .

Motivul loviturii de stat din februarie 1866 nu l-a constituit 'reaua administratie a tarii', ci asa cum se exprima M.Kogalniceanu 'nu greselile, ci faptele lui Cuza au dus la abdicare' . Prin toata activitatea sa, concretizata in legile cu caracter reformator, prin care erau lezate interesele marilor mosieri, a atras numeroase dusmanii din partea acestora.

Pe de alta parte, in conditiile in care pe plan international se pregatea alianta dintre Prusia si Italia impotriva Austriei, se considera necesara aducerea in Romania a unui domn, care sa inspire mai multa incredere Puterilor europene. Astfel, avea sa fie in fruntea statului roman, principele Carol de Hohenzollern Sigmaringen.

Aceste schimbari au avut impact mai mult asupra domeniului public al dreptului, prin adoptarea Constitutiei de la 1866 si a unor legi speciale, care veneau sa modifice dispozitii din reglementarile anterioare, si mai putin in domeniul dreptului privat.

Codurile adoptate in timpul domniei lui Cuza, au ramas in vigoare, constituind alaturi de Constitutia de la 1866 'temelia sistemului de drept modern' .

In ceea ce priveste situatia taranilor prin legislatia invoielilor agricole, acestia au fost readusi la starea de dependenta fata de mosieri.

La inceputul secolului al XX-lea, 1% din proprietarii latifundiari stapaneau 50% din suprafata agricola, in timp ce 95% dintre ei stapaneau aproximativ 40% din aceasta suprafata. Aceasta stare de lucruri avea sa determine izbucnirea rascoalei din 1907.

Interesant de observat este ca, desi Constitutia de la 1866 proclama drepturile publice si libertatile civile inscrise in Declaratia drepturilor omului si cetateanului de la 1789, pentru taranime, acestea sunt simple texte pe hartie, intrucat prin legea invoielilor agricole, aceasta era asuprita si obligata sa lucreze in mod fortat. Cuza instituia un regim bazat pe conceptia de autoritate datorita, caruia, insa, a putut sa introduca masuri de stopare a abuzurilor boierimii si de aparare a taranilor. De altfel, insusi Carol I observa: 'acesti oameni care si-au facut educatia lor politica si sociala mai mult in strainatate, uitand cu desavarsire imprejurarile patriei lor, nu cauta altceva decat a aplica aici ideile de care s-au adapat acolo, imbracandu-le in niste forme utopice, fara a cerceta daca se potrivesc sau nu. Astfel, nefericita tara, care a fost intotdeauna ingenunchiata sub jugul cel mai aspru a trecut deodata si fara mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberala Constitutiune. Dupa experienta facuta, cred ca aceasta este o nenorocire cu atat mai mare cu cat romanii nu se pot lauda cu virtutiile cetatenesti ce se cer pentru o forma de stat quasi-republicana'.

Intr-adevar Constitutia de la 1866, prin principiile fundamentale consacrate, raspundea exigentelor internationale dar nu si realitatilor romanesti.

Publicata la 1 iulie 1866 in Monitorul Oficial, Constitutia structurata pe 8 titluri si continand 133 de articole proclama: principiul suveranitatii nationale, principiul guvernamantului reprezentativ, principiul separatiei puterilor, principiul monarhiei ereditare in persoana principelui Carol I si a mostenitorilor sai; principiul irevocabilitatii monarhului, principiul iresponsabilitatii ministeriale, principiul rigiditatii constitutionale, in sensul ca aceasta Constitutie nu putea fi modificata prin lege ordinara, ci numai de camerele de revizuire, potrivit formalitatilor stabilite insasi de Constitutie, principiul suprematiei Constitutiei asupra celorlalte legi; drepturile publice si libertatile civile.

In partea referitoare la puterile statului in baza principiului separtiei puterilor in stat: functia legislativa era exercitata de catre domn si Reprezentanta nationala, fiecare avand initiativa legislativa; Domnul era seful administratiei la nivel central, alaturi de guvern, iar in ceea ce priveste puterea judecatoreasca, aceasta revenea curtilor si tribunalelor.

Constitutia atribuia largi prerogative sefului statului, el putand: sa sanctioneze si sa promulge legile, sa incheie conventii cu alte state, sa intocmeasca regulamente in vederea executarii legilor, sa confirme toate functiile publice, sa confere gradele militare si decoratiile si sa acorde amnistia sau gratierea, etc.

Parlamentul, numit 'Reprezentanta nationala', era organizat bicameral, fiind format din Adunarea deputatilor si Senat. Deputatii si senatorii erau alesi de un corp electoral impartit pe colegii, in functie de avere.

Guvernul era format din ministrii, aflati sub presedintia Primului-ministru. Ministrii erau numiti si revocati de catre rege.

In ceea ce priveste organizarea administrativ-teritoriala, potrivit dispozitiilor Constitutiei de la 1866, teritoriul era impartit in judete, judetele in plasi, iar plasile in comune. Pana la 1908, comunele erau urbane si rurale, iar de la aceasta data, erau si suburbane. In fruntea judetelor se afla prefectul numit prin decret legal la propunerea Ministerului de Interne si Consiliile judetene. Comunele erau conduse de catre primari si de catre Consiliile comunale.

Pana la adoptarea Constitutiei din 1923, acestei Constitutii i s-au adus o serie de modificari. Astfel: in octombrie 1889 era modificat art.7, privitor la reglementarea naturalizarii strainilor; in iunie 1884, sunt modificate dispozitiile din Constitutie referitoare la regimul electoral, la titlul capului statului, la intinderea teritoriala a tarii, la regimul presei si la pamanturile rurale; in iunie 1917 Constitutia este modificata in privinta problemei rurale si a votului. Dupa 1918, prin actele de unire este extinsa aplicarea Constitutiei in teritoriile alipite tarii.

4. Dreptul dupa Marea Unire de la 1918

Prin Unirea de la 1 Decembrie 1918 era indeplinit un vis mai vechi al romanilor, acela al suprapunerii hotarelor patriei peste cele ale vechii Dacii. La acest ideal aspirase si reusise sa-l vada indeplinit, pentru o perioada scurta de timp, Mihai Viteazul, iar mai tarziu, revolutionarii de la 1821-1848, cei care infaptuisera unirea dintre Tara Romaneaca si Moldova in 1859, cei care au luptat pentru independenta Romaniei in 1877 si intre 1916-1918.

Marea Unire a deshis totodata noi perspective pentru poporul roman determinand o serie de transformari in viata sociala, economica si politica.

Din punct de vedere juridic, prima problema care trebuia solutionata era aceea a unificarii legislative, proces care s-a prelungit, in unele domenii pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial.

4.1. Dreptul constitutional

Noile realitati socio-politice generate de Marea Unire de la 1918, faceau imposibila aplicarea Constitutiei de la 1866, cu atat mai mult cu cat, modificarile aduse Constitutiei in aceasta perioada, fusesera facute pe cale exceptionala a decretelor-legi.

Iata de ce, ideea revizuirii totale a Constitutiei a intrunit acordul tuturor oamenilor politici si de stiinta din acea vreme. In acest sens, au fost alcatuite patru proiecte de Constitutie: un proiect al partidului liberal, aparut in martie 1921; un alt proiect apartinand partidului taranesc, aparut in 1922 si a carui realizare s-a datorat in mare parte profesorului de drept constitutional C.Stere; si doua proiecte personale, constributii ale profesorilor de drept constitutional, R.Boila de la Cluj si C.Beraru de la Cernauti. Cu anumite modificari, devine Constitutia de la 1923 proiectul partidului liberal.

Noua Constitutie considerata 'monument al constitutiilor romanesti' , pastreaza structura Constitutiei de la 1866, dar in cele 138 de articole include principii importante printre care se numara: accentuarea ideii democratice si reglementarea instaurarii democratiei; incercarea de a crea din Senat un corp tehnic prin crearea senatorilor de drept; transformarea ideii de proprietate din sacra si neviolabila in functie sociala; preocuparea mai accentuata de problemele sociale, in special, acelea referitoare la munca; inscrierea ideii de legalitate ca fundament al activitatii statului realizata prin: controlul constitutionalitatii legilor incredintat justitiei; controlul legalitatii actelor adminsitrative incredintat tot justitiei; verificarea legalitatii din punct de vedere al dreptului obiectiv, prin declararea de ordin constitutional a recursului in casare; inamovibilitatea magistratilor.

Cele opt titluri cuprind dispozitii: Despre teritoriul Romaniei, Despre drepturile romanilor, Despre puterile statului, Despre finante, Despre puterea armata, Despre revizuirea constitutiunii. Titlul al VI- lea are: Dispozitiuni genrale, iar titlul al VIII-lea: Dispozitiuni generale si tranzitorii.

Potrivit Constitutiei din 1923, puterea legislativa se exercita colectiv de catre rege si reprezentanta nationala , puterea executiva este incredintata regelui si guvernului, iar cea judiciara instantelor judecatoresti.

Reprezentanta nationala era formata din Adunarea deputatilor si Senat. Initiativa legislativa apartinea atat regelui, cat si celor doua adunari.

Adunarea deputatilor era formata din deputati alesi de cetatenii romani majori, prin vot universal, egal, direct, obligator si secret pe baza reprezentarii minoritatii .

Senatul era compus din senatori alesi si senatori de drept. Senatorii erau alesi prin vot obligatoriu egal, direct si secret de catre toti cetatenii romani care implinisera 40 de ani; de catre membrii alesi in Consiliile judetene si Consiliile comunale, urbane si rurale, care alegeau cate un senator de fiecare judet; membrii camerelor de comert, de industrie, de munca si de agricultura, care intruniti in colegii separate alegeau din randul lor cate un senator pentru fiecare categorie si pentru fiecare circumscriptie electorala; de catre profesorii universitatilor, care alegeau cate un senator pentru fiecare universitate.

Erau membrii de drept ai senatului: mostenitorul tronului de la varsta de 18 ani; mitropolitii, episcopii, eparhioti ai bisericilor ortodoxe romane si greco-catolice; sefii confesiunilor recunoscute de stat; presedintele Academiei Romane. De asemenea, deveneau senatori de drept: fostii presedinti de consiliu, care avusesera, in aceasta calitate, o vechime de 4 ani; fostii ministri cu o vechime de 6 ani; fostii presedinti ai corpurilor legiuitoare care exercitasera aceasta functie in cursul a cel putin 8 sesiuni ordinare; fostii senatori si deputati alesi in cel putin 10 legislaturi, fostii prim-presedinti ai Inaltei Curti de Casatie si Justitie; generali de rezerva si in retragere; fostii presedinti ai Adunarilor Nationale din Chisinau, Cernauti, Alba-Iulia, care au declarat Unirea.

Regele era seful statului si avea o serie de atributii cum ar fi: intocmirea regulamentelor necesare pentru aplicarea legilor, numirea sau confirmarea in functii publice, crearea de noi functii in stat, confirmarea gradelor militare, dreptul de a bate moneda, etc.

Prin Legea electorala din martie 1926 era reglementat pe larg dreptul de a alege si a fi ales, desfasurarea alegerilor, structura Adunarii deputatilor si a Senatului. In alegerile pentru adunarea deputatilor a fost instituit sistemul primei majoritare. Potrivit acestui sistem totalizarea voturilor pentru fiecare partid se facea la scara intregii tari. Partidul care obtinea 40% din totalul voturilor pe tara, beneficia de prima majoritara, primind 50% din mandate.

Restul de 50% din mandate era repartizat proportional cu numarul voturilor obtinute intre toate partidele care au intrunit minim 2% din totalul voturilor pe tara. Partidul care nu obtinuse 2% dar care intrunise majoritatea absoluta intr-un judet primea numarul de mandate corespunzator numarului de voturi obtinute in acel judet.

La alegerile pentru senat se aplica sistemul majoritatii relative, in care toate mandatele din fiecare circumscriptie reveneau partidului care obtinuse cele mai multe voturi.

4.2. Dreptul administrativ

In domeniul dreptului administrativ primele reglementari au vizat ratificarea unirii. Acest lucru s-a realizat prin decretele-legi din 26 decembrie 1918 si 1 ianuarie 1919 si prin legile votate in Parlament 29 decembrie 1919, prin care era ratificata Unirea Romaniei cu Basarabia, Bucovina si Transilvania, ca rezultat al vointei exprimate de populatia celor trei provincii .

Un al doilea pas, era cerut de unificarea aparatului de stat la nivel central si local. In primul rand, se impunea desfiintarea organelor de conducere ale provinciilor alipite tarii. In acest sens prin Legea din 4 aprilie 1920 au fost dizolvate formele regionale de conducere: Consiliul Dirigent al Transilvaniei precum si Directoratele si Secretariatele de servicii din Basarabia si Bucovina.

La nivel central, prin Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 a fost creat un cadru general de organizare a ministerelor. In al doilea rand, prin lege se incearca centralizarea administratiei. Potrivit acestei legi din guvern faceau parte pe langa ministrii-secretari de stat, titulari de portofolii si ministrii-secretari de stat fara portofolii.

In cadrul ministerelor existente au fost create subsecretariatele de stat. Subsecretarul de stat era un adjunct al ministrului care executa atributiile date de ministru.

Ministerele in numar de 10 erau organizate, fiecare, intr-un numar de directii, care la randul lor erau compuse din servicii, serviciile din sectii iar sectiile din birouri.

Din necesitatea rezolvarii operative a unor probleme adminsitrative locale, fara consultarea ministerelor, au fost infiintate Directoratele Ministeriale locale, in numar de 7 pentru fiecare minister.

La nivel local, pana in anul 1922 au fost luate o serie de masuri in vederea unificarii terminologiei circumscriptiilor organelor locale si functionarilor.

Prin legea din 14 iunie 1925 pentru unificarea administrativa, teritoriul Romaniei se impartea din punct de vedere administrativ, in judete si comune. Comunele erau urbane si rurale, iar cele rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate. Mai tarziu, prin legea pentru organizarea administratiei locale din 3 august 1929, comunele rurale puteau fi formate din mai putine sate. Comunele urbane erau grupate in comune, resedinta de judet si comune, neresedinta de judet.

Judetele erau impartite in circumscriptii numite plasi iar comunele urbane in circumscriptii numite sectoare. Dintre acestea, aveau persoanlitate juridica numai judetele si comunele.

La conducerea judetelor se afla prefectul, care era numit prin decret legal la propunerea Ministerului de Interne, precum si un Consiliu judetean, format in proportie de trei cincimi din membrii alesi si in proportie de doua cincimi din membrii de drept.

Comunele erau conduse de primar, care era ales de Consiliul comunal. Conducerea plasii era exercitata de un pretor numit prin decizie ministeriala.

Alte legi privind organizarea adminsitrativa au fost: Legea privind crearea Consiliului Legislativ, a Consiliului Superior Administrativ, a Casei Pensiilor; Legea privind infiintarea Camerelor Agricole, a Camerelor de Munca; Legea privind reorganizarea Camerelor de Comert si Industrie.

4.3. Dreptul civil

In materie civila, a ramas in vigoare Codul civil de la 1864, ale carui dispozitii s-au extins si in regiunile alipite, dar au fost adoptate o serie de legi prin care s-au modificat ori au fost completate prevederile din cod.

In primul rand, printr-o serie de legi au fost aduse modificari regimului proprietatii si s-a incercat infaptuirea unei reforme agrare prin care, desi, nu a fost rezolvata problemea taranilor, au fost aduse ameliorari in acest sens.

Privitor la conditia juridica a persoanelor fizice, prin legile adoptate s-a incercat, pe de o parte, o reglementate unitara, iar pe de alta parte, au fost atenuate inegalitatile dintre barbati si femei. Astfel, prin Legea actelor de stare civila din 1928 a fost data o reglementare unitara in aceasta materie.

Apoi, potrivit Legii asupra contractelor de munca din 1929, s-a prevazut ca femeia nu mai trebuia sa ceara acordul sotului in vederea incheierii unei conventii de munca. Legea din 1932 privitoare la ridicarea incapacitatii femeii maritate abroga anumite dispozitii din Codul civil si din Codul de procedura civila, prevazand posibilitatea femeii de a-si instraina bunurile fara autorizatia barbatului.

In materia persoanelor juridice, au fost aduse modificari prin Legea din 26 mai 1921 referitoare la organizarea sindicatelor, a caror activitate era autorizata numai daca avea caracter strict profesional, economic, social si cultural. Astfel, era interzisa desfasurarea oricarei activitati politice precum si dependenta fata de vreun partid politic.

Legea pentru persoanele juridice, din 6 februarie 1924, reglementa activitatea asociatiilor si fundatiilor cu scop lucrativ. Potrivit dispozitiilor acestei legi, persoanele juridice puteau fi impartite in: persoane juridice de drept public, societatile si asociatiile prevazute de Codul de comert si societatile si fundatiile fara scop lucrativ. In general, prin reglementarile legii se introduce un control sever din partea statului in ceea ce priveste formarea si activitatile desfasurate de persoanele fizice.

In privinta obligatiilor, printr-o serie de noi reglementari era permisa interventia statului, mai ales in perioada crizei economice, in dirijarea raporturilor dintre creditori si debitori cu scopul de a promova interesele mosierilor si ale burgheziei .

4.4. Dreptul penal

In acest domeniu, a ramas in vigoare Codul penal de la 1864 pana la 18 martie 1936, cand a fost adoptat noul Cod penal, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937.

Pana la intrarea in vigoare a noului cod, au fost adoptate o serie de legi penale speciale. Printre acestea se numara: Legea pentru infranarea si reprimarea speculei ilicite din iunie 1923; Legea pentru apararea linistii si creditului tarii din 1930; Legea pentru reprimarea concurentei neleale in 1932, Legea pentru reprimarea unor infractiuni contra linistii publice numita si 'Legea Marzescu', iar dupa completarile aduse acesteia in 1933, printr-o lege pentru reprimarea unor noi infractiuni contra linistii publice, s-a numit 'Legea Marzescu-Mironescu'. Legate de criza din 1933 au fost date mai multe legi privind starea de asediu, in 1933, 1934 si 1937.

In ceea ce priveste Codul penal de la 1937, acesta a mentinut clasificarea tripartita a infractiunilor in crime, delicte, contraventii. Pedepsele erau grupate si ele pe trei categorii: pentru crime, pentru delicte si pentru contraventii.

Pe langa pedepsele principale, mai erau reglementate si pedepsele complementare si accesorii. In aprecierea pedepselor principale pentru crime si delicte, codul facea distinctie intre infarctiunile de drept comun si cele politice.

Aparent sanctiunile penale erau mai blande. In realitate, anumite infractiuni au fost trecute din categoria crimelor in cea a delictelor, acestea din urma fiind sanctionate mai aspru, iar minimul pedepsei fiind mai mare. In plus, a fost restransa posibilitatea judecatorilor de a reduce valoarea pedepsei.

4.5.Procedura civila

Ca si in materia dreptului civil, unde nu a fost adoptat un nou Cod civil, si in dreptul procesual civil a fost continuata aplicarea vechiului cod de procedura civila de la 1864.

Au fost insa adoptate anumite legi care sa corespunda cerintei de unificare legislativa. Astfel, cea mai importanta este Legea din 19 mai 1925 privind unificarea unor dispozitii de procedura civila si comerciala, inlesnirea si accelerarea judecatilor in fata tribunalelor si a Curtilor de apel, precum si unificarea competentei judecatorilor.

Prin dispozitiile acestei legi au fost simplificate o serie de forme procedurale si au fost scurtate unele termene. A fost desfiintata calea de atac a opozitiei. Termenul de apel a fost redus de la 30 la 15 zile.

Actiunile trebuiau sa cuprinda pretentiile reclamantului, precum si mijloacele de proba care urmau a fi administrate. De asemenea, actiunea trebuia redactata intr-un numar de exemplare egal cu al partilor, plus un exemplar pentru instanta.

Instanta comunica paratului si celorlalte parti cate un exemplar al acesteia. Paratul avea un termen de 30 de zile, sa raspunda printr-o intampinare, redactata in tot atatea exemplare cate parti erau, plus un exemplar pentru instanta.

O a doua lege importanta, este cea din 25 iunie 1924, privitoare la organizarea judecatoreasca prin care erau stabilite urmatoarele instante: Judecatoriile, Tribunalele, Curtile de Apel, Curtile cu Juri, Curtea de Casatie.

Judecatoriile erau urbane, rurale si mixte. In fiecare judet functiona cate un tribunal cu una sau mai multe sectiuni. Curtile de Apel erau in numar de 12 si aveau si ele una sau mai multe sectiuni. Curtile cu Juri, cate una pe langa fiecare tribunal, aveau exclusiv competenta in materie penala. Curtea de Casatie si Justitie era instanta suprema, compusa din trei sectii: civila, penala, comerciala si administrativa. Cele trei sectii reunite judecau sub presedintia primului ei presedinte, cauzele politice, cauzele de acuzatii aduse ministrilor si inaltilor demnitari, cazuri speciale, precum si constitutionalitatea legilor.

4.6. Procedura penala

Un prim pas spre unificarea legislativa in aceasta materie l-a constituit Legea de la 1 septembrie 1925, prin care au fost extinse dispozitii ale Codului de procedura penala referitoare la: politia judiciara si competenta sa, la judecatorii de instructie, la mandatele de infatisare, aducere, depunere si arestare, la eliberarea provizorie si la cautiuni, la competenta curtilor cu juri, la recurs si la revizuire.

La 1 ianuarie 1937 o data cu Codul penal intra in vigoare si Codul de procedura penala.

Potrivit reglementarilor acestui cod actiunea era pusa in miscare de catre Ministerul Public.

In solutionarea cazurilor penale, pe langa achitare si condamnare, au mai fost adaugate incetarea si anularea urmaririi penale.

Fazele procesului erau ca si in codul anterior cele doua: prima cuprinzand cercetarea, urmarirea si instructia si cea de a doua, privind judecata.